În studiul nostru de astăzi, continuăm să ne uităm la tema creșterii spirituale, această realitate esențială a maturității în viața creștină. Indiferent dacă ești un credincios care tocmai a fost născut din nou sau unul care are puțină experiență de-a lungul anilor în cunoașterea lui Cristos sau dacă ești credincios de foarte mult timp niciodată nu poți opri procesul de maturizare spirituală. Dacă o faci, ești într-o stare foarte gravă, să fii sigur de asta. Un creștin adevărat, care s-a dedicat lui Cristos, va fi în permanență în procesul de creștere spirituală. Deci, aceste principii, discutate în studiul nostru, nu se referă doar la cei care sunt copii din punct de vedere spiritual, ci sunt valabile pentru toți aceia care au pășit pe calea vieții alături de Dumnezeu, care nu au ajuns încă în prezența cerească a lui Dumnezeu și n-au ajuns la starea de desăvârșire. Toți aceștia sunt încă în procesul de maturizare, de creștere, așa că aceste adevăruri pe care le împărtășim în acest studiu au în vedere orice credincios, indiferent de nivelul la care se află în viața de credință. Sper că îți vor binecuvânta viața, indiferent unde te-ai afla în călătoria creștină, și sper că le vei transmite și altora care vor găsi un mare beneficiu în ele. Nu pentru că sunt gândurile mele, nici nu-mi doresc asta, ci mai degrabă pentru că provin din Cuvântul lui Dumnezeu.

Permiteți-mi doar să trec în revistă puțin ceea ce am studiat în mesajele trecute. Ne uităm la conceptul principal al maturizării în credință sau al creșterii în Cristos. În 2 Petru, capitolul 3, versetul 18 Petru spune: „Creșteți în harul și în cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru, Isus Cristos”. În 1 Petru, capitolul 2 Petru spune că trebuie „să dorim laptele duhovnicesc și curat al Cuvântului ca să putem crește”. Acum, dragii mei, Dumnezeu ne cheamă să creștem. Petru ne spune nu numai că trebuie să creștem, ci că trebuie să creștem prin Cuvânt. Pavel spune în 2 Timotei 3:16 și 17 că: „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. Literalmente cuvântul „desăvârșit” înseamnă matur. Cu alte cuvinte, Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură ne este dat ca să ne facă maturi. Așadar, pe măsură ce ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu, ne amintim că este în posesia noastră ca un instrument sau ca o agenție care oferă suport continu. Nu suntem în căutarea unor pastile micuțe pe care periodic să le luăm din Biblie și nu sărim prin Scriptură ici și colo. Nu căutăm prin Scriptură o dată pe lună sau o dată pe săptămână un fel de experiență înaltă cu Dumnezeu, ci mai degrabă Cuvântul lui Dumnezeu ne este dat ca un instrument al maturizării progresive. Așa că devine la fel de important pentru noi ca hrana noastră zilnică. Așa cum a spus-o așa de bine prorocul Ieremia, în Ieremia 15:16: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit”. Ceea ce spunea Ieremia este că aceasta era ceea ce îi susținea existența. Trebuie să ne hrănim cu adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu așa cum o face un copil atunci când se hrănește pentru a crește sănătos; ele ne infuzează energia și principiul vieții care dă naștere creșterii.

Deci, în calitate de credincioși, trebuie să creștem. Ni s-a dat un instrument pentru această creștere, și acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Și apoi Duhul lui Dumnezeu este pus în noi pentru a ne da energie în procesul creșterii spirituale.

În lecțiile trecute din studiul nostru ca să ne concentrăm asupra etapelor semnificative ale creșterii, v-am ajutat reamintindu-vă ce spune 1 Ioan 2, versetele 13 și 14, în care găsim că există trei niveluri de creștere spirituală: în primul rând, sunt copiii; în al doilea rând, tinerii și în al treilea rând, părinții. Și acest tipar nu se aplică doar spiritual, ci de asemenea corespunde vieții umane. Există începutul vieții în copilărie, unde există recunoașterea parentală. Știi al cui ești. Și apoi există vârsta adultă tânără. Acesta este perioada în care știi ce crezi, maturitate spirituală în sensul înțelegerii doctrinare. Ai o înțelegere a Cuvântului lui Dumnezeu. Ești cu picioarele pe pământ. Nu mai ești aruncat încoace și încolo purtat de fiecare vânt de învățătură. Și în sfârșit, să fii tată spiritual înseamnă că știi nu numai cui îi aparții, că știi nu numai ce crezi, dar îl cunoști pe Cel în care crezi, într-un mod profund, permanent și matur.

Acum, procesul de creștere spirituală are scopul de-a ne aduce să ne îndeplinim acel obiectiv al cunoașterii lui Dumnezeu cu adevărat. Chiar și apostolul Pavel, despre care am putea crede că i-a mai rămas puțin în procesul spiritual de creștere deoarece a atins un nivel spiritual atât de înalt, el însuși a spus acest lucru. Era la apogeul vieții sale, când făcuse cea mai mare parte a slujirii sale, era în trecut, când a realizat toate marile vise și scopuri care au împlinit dorința arzătoare a inimii sale, și Pavel spune acest lucru: „ Și să-L cunosc pe El”. Cu alte cuvinte, indiferent cât de departe ar fi ajuns de-a lungul acelei căi de creștere spirituală, exista încă în viața lui un dor pentru o înțelegere mai profundă, necesară, mai largă și mai satisfăcătoare a persoanei lui Dumnezeu însuși pe care a iubit-o și pe care a slujit-o.

Împărtășind acest gând foarte general, și anume că parcurgem aceste trei elemente ale creșterii spirituale, înțelegem că ne maturizăm prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu și ca răspuns la porunca lui Dumnezeu.

V-am arătat că scopul întregii maturizări spirituale este să trăim spre gloria lui Dumnezeu. Creștem, dragii mei, și rețineți acest lucru, creştem doar atunci când trăim pentru gloria lui Dumnezeu. Când trăim pentru noi înșine ne aplatizăm, nu se întâmplă nimic pozitiv în viața noastră. Creșterea are loc numai atunci când suntem duhovnicești, nu când suntem firești. Creșterea are loc numai atunci când trăim pentru gloria lui Dumnezeu, nu în vremurile în care trăim pentru noi înșine.

Cu aceste adevăruri în mintea noastră, înțelegem că majoritatea dintre noi, atunci când suntem mântuiți, dezvoltăm o dorință pentru un echilibru spiritual. De fapt, acest lucru este valabil pentru toți credincioșii, și sunt sigur de asta. Avem în noi principiul vieții noi. Dar, pe de altă parte avem și vechiul păcat care este în jurul nostru, păcatul care este în firea noastră, acel lucru care nu este bun, dar care face parte din ființa umană. Și acum, când suntem credincioși, descoperim că un pic din viața noastră este predată lui Dumnezeu și un pic din ea mai slujește și păcatului și încercăm cumva să echilibrăm lucrurile. Dar pe măsură ce ne maturizăm spiritual, există o frecvență tot mai mare a neprihănirii în viața noastră și o frecvență tot mai scăzută a păcătoșeniei.

Nu agreez ideea că în viața noastră creștină vom înceta vreodată să mai fim păcătoși și pur și simplu dintr-o-dată vom deveni doar neprihăniți. Cu siguranță că nu. Este întotdeauna un progres, este întotdeauna o mișcare. Pavel spune: „nu de parcă aș fi și ajuns desăvârșit, dar mă îndrept spre țintă”. Pășești mereu în sus și dovada creșterii este frecvența scăzută a păcatului. Mă folosesc pe mine ca ilustrație. Sunt un păcătos cunoscut și, când am fost mântuit, a fost o luptă, o luptă foarte mare, un fel de luptă despre care vorbește Pavel în Romani 7. Lucrurile pe care voiam să le fac, nu le făceam și lucrurile pe care nu voiam să le fac le făceam și mă luptam împotriva firii păcătoase și a tuturor celorlalte ispite. Am fost mântuit și lupta este aceeași și acum, dar ceea ce am observat este că, pe măsură ce am crescut trăind spre gloria lui Dumnezeu, am crescut umblând prin Duhul Sfânt, am crescut printr-o viață de ascultare, și dezvoltându-mă în procesul maturității spirituale, am constatat scăderea frecvenței păcatului în viața mea, nu absența acestuia. Pur și simplu nu se mai întâmplă să păcătuiesc atât de mult ca înainte, întrucât mă îndepărtez de păcat și mă apropii de un anume standard de neprihănire.

Acum, în procesul acesta de maturizare glorificarea lui Dumnezeu devine lucrul esențial. A doua epistolă către Corinteni 3:18 a fost versetul folosit pentru învățătura aceasta. Și am spus la vremea respectivă, că în acel verset este menționat adevărul acesta, și anume, cum noi „privim cu fața descoperită”, adică nu mai există văl peste noi așa cum era în Vechiul Testament. Vălul este îndepărtat și noi „vedem ca într-o oglindă slava Domnului”. Acum cineva a întrebat după acest mesaj de ce ca într-o oglindă? Iar motivul este că slava Domnului se reflectă asupra noastră, nu-i așa? Cu alte cuvinte, noi nu vedem literalmente Shekinah, nu vedem literalmente prezența lui Dumnezeu, altfel am fi spulberați. Dumnezeu Însuși a spus „căci nimeni nu-mi poate vedea fața și să trăiască”. Deci Dumnezeu reflectă slava Sa pentru noi. Cum? Prin Cuvânt. Deci, pe măsură ce ne concentrăm pe Cuvântul lui Dumnezeu și ascultăm de principiile sale, vedem în aceasta oglinda slavei lui Dumnezeu. Și apoi Pavel spune că pe măsură ce vedem gloria aceea, trecem de la un nivel de slavă, la nivelul următor de slavă și apoi la nivelul următor de slavă, conformându-ne chipului lui Cristos, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Creșterea spirituală nu este menționată în Biblie doar în forma aceasta: un copil, un tânăr și un tată. Este văzută ca fiind trecerea de la un nivel de glorie la următorul nivel de glorie și apoi la următorul, și aceasta se întâmplă atunci când ne concentrăm pe glorificarea lui Dumnezeu.

Acum permiteți-mi să rezum ce am spus. În timp ce tu și cu mine trăim spre gloria lui Dumnezeu în felul acesta noi creștem, progresăm înspre asemănarea cu Cristos.

Perioada vieții noastre când trăiam pentru noi înșine și pentru firea noastră pământească sunt vremuri care s-au încheiat.

Vreau să vă reamintesc că există câteva principii foarte practice care ne arată ce înseamnă trăirea spre gloria lui Dumnezeu. Am început să ne uităm ultima dată la aceste principii și o să vă reamintesc doar cele două mari principii pe care le-am discutat și apoi vom continua.

Dacă trăirea spre gloria lui Dumnezeu este cheia creșterii spirituale, dacă este sine qua non, dacă aceasta este ceea ce am nevoie în mod absolut, atunci ce înseamnă să trăiești spre gloria lui Dumnezeu? Știți că vorbim foarte mult despre asta și cântăm: „Slăvit fie Domnul pentru toate lucrurile mărețe pe care le-a făcut” și mai tot timpul spunem „slavă Domnului”. O citim în Biblie; doar o găsim peste tot, este foarte cunoscută. Dar mă tem că nu am înțeles foarte bine semnificația practică a acestei expresii și vreau în momentele care urmează să o explic pe scurt.

Primul lucru pe care l-am spus în ultimul nostru studiu a fost că îl slăvim pe Dumnezeu mărturisindu-l în viața noastră pe Isus ca Domn. De aici începe totul. Filipeni, capitolul 2 spune că trebuie să-L mărturisim pe Isus ca Domn spre slava lui Dumnezeu. Înainte de a putea începe mersul pe calea creșterii spirituale, înainte de a putea începe să progresezi spre asemănarea cu Cristos, trebuie să-L mărturisești ca Domn. Aceasta este nașterea din nou, acesta e momentul în care te naști în familia lui Dumnezeu. Înainte de a putea fi un tată spiritual trebuie să fii un copil spiritual, nu-i așa? Înainte de a putea fi bărbat matur sau o femeie trebuie să fii un copil. Așa că este nevoie de o fază de început a vieții spirituale. Intrarea în viața spirituală este atunci când Îl mărturisim pe Isus ca Domn, pentru că asta este El într-adevăr. El este Domnul. Și atunci când faci asta, îi dai slavă lui Dumnezeu, căci Dumnezeu a pus într-adevăr toată gloria Sa în Cristos, conform cu Ioan 1:14.

Al doilea lucru pe care l-am spus, și aceasta este doar o scurtă recenzie, am spus că, dacă vrem să trăim spre slava Lui, nu numai că trebuie să Îl mărturisim ca Domn, ci în al doilea rând ne trăim întreaga viață spre slava Lui. Și am menționat 1 Corinteni 10:31, care spune: „orice faceți, fie că mâncați sau beți sau orice altceva faceți, să faceți totul spre slava lui Dumnezeu.” Acum, când L-am mărturisit pe Isus ca Domn pentru slava lui Dumnezeu, îmi voi îndrepta întreaga viață pentru slava Lui. Acum lucrurile stau foarte simplu. Îți amintești ce am spus că înseamnă asta? Am spus că asta înseamnă că ești mulțumit să-I dai slavă lui Dumnezeu prin ceea ce faci indiferent cât de mare este costul personal. De asemenea, am spus că înseamnă că suferi chiar durerea pe care o îndură Dumnezeu atunci când este dezonorat. Cu alte cuvinte, dacă trăiesc spre gloria lui Dumnezeu, nu-mi pasă ce și cât mă costă, nu-mi pasă dacă trăiesc sau mor, nu îmi pasă dacă obțin meritele pentru ceva, atâta timp cât El este proslăvit. Nu contează care trebuie să fie prețul pe care trebuie să-l plătesc, nu contează la ce trebuie să renunț. Îngăduiți-mi să vorbesc despre asta un minut. A fost interesant pentru mine să văd că în societatea în care trăim noi aici în America, societatea noastră creștină, creștem o generație de oameni care nu au deloc această mentalitate. Chiar și în creștinism este uimitor că în loc de a avea o atitudine de slujire, în loc de a avea o atitudine de smerenie, în loc de-a trăi cu spiritul acesta care spune: „sunt gata să îmi dau viața pentru a împlini voia lui Dumnezeu, indiferent de ce mă costă, mă voi dedica pe mine însumi în totalitate pentru gloria Lui, cu orice preț”, atitudinea noastră este: „vreau să am succes.”

Ascultam o casetă cu ce spunea un păstor el spunea că i se pare interesant că ori de câte ori mergem la conferințe sau cumpărăm o carte ce tocmai a apărut sau ori de câte ori cineva vrea să atragă o mulțime mare de creștini și să-i aducă împreună este întotdeauna prin promovarea unei vedete. Sunt căutați cei mai frumoși și deosebiți oameni. Când te uiți să vezi cine vorbește la vreo conferință, realizezi ca este invitată Miss America sau un om de afaceri bogat sau președintele unei companii sau o persoană de mare succes de la Hollywood care a făcut carieră în televiziune sau în lumea cinematografică, sau un atlet celebru sau un politician . Aceștia sunt adunătorii de mulțimi, bogații, faimoșii, elita, iar ce se întâmplă prin aceasta în creștinism este să ne ofere un model de succes, de succes personal, mai degrabă decât un model de slujire, nu-i așa?

Acum, când ne întoarcem la o astfel de generație de creștini pe care îi formăm și încercăm să-i facem să ducă Evanghelia lui Isus Cristos până la capătul lumii, va fi greu să îi motivăm să facă asta. Când ne întoarcem spre ei și le cerem să-și dea viața pentru cauza lui Cristos, va fi greu, deoarece li s-a spus, fie verbal, fie nonverbal, că oamenii dedicați cauzei lui Cristos, în creștinism, sunt cei bogați și faimoși , cei de succes, și cei populari. Astfel, producem o generație de creștini care sunt orientați spre succesul personal, mult mai mult decât sunt dispuși să slujească în umilință. Și acest mod de trăire este exact opusul trăirii spre gloria lui Dumnezeu. A trăi spre gloria lui Dumnezeu nu înseamnă să-mi fac o carieră pentru mine, a trăi spre gloria lui Dumnezeu nu înseamnă să angajez un agent de presă pentru a mă intervieva, a trăi pentru gloria lui Dumnezeu este a accepta că poți fi înlocuit, a trăi pentru gloria lui Dumnezeu înseamnă chiar a muri dacă trebuie, pentru a împlini scopurile lui Dumnezeu.

Știu, în ce mă privește că nu sunt de neînlocuit. Așa cum a spus și Pavel, dacă mor în slujba lui Cristos, mor onorabil. Dacă mor sau sunt dat ca o jertfă pentru bucuria voastră în Evanghelie, voi fi gata să mor bucuros. Se poate și fără mine, nu sunt de neînlocuit. Aceasta este atitudinea celui care trăiește spre gloria lui Dumnezeu. Ceea ce vreau să spun este că limita de jos a vieții unui om este smerenia. Dacă îți investești viața spre gloria lui Dumnezeu, ai de-a face cu felul acela de smerenie care spune efectiv: „Doamne, mă doare când te doare pe Tine, inima mea bate cu inima Ta și tot ce vreau este să-ți dau slavă indiferent de cât mă costă. Vedem acest lucru chiar și cu oamenii care doresc să intre în slujirea creștină. Există o mulțime de oameni care merg la seminare și colegii creștine sau la alte școli de pregătire, vor să-L slujească pe Domnul, doar că vor să-L slujească pe Domnul în condițiile lor, într-un mediu perfect, să aibă tot ce și-ar dori, cu toți factorii de succes bine stabiliți, astfel încât, atunci când e vremea să intre în lucrare, totul să se realizeze spre binele lor. Și te întrebi unde sunt acei oameni smeriți care sunt dispuși să riște o mare aventură pentru gloria lui Dumnezeu, chiar dacă rămân pierduți în obscuritate absolută. Am discutat și ultima dată despre faptul că dacă trăiești spre gloria lui Dumnezeu, te mulțumești și te bucuri să fii depășit de cineva care face exact ceea ce faci mai bine decât o faci tu, atâta timp cât Dumnezeu este proslăvit.

Acum, acestea sunt principiile cu care începe lista, acestea sunt primele două lucruri pe care trebuie să le vedem. Dacă vrem să creștem spiritual, trebuie să renunțăm la noi înșine: mai întâi trebuie să acceptăm domnia lui Cristos la momentul mântuirii și în al doilea rând, sub domnia lui Cristos să trăim în așa fel ca El să domine viața noastră din momentul mântuirii pentru totdeauna. Și pe măsură ce Îl ascultăm pe Cristos și acceptăm direcția pe care El dorește să o dea vieților noastre o vom face fără să ne gândim la ce câștigăm din asta, sau ce succes vom avea, sau cât este de confortabil pentru noi, ci mai degrabă ne vom gândi dacă El este glorificat. Ce urmează este o progresie a creșterii noastre spirituale. De fiecare dată când facem ce dorim noi, când alegem să mergem după propria noastră cale, când căutăm să împlinim propria noastră voință, chiar și în ceea ce privește slujirea creștină, dacă motivul nu este corect, ne plafonăm și creșterea nu mai are loc.

Dar să trecem la un al treilea punct major în studiul nostru. Cum Îi mai putem aduce glorie lui Dumnezeu?

Îl slăvim pe Dumnezeu, în al treilea rând, atunci când ne mărturisim păcatul, mărturisindu-ne păcatul. Acum acest lucru poate părea puțin ciudat, dar urmează aceeași linie despre care am vorbit.

Cea mai mare expresie a smereniei, și vă rog să notați asta, este mărturisirea păcatului. Însă oamenii, în majoritatea lor nu fac asta. Majoritatea dintre noi, chiar creștini fiind, trecem cu vederea păcatul din viața noastră. Suntem prea ocupați ca să ne pese să recunoaștem acest lucru sau credem că suntem destul de buni, de cele mai multe ori, nu are niciun rost să scoatem afară murdăria de pe noi înșine. Sau dăm vina pe circumstanțe sau pe mediul înconjurător sau pe oamenii din jurul nostru. Trăim cu această predispoziție și nu ne mărturisim păcatul și, astfel, eșuăm în a-I aduce glorie lui Dumnezeu.

În cartea Iosua, în capitolul 7, există un verset adânc, încărcat de profunzime. Vă aduceți aminte cu poporul Israel a intrat în Țara Făgăduinței sub conducerea lui Iosua, nu sub conducerea lui Moise, pentru că acesta a păcătuit lovind stânca cu toiagul, când Dumnezeu i-a spus să-i vorbească. Pentru că Moise își căuta propria slavă și dorea ca toată lumea să se gândească cât de puternic este el când a lovit stânca, și-a pierdut dreptul de duce poporul în Țara Promisă. Iosua este cel care i-a condus și au intrat în ţară și au avut o mare victorie la Ierihon. Zidurile au căzut, au cucerit orașul și acesta a fost primul dintre orașele pe care urmau să le ia în stăpânire în timp ce cucereau țara Canaanului. Dar li s-a spus un lucru: să nu luați nimic pentru voi din acel oraș. Nu vreau să aveți cu voi rămășițele unei societăți păgâne, a spus Dumnezeu. Nu vreau să adunați nimic, nu vreau să trageți nimic după voi, vreau să lăsați totul acolo; Ierihonul reprezintă o lume de care trebuie să fiţi separaţi. Dar a fost acolo un bărbat și îți vei aminti numele lui dacă ai studiat Scriptura, numele lui era Acan. Și Acan dorea doar să ia niște lucruri, dorea să le fure. Așa rămâne cunoscut Acan. Și așa a și făcut. A scos câteva lucruri din oraș și, bineînțeles, ca urmare, israeliții fost învinși în lupta cu cei din Ai, orașul următor pe care trebuiau să-l cucerească.

Acan a fost confruntat de Iosua însuși, în capitolul 7, versetul 19. „Și Iosua i-a zis lui Acan:„ Fiule, dă slavă Domnului Dumnezeului lui Israel ”. Cum poți face asta Acan? „Mărturisește și spune-mi acum ce ai făcut, nu-mi ascunde nimic.” Și Acan i-a răspuns lui Iosua și a zis: „Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului lui Israel” și am făcut așa și așa. Și apoi continuă să descrie tot ce a făcut: am văzut, apoi am vrut, și când am văzut și am vrut, am luat ce era interzis și am îngropat totul în cortul meu, iată cum s-au întâmplat toate acestea.

Ascultați vă rog că Iosua îi spune: dă slavă Dumnezeului lui Israel mărturisindu-ți păcatul. Acum, acest verset spune că mărturisirea păcatului aduce glorie lui Dumnezeu. A recunoaște că ai păcătuit înseamnă a-L slăvi pe Dumnezeu. De ce? Ei bine, lăsați-mă să vă arăt ce s-a întâmplat mai departe. Versetul 24 ne spune:, „Iosua și tot Israelul, împreună cu el, au luat cu ei pe Acan, fiul lui Zerah, argintul, mantaua, placa de aur pe fiii și fiicele lui Acan, boii lui, măgarii lui, oile lui, cortul lui și tot ce era al lui și i-au suit în Valea Acor. Și Iosua i-a zis: „Pentru ce ne-ai nenorocit? Și pe tine te va nenoroci Domnul azi."

Observați că, deși și-a mărturisit păcatul, venea judecata asupra lui? Vedeți că mărturisirea nu exclude pedeapsa. David și-a mărturisit păcatul în Psalmul 32 și în Psalmul 51 și Dumnezeu l-a iertat și apoi l-a pedepsit. Așadar, doar pentru că există iertare nu înseamnă că nu vor exista repercusiuni. El mărturisise că asta s-a întâmplat în trecut, dar Dumnezeu îl va judeca și îl va pedepsi acum: „și tot Israelul i-a ucis cu pietre. I-au ars în foc, i-au omorât cu pietre și au ridicat peste Acan un morman de pietre, care se vede până în ziua de azi. Și Domnul s-a întors din iuțimea mâniei lui. Din pricina acestei întâmplări s-a dat până în ziua de azi locului aceluia numele de valea Acor". Și achor, în ebraică înseamnă tulburare.

Priviți, Dumnezeu urma să-i dea o lecție lui Israel. Lecția este următoarea: „nu fiți neascultători față de ceea ce vă poruncesc Eu fiindcă dacă o veți face, vor urma consecințe severe.” Consecința a fost că Acan și întreaga sa familie, care în mod evident au fost complici la păcatul lui, au fost cu toții omorâți cu pietre. De ce a vrut Dumnezeu ca Acan să-și mărturisească păcatul? Am să vă spun de ce; pentru că Dumnezeu ar fi arătat ca un căpcăun plin de cruzime dacă ar fi luat viața acestui om și a familiei sale și nimeni nu ar fi știut cu adevărat de ce. Când Acan și-a mărturisit păcatul, a spus: Doamne, Tu, ca un Dumnezeu sfânt și neprihănit, ești liber să mă pedepsești, ești liber să mă judeci fără să fii vinovat, drept în natura Ta de Dumnezeu față de mine care merit pedeapsa.

Poate că nu v-ați gândit niciodată la mărturisirea păcatului în acest fel, dar tocmai aceasta este esența. Motivul pentru care Dumnezeu dorește ca Acan să-și mărturisească păcatul este ca Dumnezeu să își poată manifesta judecata și să-l pedepsească și să nu creadă nimeni că a fost o pedeapsă nemeritată. Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt și Dumnezeu reacționează împotriva păcatului. El nu poate tolera păcatul. El nu poate lăsa păcatul să rămână nepedepsit. Dacă ar fi putut, El nu l-ar fi lăsat niciodată pe Isus să moară. Dumnezeu trebuie să se ocupe de problema păcatului. Dumnezeu va părea nedrept în ochii oamenilor, dacă noi nu admitem că tot ceea ce face Dumnezeu pentru a ne pedepsi este meritat. În versetul 20 Acan a spus: „Am păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului lui Israel”. Nu L-a învinuit pe Dumnezeu, nu a dat vina pe circumstanțe, nu le-a reproșat celor care l-au influențat, a acceptat responsabilitatea față de păcatul lui. Avem o situație similară evocata la răstignirea lui Cristos. Tâlharul de pe cruce îl dezonorase pe Dumnezeu toată viața. Făcuse exact ceea ce a dorit el toată viața lui și acum atârna pe o cruce lângă Isus Cristos. Chiar în acel moment, însă, în ultimul moment al vieții sale, atârnat pe o cruce, singura dată în viața lui a dat slavă lui Dumnezeu. Știți ce a spus? El i-a spus celuilalt tâlhar răstignit împreună cu el, în Luca 23:41: „Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.” Cu alte cuvinte, a spus el, de ce te lamentezi colega? Noi primim exact ceea ce merităm. Cu alte cuvinte: „nu putem să-L dezonorăm pe Dumnezeu în momentul acesta, noi merităm această pedeapsă, nu Îl putem contesta și învinui pe Dumnezeu pentru această pedeapsă, o merităm.”

Acum, prieteni, aceasta este cu adevărat esența a ceea ce vreau să înțelegeți. Ori de câte ori îți scuzi păcatul, dai vina pe Dumnezeu. Ilustrarea clasică a acestui adevăr o avem în cartea Geneza. Aduceți-vă aminte că Eva a păcătuit și apoi Adam a păcătuit, apoi Dumnezeu vine la Adam și El spune: „Adam, de ce ai făcut asta”? Vă amintiți ce a spus Adam? El a spus: „Femeia pe care mi-ai dat-o”. Și oamenii au crezut întotdeauna că Adam a dat vina pe Eva. Dar Adam nu a dat vina pe Eva. El a spus: „Femeia pe care mi-ai dat-o Tu”. Pe cine a dat Adam vina? El a dat vina pe Dumnezeu. Mi-ai dat femeia asta. M-am pus să dorm burlac și m-am trezit căsătorit, ce posibilitate de alegere mi-ai dat? Ai fi putut alege orice femeie. De ce ea? E o ratată. Tu ai făcut-o. Nici nu știam ce este o femeie și am ajuns să fiu căsătorit cu una. Uită-Te la toată problema asta. „Femeia pe care mi-ai dat-o Tu.” Nefiind dispus să își recunoască vina lui l-a criticat pe Dumnezeu și, de asemenea, pe femeie și, fără îndoială, în problema asta l-a avut în vedere și pe șarpe. Dar nu și-a asumat niciodată vina în mod personal.

Ce învățăm noi însă este exact opusul. A da slavă lui Dumnezeu înseamnă că îmi voi asuma personal responsabilitatea pentru păcatul meu; nu este Dumnezeu de vină, nu este vina celui pus de Dumnezeu în viața mea, nu este vina unor circumstanțe. Nu poți spune: „bine, Doamne, nu trebuia să-l faci pe diavolul, Tu nu trebuia să-l lași să cadă, Tu nu trebuia să mă pui în acest oraș în care mă aflu, Tu nu trebuia să aduci acea persoană în calea mea, până la urmă ești suveran, ești în control.” Și toate acele lucruri pe care încercăm să le spunem întotdeauna pentru a ieși din situația în care suntem. Păcatul pe care-l scuzăm îl acuză pe Dumnezeu. Dacă ai păcătuit, dacă am păcătuit, a cui este vina? Numai, și numai a noastră și asta e tot. Deci, dacă Dumnezeu alege să ne pedepsească, El este liber să facă asta; nu ne putem nega responsabilitatea.

Cred, dragii mei, că acest lucru este cu adevărat parte integrantă a creșterii spirituale. Crești spiritual pe măsură ce în mod conștient, recunoști deschis realitatea păcătoșeniei tale și o mărturisești. Pentru că altfel, știi ce faci? Atunci te confrunți cu greutatea care te trage în jos în procesul de creștere spirituală. Dacă creșterea este ca un maraton, nu-l putem termina cărând greutăți, așa cum ne spune Evrei 12. Asta doar ne trage în jos, ne încetinește. Trebuie să tratăm păcatul din viața noastră.

Această temă este una foarte importantă. Pe măsură ce ne recunoaștem păcatul, pe măsură ce ne confruntăm cu păcatul nostru, pe măsură ce ne mărturisim păcatul, greutatea scade și începem să creștem.

Permiteți-mi să vă ilustrez din nou acest lucru în 1 Samuel, capitolul 5. Aceasta este una dintre cele mai fascinante părți ale istoriei biblice. Copiii lui Israel I-au acordat puțină atenție lui Dumnezeu destul de multă vreme. Își urmăriseră destul de bine propriile lor scopuri. Erau încă religioși, însă într-un sens formal. Încă rămăseseră consecvenți ritualurilor, dar nu era nimic în inima lor față de Dumnezeu. Intră însă acum într-o bătălie cu filistenii. Și au o problemă. Filistenii, sunt mai puternici decât ei și îi pot învinge din punct de vedere militar. Sunt plini de teamă și de frică și hotărăsc că dacă vor să se apere împotriva filistenilor, ar fi mai bine să-L aducă pe Dumnezeu înapoi în armata lor. Dar cum să facă asta după ce L-au ignorat atât de mult timp - de fapt, chiar mutaseră Chivotul Legământului, care era locul în care locuia prezența lui Dumnezeu și îl puseseră în altă parte decât acolo unde ar fi trebuit să fie. Și cineva le-a spus să meargă și să ia Chivotul Domnului. Deci, găsim în capitolul 4 din 1 Samuel că au zis: „Haidem să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru și să ne izbăvească din mâna vrăjmașilor noștri.” Deci au fugit repede să-L ia pe Dumnezeu. Așa că au plecat și s-au întors cu Chivotul Legământului, și Chivotul a ajuns în mijlocul poporului. Lucruri extraordinare încep să se întâmple apoi, citim de la versetul 7 din capitolul 4. „Filistenii s-au temut și au zis:„ Dumnezeu a venit în tabără.” Pentru filisteni a fost doar un idol; ei aveau proprii lor idoli. Au văzut această cutie mică purtând aripile îngerilor în vârf și cu drugii care treceau prin inele și au spus, acesta este Dumnezeul lor și din câte am auzit noi, Dumnezeul lor este un Dumnezeu puternic, va fi vai de noi! Acesta este Dumnezeul despre care noi am auzit, Cel care i-a eliberat din Egipt, acesta este Dumnezeul care a înecat toată armata egipteană, acesta este Dumnezeul care a adus ciumele și nu vrem să ne încurcăm cu Dumnezeul din cutia aceea mică. Și i-a apucat frica. Dar știți ce s-a întâmplat? Nu prea aveau de ales, trebuiau totuși să lupte; așa că versetul 10 spune: „ Filistenii au început lupa, și Israel a fost bătut”. Stai puțin, veți spune, cum adică Israel a fost bătut? Doar L-au avut pe Dumnezeu de partea lor. Ei bine, textul continuă și ne spune: „Filistenii au început lupta, și Israel a fost bătut. Fiecare a fugit în cortul lui. Înfrângerea a fost foarte mare, și din Israel au căzut treizeci de mii de oameni pedeștri.”

Știți însă ce altceva s-a mai întâmplat? „Chivotul lui Dumnezeu a fost luat, și cei doi fii ai lui Eli, Hofni și Fineas, au murit”. Fiii preotului Eli au fost uciși, au murit treizeci de mii de pedestrași, iar filistenii au plecat cu Chivotul Legământului. Acum, nu este exact ceea ce aștepta poporul Israelul să se întâmple după această bătălie. Ei credeau că Dumnezeu este un geniu utilitarist; freci un pic lampa, el iese afară și spune: „da, stăpâne, ce pot face pentru tine?” Dar El le-a demonstrat că nu este așa. Dumnezeu nu este un jeleu gelatinos pe care îl bagi în forma ta și apoi Îl scoți și îl folosești cum vrei tu. Îl ignoraseră pe Dumnezeu atâta vreme și Dumnezeu urma să le dea o lecție. Nu pot face asta cu Dumnezeu. Deci, Israel a pierdut bătălia.

Ei bine, dacă vi se pare că episodul acesta a fost dur pentru Israel, pentru filisteni a fost și mai dur deoarece acum Îl au pe Dumnezeu în mâinile lor și asta este ceva dur. Ei pleacă cu această cutie mică și tot iadul se dezlănțuie peste țara lor, credeți-mă. Capitolul 5, ne spune acest lucru: „Filistenii au luat chivotul lui Dumnezeu și l-au dus din Eben-Ezer la Asdod.” Avea, la momentul acesta, să treacă prin câteva orașe din Filistia, care, apropo, este numele vechi al Palestinei. De aici provine. „După ce au pus mâna pe chivotul lui Dumnezeu, filistenii l-au dus în casa lui Dagon (Zeul pește) și l-au așezat lângă Dagon.” Acum, în mod evident, lucrul pe care-L faci cu Dumnezeu este să-L pui în casa unui zeu, nu? Dagon era zeul lor; Dagon era un zeu care era pe jumătate pește și pe jumătate om, mai degrabă un bărbat-sirenă decât o sirenă propriu-zisă, un zeu tare ciudat. Jumătate pește, jumătate om, dar la acest dumnezeu s-au închinat filistenii. Și Dagon a avut un templu, așa că s-au gândit că-L aveau pe Dumnezeul lui Israel, așa că Îl vom așeza în casa pe care am făcut-o pentru propriul nostru zeu, și-au spus ei. Ei bine, versetul 3 ne spune că: „A doua zi, asdodenii, care se sculaseră dis-de-dimineață, au găsit pe Dagon întins cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului. În ce direcție era prăbușit? În fața Chivotului Domnului. Au intrat în templu și iată că toată treaba asta cu Dagon a fost distrusă pornind de la această cutie mică. „Au luat pe Dagon și l-au pus înapoi la locul lui.” Probabil că și-au închipuit că a avut loc un cutremur local sau ceva n-a mers bine și a căzut și trebuie să-l repare şi să-l pună înapoi, așa că asta au făcut.

Versetul 4: „Și a doua zi, sculându-se dis-de-dimineață, au găsit pe Dagon întins cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului; capul lui Dagon și cele două mâini ale lui erau tăiate pe prag și nu-i rămăsese decât trunchiul.” Cu alte cuvinte Dumnezeu le-a zis, nu-l mai ridicați din nou; este exact acolo unde îi este locul. Dumnezeu nu va tolera alți zei în prezența Lui care să se compare cu El. Și apropo, versetul 5 spune că nimeni nu s-a mai închinat din ziua aceea vreodată lui Dagon. Și bine, de ce să te mai deranjezi s-o faci, nu? Cine vrea să se închine unui zeu învins? Nu poate nici măcar să-l învingă pe zeul de alături.

Ei bine, asta nu a fost tot ce s-a întâmplat. Versetul 6 spune: „Mâna Domnului a apăsat asupra celor din Asdod și i-a pustiit; i-a lovit cu bube la șezut, atât în Asdod, cât și în ținutul lui. Acum unele traduceri spun că ar fi vorba despre hemoroizi, dar traducerea asta nu este bună. Nu cu așa ceva au fost loviți. Aceasta ar fi o problemă destul de serioasă, dar nu asta a fost problema aici. Una dintre versiunile vechi folosește cuvântul emerods; sună ca o floare. Dar cea mai bună traducere este tumoare. Întreg Asdod-ul a fost lovit de o plagă cu tumori. Mulți dintre ei au murit într-o ciumă provocată de niște șoareci, ceva precum Moartea Neagră sau ciuma bubonică, iar cei care nu au murit de șoareci au fost loviți de aceste tumori. Oamenii din Asdod au fost destul de deștepți și nu le-a trebuit mult să-și dea seama că problemele au început atunci când au luat Chivotul lui Dumnezeu. Așa că au spus: „scoateți Chivotul de aici.” Așa că ei au zis, bine îl scoatem , dar ce vom face cu el, versetul 8, „și au zis, îl trimitem la Gat.”

Gat este un oraș cunoscut pentru unii dintre voi, pentru că știți că era un om mare din Gat care se numea Goliat, era un alt oraș din Filistia. Așa că au dus Chivotul Dumnezeului lui Israel la Gat, ceea ce nu era o mare bucurie pentru oamenii care locuiau acolo. Același lucru s-a întâmplat și acolo: distrugere în masă, o ciumă provocată de șoareci, moarte peste tot. „El i-a lovit pe oamenii din cetate, mici și mari, cu boală, cu tumori. Este vorba despre niște tumori interne, un tip de cancer. Și văzând toate acestea, au zis: „scăpați cât mai repede de Chivotul acesta și l-au trimis la Ecron.” Ecroniții au țipat și au spus, așteptați un pic, nu vă grăbiți să-l trimiteți la noi. Și în felul acesta este înregistrat drumul Chivotului și peste tot pe unde merge apar probleme.

În versetul 12 ni se spune: „Oamenii care nu mureau erau loviți cu bube la șezut, și țipetele cetății se înălțau până la cer.” „Dumnezeu, ce Dumnezeu e acesta?” să-L fi blestemat pe Dumnezeu, ca și în Apocalipsa 16? „L-au blestemat pe Dumnezeul cerului.”

Ce a însemnat de fapt că suspinele lor au ajuns până la cer? Să fi spus oare, Doamne de ce ai îngăduit toate acestea? Haideți să vedem despre ce e vorba.

1 Samuel 6:1: „Chivotul Domnului a fost șapte luni în țara filistenilor.” Și filistenii au chemat preoții și ghicitorii, vrăjitorii. Au spus ce vom face, cum ieșim din mizeria asta? Și au zis apoi: „Dacă trimiteți înapoi chivotul Dumnezeului lui Israel, să nu-l trimiteți cu mâna goală.” Nu-l trimiteți înapoi așa cum l-ați luat. Ei bine, probabil că vă întrebați ce vrei să spui cu asta? Iată ce au zis: „ci aduceți lui Dumnezeu o jertfă pentru vină; atunci vă veți vindeca și veți ști pentru ce nu s-a îndepărtat mâna Lui de peste voi.”

Acum, cu ce are de-a face o jertfă pentru vină? Cu păcatul. Recunoști că e vina ta, nu a lui Dumnezeu. Dacă vrei să ai pace - și oamenii aceștia erau mai deștepți decât mulți oameni pe care îi cunosc - recunoști că Dumnezeul pe care L-ai profanat, Dumnezeul pe care L-ai dezonorat, Dumnezeul pe care L-ai defăimat, avea tot dreptul să reacționeze în felul în care a făcut-o, iar motivul pentru care ai probleme este pentru că L-ai sfidat pe acest Dumnezeu. Cu alte cuvinte, tu îți asumi vina și-I aduci o ofrandă de vinovăție. Au mers mai departe și au zis: „Ce jertfă pentru vină să-I aducem?” Capitolul 6, versetul 4. Înțelepții au zis: „Cinci umflături de aur și cinci șoareci de aur, după numărul domnitorilor filistenilor, căci aceeași urgie a fost peste voi toți și peste domnitorii voștri.”. Acum, asta sună tare ciudat. Aceasta nu este o jertfă pentru vină după modelul din Levitic. Aceștia sunt păgâni. Ori de câte ori aduceau o ofrandă, dădeau ceea ce se numea ofrandele votive. Jertfele votive erau replici simbolice ale problemei provocate de profanarea care a fost adusă zeului. De exemplu, să spunem că ai fi trăit în acea societate și, și ai fi avut o mână uscată. După gândirea ta păgână, ai presupune că zeii ți-au dat o mână uscată pentru că i-ai dezonorat, așa că atunci când te-ai fi dus la templu să te închini zeilor, ai fi făcut din lut o mână și ai fi pus mâna respectivă jos în fața zeilor, acesta ar fi fost modul în care recunoști în fața lor că știai că problema pe care o are mâna ta este pentru că i-ai dezonorat. Acestea erau așa numitele ofrandele votive.

Când am vizitat orașul Corint, am intrat într-o cămăruță din muzeul de acolo, unde erau adunate imagini ale jertfelor votive. Și un bărbat de acolo avea cheia și nu lasă oamenii să intre acolo foarte des, dar noi am reușit să intrăm. Și am observat acolo că peste tot erau aceste replici de lut ale fiecărui organ și membru al corpului, extern și intern. Oamenii veniseră să se închine zeului Asclepius, care este zeul vindecării. Și când veneau, ei aduceau aceste părți ale corpului din lut, aceste simboluri, știind că astfel le spuneau zeilor: „orice boală am este rezultatul eșecului meu de a împlini voința ta.”

Și astfel acești păgâni fac ceea ce este foarte normal. Ei spuneau: „tumorile și șoarecii sunt percepute ca fiind rezultatul judecății lui Dumnezeu asupra noastră și vrem să știi că știm asta.”

Toate bune, apoi urmează versetul 5: „Faceți niște chipuri după umflăturile voastre și niște chipuri după șoarecii voștri care pustiesc țara și dați slavă Dumnezeului lui Israel”. Cu alte cuvinte, Îl glorifici pe Dumnezeu atunci când recunoști că El avea tot dreptul să facă asta, pentru că tu L-ai sfidat.

Dați-mi voie să vă spun ceva, oameni buni. Atâta timp cât îți fabrici scuze pentru păcătoșenia ta, nu vei crește niciodată spiritual. Vei crește spiritual când îți vei recunoaște cu umilință păcatul și vei face ceva în legătură cu problema asta. Vedeți, deoarece creșterea spirituală este un proces în care scade frecvența cu care păcătuim, atunci creșterea spirituală trebuie să includă o confruntare cu păcatul. Trebuie să te preocupe problema asta. Cum trebuie rezolvată? Recunoști că ești responsabil pentru păcatul tău, acesta este primul pas. Nu dai vina pe circumstanțele prin care treci, nu dai vina pe soțul tău, pe soția ta, pe prietenul tău, pe prietena ta, pe șeful tău, nu dai vina pe angajații tăi, nu dai vina pe păstorul tău. Recunoști că tu ești vinovatul. Nici măcar nu dai vina pe diavolul - și asta a mers multă vreme pentru mulți. Diavolul este cel care te-a făcut să faci răul. Avem și astăzi lucruri despre care oamenii cred că demonii îi fac să facă ceea ce fac. Am citit o carte a unui om care chiar a spus că problema decongestionării nasului era din cauza demonului secreției post nazale. Nu sunt demonii, și nu este diavolul, nu sunt circumstanțele, nu sunt prietenii tăi și așa mai departe. Oh, tot acest sistem contribuie la problemă, dar în cele din urmă păcatul, de fiecare dată când apare, este un act al voinței și tu ești responsabil. Așadar, în primul rând trebuie să recunoști acest lucru.

În Neemia, capitolul 9 versetul 33, Neemia a spus acest lucru. Ascultați, vă rog. El, stând de vorbă cu Dumnezeu, I-a spus: „Tu* ai fost drept în tot ce ni s-a întâmplat”. Nu este interesant? „Ai fost drept în tot ceea ce ni s-a întâmplat.” În tot ce ne-ai făcut ca pedeapsă, Tu ai fost drept.

Când fiul risipitor a venit acasă la iubitorul său tată, în Luca 15, el a spus: „Am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta. Tratează-mă ca pe un rob și chiar și aceasta ar fi un act de mare har”. Nu se aștepta la nimic pentru că știa că nu merită nimic. Este acea mentalitate, dragii mei, când știi că ești un păcătos și nu meriți nimic. Aceasta este temelia unei relații corecte cu păcatul și face parte integrantă din creșterea spirituală.

În Psalmul 51 David spune: „Împotriva ta, numai împotriva ta, am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea ta”. David nu a dat vina pe nimeni în afară de el însuși. Și el a spus de fapt: Doamne, ești drept în tot ceea ce ai adus în viața mea. Și de acolo începe mărturisirea. Tot procesul începe prin a recunoaște că păcatul este vina mea.

Acum, haideți să mergem un pic mai departe. Când chiar vrei să crești spiritual, trebuie să-ți mărturisești păcatele spre gloria lui Dumnezeu. Asta înseamnă că, în primul rând, vezi păcatul ca fiind al tău. În al doilea rând, recunoști păcatul ca fiind păcat, îl recunoști ca atare. Spui hotărât aceasta este problema mea și știu că este păcat și este un afront împotriva naturii Tale divine.

Geneza 41:8, ne spune: „atunci paharnicul împăratului i-a spus lui Faraon:„ Îmi aduc aminte de greșeala mea astăzi”.

Geneza 44:16 ne spune: „Iuda a zis:„ Ce putem spune domnului meu? Ce putem vorbi? Și cum ne putem justifica? Dumnezeu ne-a dat pe față păcatele." Și acesta este sfârșitul conversației.

1 Samuel 15:24 - „Atunci Saul i-a spus lui Samuel:„ Am păcătuit; am încălcat cu adevărat porunca Domnului.”

2 Samuel 12:13, „David i-a zis lui Natan:„Am păcătuit împotriva Domnului”

Daniel 9:20, Daniel omul bun și evlavios spune: „Vorbeam și mă rugam mărturisindu-mi păcatul meu”.

Luca 5:8, „dar când Simon Petru a văzut acest lucru, a căzut la picioarele lui Isus și a zis:„ Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos.”

Luca 18, vameșul de la templul „nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer, ci își lovea pieptul și striga: „Doamne, ai milă de mine păcătosul.”

Observați, dragii mei, mărturisirea păcatului este recunoașterea că problema pe care o ai este păcatul, nimic altceva păcatul. Și cred cu adevărat, dragii mei, că acest aspect al mărturisii păcatului este fundamental creșterii spirituale, pentru că în punctul acesta te confrunți cu lucrul care te împiedică să crești.

Aș dori să merg puțin mai departe în sensul acesta. Cuvântul a mărturisi, în greaca Noului Testament este cuvântul homologeo. Logeo, de unde avem logos, înseamnă a vorbi. În limbajul nostru vorbim despre logică; asta înseamnă o discuție despre anumite principii. Logeo, a vorbi, implică ideea de cuvânt, a cuvânta. Cealaltă parte este homo. Când spunem că ceva este omogen sau se omogenizează, înseamnă că este la fel. Este la fel prin amestecare sau unire. Și tocmai asta înseamnă cuvântul, homologeo, să vorbești la fel. A-ți mărturisi păcatul, urmăriți acum acest lucru, nu înseamnă a implora iertare; este pur și simplu să spui același lucru despre păcatul tău pe care îl spune Dumnezeu. Și ce spune El? Este păcat și este vina ta. Mărturisirea nu este o cerere de iertare sau o implorare repetată de iertare. Este să te pui de acord cu Dumnezeu că păcatul tău este păcatul tău, și atât. Și asta este ceva foarte important, de bază.

Când îmi mărturisesc păcatul nu spun, oh, Doamne, te rog să mă ierți, te rog, te rog să mă ierți, vreau să mă ierți. Așa cum se spunea în întâlnirile de tipul trezire spirituală: roagă-L pe Dumnezeu, frate, roagă-te, continuă să insiști acolo, continuă să bați la ușă și Dumnezeu îți va da iertare. Nu. Nu. Nu.

Când ai devenit creștin, câte din păcatele tale au fost iertate de El? Ei bine, Biblia ne spune că Dumnezeu ne-a iertat toate greșelile de dragul Numelui Său, 1 Ioan 2. Vedeți, cineva ar putea să-mi spună, ei bine, dar eu nu păcătuisem încă, păcatul meu era doar în viitor. Ascultă-mă, când Cristos a murit, tot păcatul tău era în viitor. Dragul meu, tot păcatul tău este iertat.

Mărturisirea nu este o chestiune de iertare; este o chestiune de a fi de acord cu Dumnezeu că ești un păcătos și ești dispus să renunți la acel păcat din viața ta. Păcatul a fost deja iertat. Știi, Isus a plătit deja pedeapsa pentru toate păcatele mele, nu trebuie plătit din nou. În Efeseni, capitolul 4 și versetul 32, acel verset minunat pe care îl cunoaștem, spune acest lucru: „Fiți buni unii cu alții, miloși, iertați-vă unii pe alții, așa cum v-a iertat și Dumnezeu, pe voi în Cristos.” V-a iertat spune textul, timpul trecut. Ești deja iertat. Nu cerem iertare atunci când mărturisim păcatul. Iertarea este deja realizată. Noi doar o acceptăm. Ceea ce facem noi este să fim de acord cu Dumnezeu că suntem vinovați.

Acum, în 1 Ioan 1:9 scrie - și o voi parafraza - „Dacă noi suntem cei care ne mărturisim păcatele, atunci El este singurul credincios și drept pentru a ne ierta păcatul”. Ce face Ioan acolo este să caracterizeze un creștin. Aș vrea să înțelegeți întregul argument din 1 Ioan. Dacă urmăriți firul în 1 Ioan, acum nu vom intra în detalii, veți observa că întregul argument al lui Ioan în prima epistolă este diferența dintre un creștin și un necreștin. Un necreștin face acest lucru: își neagă păcatul, 1 Ioan 1:8 și 10. Aici în textul acesta Ioan spune: „Dacă cineva zice că nu a păcătuit, ÎL face mincinos pe Dumnezeu”. E tipic pentru un om neregenerat. El își neagă păcatul. Dar credincioșii adevărați sunt cei care își mărturisesc păcatele. Este caracteristica unui credincios adevărat să fie de acord cu Dumnezeu cu privire la păcatul său, și-anume să fie de acord că este păcat împotriva lui Dumnezeu și că este vina lui. Oamenii vin și spun, ei bine, ești sigur? Nu crezi că trebuie să te confrunți cu păcatul doar atunci când ești mântuit și niciodată după aceea?

Ascultă-mă bine, ai fost mântuit prin credință? Da. Ei bine, acolo s-a încheiat trăirea prin credință? Ai spus cumva, ei bine, acum sunt mântuit prin credință de aici înainte voi umbla prin vedere. Nu poți spune asta. Ai fost mântuit prin credință și continui prin credință. Ai fost salvat în urma mărturisirii păcatului și vei continua să mărturisești păcatul din viața ta. Marca unui creștin este o viață constantă de credință. Semnul unui creștin este o viață constantă trăită în dragoste. Asta spune 1 Ioan. Semnul unui creștin este o viață constantă de ascultare. Semnul unui creștin este o viața constantă de separare de lume. Semnul creștinului este o viață constantă de instruire în învățătură în mâinile Duhului Sfânt, mai degrabă decât din înțelepciunea lumească. Și un alt semn al creștinului este disponibilitatea și deschiderea constantă de a mărturisi păcatul.

Astfel, un creștin adevărat este caracterizat ca unul care își mărturisește păcatul.

Există grade ale acestei mărturisiri care variază. Uneori mărturisirea nu este completă, așa cum poate ar trebui să fie, dar orice credincios adevărat își va recunoaște mai devreme sau mai târziu păcatul. Asta ne spune Scriptura în 1 Ioan 1: 9.

Permiteți-mi să vă spun ceva, dragii mei, atunci când faceți acest lucru cu credincioșie, onestitate și obiectivitate în fața lui Dumnezeu, vă veți găsi în procesul de creștere. Când nu vei confrunta păcatul tău și nu-L vei recunoaște și nu vei căuta să-l rezolvi și să-l aduci înaintea lui Dumnezeu, nu vei face asta, dintr-un singur motiv, pentru că nu ești gata să te lași de el. Aceasta este cheia. De aceea spun că nu există mărturisire adevărată fără pocăință. Știți, îmi amintesc în viața mea ziua în care am spus: „Doamne, mie îmi pare atât de rău pentru acele păcate din viața mea și îți mulțumesc că m-ai iertat deja” și asta a fost tot ce am spus. Și a trecut o anumită vreme când am ajuns la o altă etapă importantă din viața mea, când am început să spun asta: „Doamne, îți mulțumesc că mi-ai iertat acele păcate; Știu că nu ți-au plăcut și nu vreau să le mai fac niciodată.” De cele mai multe ori noi nu spunem asta pentru că vrem să le mai facem din nou. Vrem doar să avem grijă de trecut; nu vrem să eliminăm viitorul; ne cam plac acele păcate. Este evident în situația aceasta o trădare a lipsei de maturitate spirituală. Când vreți să rezolvați problema păcatului recunoașteți că este al vostru; recunoașteți că el se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu. Te lupți cu el, îl recunoști și te pocăiești. Aceasta este esența, acesta este nucleul mărturisirii adevărate a păcatului. Dragii mei, am petrecut mai mult timp la subiectul acesta, deoarece cred că este foarte important. Învățăm cum să creștem; lucrul care ne întârzie este păcatul. În procesul acesta ne străduim să-L slăvim pe Dumnezeu. Care este acel lucru din univers care nu Îl glorifică pe Dumnezeu? Păcatul, dragii mei. Și, de exemplu, dacă aș fi cugetat nelegiuirea în inima mea, Domnul nici măcar nu ar fi ascultat, spune David. Nu pot crește spiritual, nici măcar nu pot comunica cu Dumnezeu dacă adăpostesc păcatul în viața mea. Așadar, trebuie să practic cu regularitate în viața mea mărturisirea păcatului. Și da, eu cred că acest aspect este fundamental în creșterea noastră spirituală. Pe măsură ce tu și cu mine suntem gata să ne confruntam cu realitatea păcatului nostru și să îl mărturisim, Dumnezeu nu mai poate fi acuzat că are vreo vină. Dacă El vrea să ne pedepsească pentru păcatul nostru, noi recunoaștem că merităm și acceptăm pedeapsa. Noi nu zicem: „ei bine, Doamne, să ști că ai lăsat tot greul asupra mea. De ce tot eu să am parte de ce e mai dificil? Să știi dragul meu că atunci când îți examinezi viața vei realiza că primești exact ceea ce meritai și ar trebui să fii dispus să accepți acest lucru.

Așa că, în postura de credincioși, dacă vrem să creștem, trebuie să avem de-a face cu ceea ce ne întârzie creșterea, iar ceea ce ne întârzie creșterea este păcatul.

Îngăduiți-mi să fac adevărul acesta cât mai practic posibil. Undeva în viața noastră de rugăciune, ca o chestiune de rutină, ca o chestiune constantă, ar trebui să existe mărturisirea păcatului. Și aceasta este o abordare deschisă și onestă a păcatului și o dorință de a accepta orice pedeapsă aduce Dumnezeu, știind că așa te împiedică Dumnezeu să faci păcatul respectiv din nou. Le spun părinților tot timpul că, dacă nu există consecințe asupra comportamentului necorespunzător al copilului tău, copilul tău va continua să aibă același comportament greșit. În ce mă privește, chiar i-am spus Domnului, Doamne, dacă am nevoie de pedeapsă ca să fiu asemenea, atunci pedepsește-mă. Fac asta, pentru că nu vreau să merg tot timpul pe aceeași cale.

Dumnezeu a pus în noi un sistem de vinovăție și este tare bun lucrul acesta. Dacă nu te-ai simți vinovat, ai trăi în viața spirituală ca și în viața fizică în care nu ai simți durerea. Îți poți imagina să încerci să trăiești fizic undeva unde nu ai simți durerea? S-ar putea să vă intereseze o ilustrare simplă a acestui lucru. În studii recente, cercetătorii au descoperit că lepra, pe cât de teribilă este boala, este mult diferită de ceea ce credeau inițial. Ei au crezut inițial lepra era o boală care desfigura, care îți mânca carnea, îți mânca fața, nasul, degetele, degetele de la picioare, corpul. Ce s-a descoperit în studiile recente, și despre lucrul acesta poți citi în cartea lui Phil Yancey, „Unde este Dumnezeu când sufăr?” ce au constatat în aceste studii este că problema cu lepra este următoarea: lepra anesteziază extremitățile și oamenii nu-și dau seama când și le pierd, deoarece nu simt nicio durere.

Au făcut un studiu, de exemplu, pe un bărbat care purta niște pantofi strânși și căruia i-au picat toate degetele de la picioare într-un mod grotesc. Ei bine, ei au presupus că asta a fost din cauză că fuseseră mâncate de lepră, atunci când i-au găsit în pantofi degetele, care cel mai probabil au căzut frecându-se în pantofi. Dar bărbatul nu a știut pentru că nu a simțit deloc vreo durere.

Un lepros care are o problemă cu nasul care îl irită și simte ceva ce îi provoacă o mâncărime la nas își va freca nasul întruna, iar asta este din cauza leprei, în scurt timp ea face să-i pice nasul, dar el nu știe nimic pentru că nu simte nicio durere.

Dumnezeu a pus în noi un sistem bine calibrat prin care simțim durerea; În cazul leprei durerea lipsește și îi ia loc distrugerea. Acum, în viața noastră spirituală, Dumnezeu a pus vinovăția. Vinovăția este un mic clopoțel sau un mic semnal de alarmă care se stinge atunci când păcătuiești. Ar trebui să ne aducă imediat la punctul în care să mărturisim păcatul, atunci când există un păcat și să te facă să simți realitatea vinovăției. Acesta este modul lui Dumnezeu de a spune, că este durere în sufletul tău. Și acolo, în acel moment păcatul trebuie confruntat. Să spui, Doamne, îmi cunosc bine păcatul, știu că am păcătuit împotriva Ta, îmi dau seama că este vina mea, nu vreau să fac asta din nou, mă pocăiesc, dă-mi puterea de a merge pe o altă cale. Acum, pe măsură ce trăiești în felul acesta, vă veți regăsi într-un proces extraordinar de creștere spirituală. Și sincer, nu veți crește niciodată spiritual până nu veți începe să vă ocupați de lucrurile care vă împiedică creșterea, care vă întârzie maturitatea.

Ce am învățat, dragii mei, până acum?

Creșterea spirituală este un proces prin care Îi dăm slavă lui Dumnezeu. Pe măsură ce trăim în cadrul acesta al vieții investite pentru slava lui Dumnezeu, creștem. Asta înseamnă să-L mărturisim pe Isus ca Domn, înseamnă să-mi îndrept viața spre gloria Lui, indiferent cât m-ar costa, să sufăr când El suferă și să mă bucur de alții care sunt mai buni ca mine și care fac același lucru ca și mine, doar mai bine. Și apoi, în lecția de astăzi, din prima parte a studiului nostru, înseamnă că sunt dispus să-mi recunosc păcatul, și indiferent ce aduce Dumnezeu în viața mea pentru că am păcătuit, să recunosc că Dumnezeu este drept și sfânt în tot ce face Și în aceste condiții, cei care recunosc și acceptă acest cadru, vor începe să crească spiritual.

Dragii mei, vă vine sau nu să credeți am acoperit doar trei din cele 12 de principii biblice în vederea creșterii spirituale. Ultimele nouă nu vor fi la fel de lungi ca primele trei, acestea au fost elementele de bază.

Să-i mulțumim Domnului pentru studiul nostru.

Părinte, îți mulțumim pentru timpul pe care l-am petrecut împreună în această lecție și ne rugăm să fi pus o bună temelie prin aceste adevăruri, așa încât aceste chei să fie folosite pentru a deschide comorile binecuvântărilor Tale pentru cei care se maturizează. Ajută-ne pe măsură ce continuăm studiul nostru, în Numele lui Cristos, Amin.