Vă invit în această dimineață să deschideți din nou împreună cu mine la Matei capitolul 5, Matei capitolul 5.

Și vom aprofunda versetele de la 43 la 48. Acesta este un pasaj atât de important, atât de plin de adevăr și de mare importanță pentru viețile noastre, încât vom petrece câteva săptămâni asupra lui. Cred că Dumnezeu are niște lucruri foarte speciale și importante să ne spună nouă, să-mi spună mie, prin acest pasaj.

Îngăduiți-mi să vă citesc versetele de la 43 la 48 din Matei capitolul 5, iar voi urmăriți în timp ce citesc. „Ați auzit că s-a zis: ’Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău’. Dar Eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii? Și dacă îmbrățișați cu dragoste numai pe frații voștri, ce lucru neobișnuit faceți? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit”.

După cum știți, dacă sunteți cu noi de ceva timp, Matei îl prezintă pe Isus Cristos ca Împărat. Fiecare dintre evanghelii se concentrează asupra unui element diferit al vieții lui Cristos, unei fațete diferite a caracterului Său. Iar punctul de vedere al lui Matei este că El este Împărat. Împăratul universului, monarhul pământului, regele lui Israel, unsul lui Dumnezeu. Iar Matei scrie în primul rând unui public evreu, pentru că vrea ca acesta să realizeze că însuși Isus din Nazaret, pe care ei L-au respins, nu este nimeni altul decât Mesia al lor. Cel despre care au spus că nu vom permite ca acest om să domnească peste noi, nu este nimeni altul decât Unsul, Împăratul.

Scopul lui Matei este prin urmare de a prezenta, în toate paginile, capitolele și versetele evangheliei sale, regalitatea lui Cristos. Am văzut cum a făcut deja acest lucru în primele cinci capitole. El a început prin a discuta despre nașterea Sa regală, aflată la sfârșitul unei descendenţe regale. A discutat despre adorarea Sa de către făuritorii de regi persani cunoscuți sub numele de magi, care îl recunosc pe acesta ca Împărat. A vorbit despre botezul Său la care Dumnezeu L-a acreditat ca fiind Unsul. El a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”.

Îl vedem pe Matei prezentându-I maiestatea în timp ce prezintă biruința Sa asupra lui Satan, monarhul care domnește pe pământ, Satan, deoarece Satan vine de trei ori împotriva lui Cristos și în toate cele trei ori este învins și în cele din urmă înfrânt. Vedem maiestatea Sa și puterea Sa miraculoasă, deoarece El are putere asupra lumii fizice de a vindeca, de a învia morții, de a da vedere orbilor și auz surzilor, glasuri celor muți și de a îndrepta picioarele celor șchiopi. Și toate aceste lucruri sunt eforturi ale lui Matei de a prezenta maiestatea lui Isus Cristos. În cele din urmă, pe măsură ce ajungem la capitolele 5, 6 și 7 din Matei, el prezintă standardele Împărăției Regelui.

Dacă El este un Împărat, atunci care sunt regulile Împărăției Sale? Care este manifestul cu principiile monarhului? Care sunt standardele după care trăiesc cei din Împărăția Sa? Și avem incomparabila Predică de pe Munte, care prezintă tocmai aceste standarde. Iar nota cheie pe care am vrut să o rețineți pe tot parcursul acestui text este că standardele Împărăției lui Cristos nu sunt standardele lumii. De fapt, Isus le stabilește în contrast cu sistemul din vremea Sa.

El arată cât de inferior este iudaismul față de adevăratele standarde ale Împărăției Sale. Și am vorbit deja despre faptul că poporul evreu a luat standardele divine ale lui Dumnezeu și le-a coborât la propriul lor nivel. Și apoi, păstrând regulile lor inferioare standardelor, s-au identificat pe ei înșiși ca fiind neprihăniți, cu o neprihănire inventată de ei înșiși. Cu alte cuvinte, au coborât standardul și s-au adaptat la el. Iar Isus vine și îl ridică din nou.

El nu schimbă Vechiul Testament. Nu îl dă la o parte. Ci îl reafirmă și spune: „Standardul vostru este aici; cel al lui Dumnezeu este aici sus”. Și astfel, în studiul nostru din capitolul 5, am văzut cum a făcut acest lucru. Și a făcut-o printr-o serie de șase contraste. El a pus în contrast, în primul rând, în versetul 21 și în următoarele, concepția lor despre crimă cu a Lui, apoi concepția lor despre adulter cu a Lui, concepția lor despre divorț cu a Lui, concepția lor despre jurământ cu a Lui, concepția lor despre răzbunare cu a Lui și, în final, concepția lor despre dragoste cu a Lui.

Și aici într-adevăr suntem la apogeu, oameni buni, pentru că apostolul Pavel a avut dreptate sub inspirația Duhului Sfânt când a spus: „Cea mai mare dintre toate este dragostea”. Iar Isus păstrează acest lucru pentru contrastul suprem. Isus păstrează acest lucru până la declarația finală. Și subliniază că epitomul disparității dintre standardele Împărăției Sale și standardele zilelor Sale poate fi văzut în diferența dintre natura dragostei în cele două perspective. Acesta este contrastul final.

Al vostru, spune în versetul 43, „Ați auzit că s-a spus” - asta este o… pur și simplu o referire la acele învățături rabinice transmise până la ei - „sistemul vostru a spus că trebuie să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Dar Eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri”. Puteți vedea acolo disparitatea, nu-i așa, între o etică religioasă de nivel scăzut, sub standarde, și cea care este a lui Dumnezeu. Acum, pe măsură ce am studiat textele pe tot parcursul Evangheliei după Matei 5, de la versetul 21 încoace, am afirmat pur și simplu că există trei trăsături în fiecare dintre ele, care sunt principalele puncte forte. Punctul de vedere evreiesc, punctul de vedere al Vechiului Testament și punctul de vedere al lui Isus.

Să ne întoarcem și să trecem în revistă foarte pe scurt tradiția evreilor, versetul 43. Și vă amintiți că acum două săptămâni am spus că totul începe bine: „Să iubești pe aproapele tău”. Sună bine și așa se întâmplă întotdeauna cu orice sistem care vrea să se infiltreze în cel adevărat. Orice sistem care vrea să devină un substitut al adevărului trebuie să conțină o parte din adevăr. În asta constă înșelăciunea. În asta constă subtilitatea.

De aceea găsim în Efeseni 4 despre copiii spirituali că sunt aruncați încoace și încolo și purtați de orice vânt de învățătură. Pentru că ori de câte ori există o invadare a adevărului de către Satan, el caută invariabil să mențină ceva din acel adevăr pentru a oferi un teren comun pentru a-i conduce pe oameni spre pervertire. Și astfel, totul începe atât de bine: „să iubești pe aproapele tău”. Dar, așa cum v-am spus, există două probleme. Au omis ceva și au adăugat ceva.

Au omis „Să iubești pe aproapele tău” – care e continuarea? – „ca pe tine însuți”. Și au adăugat „și să urăști pe vrăjmașul tău”. Au omis „ca pe tine însuți” din cauza mândriei și au adăugat „să urăști pe vrăjmașul tău” din cauza prejudecăților. Ei nu au simțit că vor să iubească pe cineva ca pe ei înșiși. Și au vrut să aibă dreptul de a fi justificați în ura lor incisivă față de toți cei care nu făceau parte din micul lor grup. Așa că, în mod convenabil, au renunțat la ceva și, în mod convenabil, au adăugat ceva, și astfel au ajuns la o pervertire a standardului lui Dumnezeu. Și asta este exact ceea ce atacă Isus.

Iar ceea ce Isus le spune acestor farisei și cărturari și celor care erau de acord cu sistemul este că sistemul vostru, oricât de convinși ați fi din punct de vedere intelectual, sistemul vostru este inadecvat pentru a vă răscumpăra. Voi nu sunteți poporul lui Dumnezeu. Voi nu ați îndeplinit standardul. Sunteți păcătoși. Și, prin urmare, El Se oferă pe Sine ca Mântuitor, știind foarte bine că nimeni nu vine la un Mântuitor de care nu știe că are nevoie. Și astfel într-adevăr este un mesaj despre păcat.

Ei credeau că, pentru că nu ucideau, nu erau păcătoși. Au crezut că, deoarece nu au săvârșit adulter, conform definiției lor, nu sunt păcătoși. Au crezut că, pentru că au divorțat și s-au asigurat că au făcut actele, nu sunt păcătoși. Au crezut că deoarece și-au respectat cuvântul dat atunci când au jurat pe numele lui Dumnezeu, erau în regulă. Și au crezut că pentru că reacţionau în mod echivalent, erau într-o stare bună.

Dar Isus spune că de fapt nu au înțeles nimic. Dacă urăști pe cineva, asta e la fel de grav ca o crimă. Dacă te uiți la cineva, asta e la fel ca adulterul. Dacă divorțezi din motive nebiblice, asta e rău. Iar dacă nu te ții de cuvânt, indiferent pe ce juri, ai păcătuit. Și astfel El le subminează întreaga lor siguranță. Și aici El spune: voi credeți că iubiți și ceea ce iubiți este toată lumea din micul vostru grup care este de acord cu voi. Iar mai apoi aveți dreptul să-i urâți pe toți ceilalți. Și nici măcar nu sunteți dispuși să îi iubiți pe cei pe care îi iubiți așa cum vă iubiți pe voi înșivă, ceea ce lasă loc pentru mândria indulgentă. Asta este tradiția evreiască.

Acum trecem de aici la cel de-al doilea punct pe care îl analizăm, și anume învățătura Vechiului Testament. Din tradiția evreilor vedem implicit în spatele ei învățătura Vechiului Testament. Care era învățătura Vechiul Testament? A spus oare Vechiul Testament undeva să îți urăști dușmanul? Nu. A spus oare să-ți iubești aproapele? Da. Ei bine, care este suma învățăturii Vechiului Testament? Păi, am cam început cu ea data trecută. Îngăduiți-mi să vă reamintesc acest lucru. Există o afirmație în Psalmi, în Psalmul 139, în care David spune: „Îi urăsc cu o ură desăvârșită”. Aceasta este singura ură justificabilă din Biblie. Aceasta este singura reacție justificabilă față de un vrăjmaș din Biblie.

Și se bazează pe aceeași atitudine a inimii, pe aceeași mentalitate ca în Psalmul 69:9, unde David spune: „Căci râvna Casei Tale mă mănâncă, și ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea”. De exemplu, Biblia spune că este greșit să fii mânios, dar există o indignare dreaptă. Este adevărat? Isus a spus că nu trebuie să ne mâniem unii pe alții și totuși Isus a făcut un bici. Care este diferența? Isus nu s-a mâniat niciodată pe oamenii care L-au jignit personal, dar Isus s-a mâniat pe cei care au pângărit slava lui Dumnezeu.

Avem dreptul să reacționăm cu indignare atunci când Dumnezeu este dezonorat, dar nu să reacționăm cu răzbunare în urma unui prejudiciu personal. Acum, același lucru este valabil și în ceea ce privește această modalitate de lucru cu vrăjmașii noștri, cu ura. Ar trebui să avem o ură desăvârșită sau o ură dreaptă față de cei care sunt vrăjmașii lui Dumnezeu. Și David a spus: „Îi urăsc cu o ură desăvârșită”. Și imediat după aceea, vă amintiți ce a spus? „cercetează-mă, Dumnezeule” a spus el „și cunoaște-mi inima, încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile, vezi dacă sunt pe o cale rea”. Cu alte cuvinte: „Doamne, îi urăsc cu o ură desăvârșită și, dacă îmi cercetezi inima, vei ști că motivul meu este slava Ta, nu prejudiciul meu personal”.

Există un loc pentru asta. Există un loc pentru zelul pentru sfințenia lui Dumnezeu și pentru caracterul sacru al adevărului și al persoanei Sale. Iar Vechiul Testament va tolera acest lucru, dar nu va tolera niciun fel de atac rău, niciun fel de amărăciune, mânie, resentimente sau ostilitate față de cineva care aduce împotriva noastră un prejudiciu personal. Nu avem loc pentru ura personală din mândrie sau prejudecată, indiferent de ce ni s-a făcut.

Vedeți, evreii definesc aproapele într-un mod foarte îngust, dar Biblia îl definește într-un mod foarte larg. Cuvântul „aproapele” este problema. Evreii spuneau că aproapele este cel care crede așa cum credem noi. Și vă amintiți, v-am spus cum au blestemat norodul care nu cunoștea Legea. Și îi disprețuiau pe galileenii ignoranți. Cine erau cei din acel loc izolat? Era doar micul lor grup. Dar afirmația: „să urăști pe vrăjmașul tău”, nu a venit niciodată din adevărul lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Ei au adăugat asta ca o adaptare la mândria și prejudecata lor.

Ce ne învață cu adevărat Vechiul Testament despre iubirea aproapelui? Cât de larg este acest termen? Dați-mi voie să vă arăt. Uitați-vă împreună cu mine la Deuteronomul 22, Deuteronomul 22. Vom petrece câteva minute în Vechiul Testament pentru că vreau să vedeți că Dumnezeu nu Și-a schimbat perspectiva. Deuteronomul 22. Acum, aici avem de-a face cu unele dintre legile levitice, unele dintre codurile pentru comportamentul lui Israel, iar acesta este unul foarte practic și simplu. „Dacă vezi rătăcindu-se boul sau oaia fratelui tău, să nu le ocolești, ci să le aduci la fratele tău”.

Cu alte cuvinte, dacă fratele tău are un animal care se rătăcește și pleacă, tu trebuie să vii imediat în ajutor. Ideea este că vii în întâmpinarea nevoii unei alte persoane. Înțelegeți? Versetul 2, „Dacă fratele tău nu locuiește lângă tine și nu-l cunoști”, poate că este vorba de cineva pe care nici măcar nu-l cunoști. Nu ai nici cea mai mică idee despre cine este și „să iei dobitocul la tine acasă și să rămână la tine până ce-l cere fratele tău; și atunci să i-l dai”. Să spunem că găsești undeva o pereche de oi sau un bou rătăcit și chiar nu știi deloc cui aparțin. Le iei, le hrănești, și le îngrijești, atâta timp cât este necesar.

Asigură-te că faci asta până când persoana vine și spune: „Am pierdut ceva…” „Le am chiar aici”, apoi le iei și le dai înapoi. „Tot așa să faci și cu măgarul lui, tot așa să faci și cu haina lui, și tot așa să faci cu orice lucru pierdut de el și găsit de tine: să nu le ocolești”. Acum, acesta este principiul general cu privire la cei pierduți și cei găsiți. Când cineva pierde ceva, nu este al tău pentru că tu l-ai găsit. Pur și simplu îl păstrezi până când vine să îl ia. Și atunci îi dai lucrul respectiv.

Acum observați că acest lucru satisface nevoia altcuiva. Versetul 4: „Dacă vezi măgarul fratelui tău sau boul lui căzut pe drum, să nu-l ocolești, ci să-i ajuți să-l ridice”. Uneori, povara va deveni grea, animalul va obosi și va cădea pur și simplu. Ei bine, unui individ îi va fi greu să ridice din nou animalul. Și astfel, tu trebuie să vii în ajutorul lui. Acum, veți spune: „Bine, dar ce legătură are asta cu subiectul nostru? Păi, aici se vorbește despre fratele tău”.

Bun, întoarceți-vă la Exodul, capitolul 23, și mergem chiar la începutul scrierii lui Moise. Și vedem același principiu în Exodul 23, versetul 4, doar că de data aceasta capătă o identificare complet diferită. Exodul 23:4: „Dacă întâlnești boul vrăjmașului tău” - veți spune „Aha, iată boul vrăjmașului meu liber” – „sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă”. Acum observați, exact același principiu ca în Deuteronomul 22. Numai că Deuteronomul 22 ce termen a folosit pentru individ? „Frate”. Cât de mare este termenul de frate? Cât de mare este acest termen? Silogismul acesta spune pur și simplu că fratele trebuie să includă ce? Vrăjmașul. Asta este ideea.

Versetul 5: „Dacă vezi măgarul vrăjmașului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuți să ia povara de pe măgar”. Dacă cineva care te urăște și animalul său cade la pământ, reacția normală este: „Așa îți trebuie, amice. Sper ca animalul tău să moară și să trebuiască să pui toată povara pe umerii soției tale”. Cunoașteți acest spirit de răzbunare. El spune: „Nu, tu te duci și ajuți, chiar dacă e vorba de vrăjmașul tău”. Cu alte cuvinte, standardul nu se schimbă niciodată. Termenul de frate este suficient de mare pentru a include pe oricine se întâmplă să aibă o nevoie. Înțelegeți ce vreau să spun?

Aici se determină sensul cuvântului „aproapele”. Aproapele, este la fel de mare ca și nevoia. Asta e tot. Iar când Biblia spune „să-l iubești pe aproapele”, pur și simplu lărgește totul… așa cum ne spune Psalmul, porunca lui Dumnezeu este foarte largă… pentru a cuprinde pe oricine are o nevoie, indiferent de ceea ce simte față de tine. Aceasta este problema. Și nu vorbim despre o națiune împotriva națiunii în război și nu vorbim despre un proces de justiție penală. Vorbim despre rutina de zi cu zi a relațiilor umane.

Uitați-vă mai departe cu mine, vă rog, la Iov 31. Iov 31, versetul 29, și Iov are niște oameni care îi spun că este un păcătos. El are unele boli și unele probleme în viața lui, iar el este într-adevăr folosit de Dumnezeu ca o ilustrație. El nu a făcut cu adevărat vreun lucru păcătos care să atragă astea asupra lui, dar toți consilierii lui cred că el a făcut-o și astfel îi spun mereu că este un păcătos. Și Iov începe să mediteze și să răspundă puțin la această problemă, iar unul dintre lucrurile pe care le spune este în Iov 31:29. Încearcă să le spună că el chiar nu a făcut vreun păcat ca să merite asta.

El spune… și iată cum ilustrează el, „dacă m-am bucurat de nenorocirea vrăjmașului meu, dacă am sărit de bucurie când l-a atins nenorocirea”. Cu alte cuvinte, „m-am distrat de minune, pur și simplu mi-a plăcut când a avut parte de rău”. Iar implicația este: „Dacă aș fi făcut asta, atunci aș fi păcătuit. Adică, ai avea dreptul să mă acuzi dacă m-aș fi bucurat vreodată de distrugerea cuiva care mă ura”. Asta atinge un punct sensibil al comportamentului uman. Pentru că atunci când există cineva care este vrăjmașul tău și dă de probleme, prima reacție este că îți place asta. Pur și simplu îți place asta. Și cu cât problema este mai gravă, cu atât îți place mai mult. Asta este natura umană.

Iov spune, dar nu am făcut asta, altfel aș fi păcătuit. „Eu care n-am dat voie” - versetul 30 – „limbii mele să păcătuiască, să-i ceară moartea cu blestem”. Nu am permis niciodată să iasă din gura mea vreun gând rău față de cineva. Și, oameni buni, noi facem asta foarte mult, foarte mult cu epitetele, blestemele și condamnările noastre. Iov spune că nici asta n-a făcut. Nu m-am bucurat niciodată când vrăjmașii au căzut în nenorocire. Niciodată nu le-am dorit răul.

Versetul 31: „dacă nu ziceau oamenii din cortul meu: ’Unde este cel ce nu s-a săturat din carnea lui?’(nu putem fi mulțumiți)”. Cu alte cuvinte, nu am tânjit niciodată după „carnea” unui dușman. Niciodată nu am fost atât de nemulțumiți încât să ne dorim ca cineva să fie rănit sau să i se facă mai mult rău. Nu. Vedeți atitudinea lui Iov și, apropo, Iov se afla în perioada patriarhală, așa că acest lucru ne duce cu adevărat cu gândul la primii ani ai relației lui Dumnezeu cu omul. Iar atitudinea de la bun început a fost una de dragoste și iertare, fără a dori răul nici măcar unui dușman.

Mergeți mai departe cu mine în Psalmul 7, capitolul 7, versetul 3. Și David se roagă într-un fel o rugăciune similară.

„Doamne Dumnezeule, dacă am făcut un astfel de rău, dacă este fărădelege pe mâinile mele” - ce fel de fărădelege, David? – „dacă am răsplătit cu rău pe cel ce trăia în pace cu mine” - cu alte cuvinte, dacă am fost rău cu prietenul meu – „și n-am izbăvit pe cel ce mă asuprea fără temei”. Cu alte cuvinte, dacă am păcătuit prin faptul că am fost rău cu cel care era bun, sau dacă am păcătuit prin faptul că am fost rău cu cel care era rău cu mine.

David evidențiază cu adevărat două lucruri. Este greșit să fii rău față de cei care sunt buni cu tine. Este chiar greșit să fii rău față de cei care sunt răi cu tine. Dacă am făcut asta, el spune: „atunci: să mă urmărească vrăjmașul și să m-ajungă, să-mi calce viața la pământ, și slava mea în pulbere să mi-o arunce”. El se justifică aici în fața lui Dumnezeu și îi spune lui Dumnezeu că m-am uitat la inima mea și nu am dat niciodată înapoi rău pentru bine și nici rău pentru rău nu am dat înapoi. Vedeți, Vechiul Testament nu justifică niciodată urârea vrăjmașului. Acesta este un păcat. Iov a recunoscut că este un păcat și la fel a făcut și David.

În Psalmul 35, pentru ca să înțelegeți mai bine cum este inima lui Dumnezeu în această privință, versetul 12. David spune despre vrăjmașii săi: „Îmi întorc rău pentru bine: mi-au lăsat sufletul pustiu”. Cu alte cuvinte, pur și simplu, m-au rănit pe dinăuntru. Mi-au răsplătit rău pentru bine, așa au făcut vrăjmașii mei. „Și eu” – acum observați ce zice un om neprihănit – „când erau ei bolnavi, mă îmbrăcam cu sac”.

Acum, ce mesaj transmitea sacul? Ei bine, sacul făcea referire la remușcări, la tristețe și jale, nu-i așa? Când un evreu se îmbrăca în sac și cenușă, era în doliu. El spune că atunci când am fost bun cu ei, ei au fost cruzi cu mine, dar când a căzut răul peste ei, am jelit pentru ei. Mi s-a frânt inima pentru ei. Acesta este duhul lui Isus care atârnă pe cruce și se uită la cei care Îl scuipă și spune: „Tată” - Ce? – „iartă-i căci nu știu ce fac”. Aceasta este inima lui Ștefan, care stă sub pietrele însângerate care îi strivesc viața din trup și strigă către Dumnezeu: „Doamne nu le ține în seamă păcatul acesta”.

Aceasta este iertarea mărinimoasă, incredibilă, inumană, supranaturală, care vine aici din inima lui David, căruia i s-a dat răul pentru bine, și totuși, când dușmanii săi suferă, haina lui este sacul. Și el spune: „îmi smeream sufletul cu post și mă rugam cu capul plecat la sân”. Cu alte cuvinte, David spune că am postit, am jelit și m-am rugat pentru vrăjmașii mei atunci când au căzut în nenorocire. Versetul 14: „Umblam plin de durere ca pentru un prieten, pentru un frate”. Ați observat asta? Și aici David aduce laolaltă, în gândurile noastre, Deuteronomul 22 și Exodul 23, și spune: „vrăjmașul meu este fratele meu”. Vrăjmașul meu trebuie să-mi fie prieten, cel puțin în acest sens. Am fost cu capul plecat, ca de jalea unei mame.

Acum vă spun ceva, prieteni, când un om poate plânge pe vrăjmașul său așa cum plânge pe mama sa în caz de nenorocire, el a învățat o dimensiune a iubirii care depășește cu mult nivelul uman. Și aceasta este învățătura Vechiului Testament. „Dar când mă clatin eu” - versetul 15 – „ei se bucură și se strâng” - au avut o petrecere – „ca să mă batjocorească, și mă sfâșie neîncetat. Scrâșnesc din dinți împotriva mea împreună cu cei nelegiuiți, dar eu nu m-am purtat așa ca ei”.

Oh, acesta este un adevăr fundamental. Uitați-vă puțin la Proverbe, 17:5. În Proverbe 17:5 se spune așa: „Cine își bate joc de sărac, își bate joc de Cel ce l-a făcut”. Și apoi: „cine se bucură de o nenorocire, nu va rămâne nepedepsit”. Când te bucuri de răul căzut asupra cuiva, nu vei rămâne nepedepsit. Acesta este un păcat, chiar dacă acea persoană este un vrăjmaș. Proverbe 24:29, „Nu zice” - aceasta este porunca – „Nu zice: cum mi-a făcut el așa am să-i fac și eu, îi voi răsplăti după faptele lui”. Nu zice așa ceva. Nu fi o persoană răzbunătoare. Nu te răzbuna pe vrăjmașul tău. Acesta este opusul a ceea ce cunoaștem ca regula de aur.

Și apoi, în cele din urmă, în Proverbe 25:21, găsim… cred că găsim suma tuturor lucrurilor. Proverbe 25:21, ascultați cu atenție. Foarte simplu și foarte profund. „Dacă este flămând vrăjmașul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea”. Preaiubiților, pot să vă spun asta? Vrăjmașul tău este aproapele tău. Asta ne învață Vechiul Testament. Vrăjmașul tău, în sens uman, este fratele tău. Nu în sens spiritual, ci în sens uman este fratele tău.

Poate că aveți nevoie de câteva ilustrații. Să ne întoarcem la capitolul 13 din Geneza și să vedem cum Vechiul Testament onorează acest tip de atitudine față de un vrăjmaș. Avram și Lot au avut o dispută. Erau prea mulți și aveau prea multe animale pentru a ocupa un singur lot de pământ. Iar versetul 6 spune că aveau atât de multe turme și atât de multe corturi și cirezi și toate acestea, încât pământul nu le ajungea. Nu puteau locui împreună în același loc, pentru că averea lor era atât de mare încât nu puteau locui împreună. Și a fost o ceartă între păstorul vitelor lui Avram și păstorul vitelor lui Lot. Așadar, aici avem vrăjmași. Avem un conflict minor.

Cum trebuie tratat? Cu amărăciune? Într-un mod antagonist? Priviți-l pe Avram și veți vedea virtutea omului. Versetul 8: „Avram a zis lui Lot: ‘Te rog, să nu fie ceartă între mine și tine și între păzitorii mei și păzitorii tăi, căci suntem frați. Nu-i oare toată țara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga’”.

Acum ascultați, prieteni, aceasta este o reacție uimitoare. Avram a pus capăt luptei chiar acolo, pentru că a spus: „Lot, tu ia tot ce vrei, iar eu voi lua doar ce a rămas. Alege ce e mai bun și ia”. Așa se tratează un dușman. Dă-i tot ce este mai bun. Și astfel Lot a verificat în jur, „și-a ridicat ochii” - în versetul 10 – „și a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma și Gomora, până la Țoar, era ca o grădină a Domnului, ca țara Egiptului”, Egiptul este o zonă foarte fertilă. Așa că „Lot și-a ales toată câmpia Iordanului și a mers spre răsărit. Astfel s-au despărțit ei unul de altul. Avram a locuit în țara Canaan, iar Lot a locuit în cetățile din câmpie și și-a întins corturile până la Sodoma. Oamenii din Sodoma erau răi și din cale afară de păcătoși împotriva Domnului”.

Acum am putea vorbi mult despre prostia lui Lot de a-și ridica cortul spre Sodoma și despre cum, în cele din urmă, s-a apropiat din ce în ce mai mult până când a ajuns în Sodoma. Și, în cele din urmă, a ieșit din Sodoma, iar soția lui Lot a ajuns un stâlp de sare. Dar ceea ce vreau să vedeți aici este faptul că Avraam a tratat un vrăjmaș așa cum Biblia ar vrea ca noi să tratăm unul. L-a iubit așa cum se iubea pe sine însuși. În loc să caute pământul pentru el însuși, el a căutat ce era mai bun pentru vrăjmașul său. Biblia onorează acest tip de virtute. Capitolul 24 din 1 Samuel ne oferă o altă ilustrație. Și îmi iau timp să o dezvolt, deoarece cred că este un punct foarte important.

Și chiar… îl vom reduce la câteva lucruri practice în duminica viitoare, când vom încheia.

Dar în 1 Samuel 24, vreau să observați primele șase versete. „Când s-a întors Saul de la urmărirea filistenilor, au venit și i-au spus: ‘Iată că David este în pustiul En-Ghedi’”. Acum Saul era ocupat cu urmărirea lui David. David era o amenințare la adresa tronului lui Saul, o amenințare la adresa securității sale. Saul încercase să-l ucidă pe David, încercând pe toate căile să-l găsească pe David și să-l ucidă. Și astfel au spus: „David este în pustiul En-Gedi. Mergeți și găsiți-l. Acolo se află și îl puteți prinde acolo”. Așa că „Saul a luat trei mii de oameni aleși din tot Israelul”, iar aceștia erau trupele de elită, cei mai buni băieți, trăgătorii de elită, știți voi, echipa SWAT, „și s-a dus să-l caute pe David și pe oamenii lui până pe stâncile țapilor sălbatici”.

Și apropo, am fost la En-Gedi și este o zonă periculoasă și stâncoasă. „A ajuns la niște stâne de oi” - și apropo, la stânele de oi erau mici grămezi de pietre pe care le puneau în fața unei peșteri pentru a acționa ca un gard care să țină oile înăuntru – „și acolo era o peșteră în care a intrat să doarmă” (Saul a intrat în ea ca să-și acopere picioarele). Acum, aceasta este o expresie ebraică pentru a vizita - nu știu cum altfel să spun - toaleta bărbaților. Ceea ce au făcut a fost că au intrat și nu știu cum să descriu delicat acest lucru, dar voi încerca. Oricum, aveau niște halate lungi și intrau înăuntru și se lăsau cumva pe coapse și își puneau halatul în jurul lor, acoperindu-și picioarele. Asta făceau la propriu. Era un fel de toaletă portabilă.

Astfel, Saul s-a dus singur în această peșteră, pentru a se ocupa de această nevoie. Și în timp ce el se afla acolo, David și oamenii lui se aflau în aceeași peșteră. O circumstanță interesantă. Și ei se aflau pe laturile peșterii, în timp ce Saul era în mijloc. „Oamenii lui David i-au zis: ‘Iată ziua în care Domnul îți zice’. Și vorbim aici despre David. ‘Dau pe vrăjmașul tău în mâinile tale; fă-i ce-ți va plăcea’”. Ei au spus că profeția s-a împlinit. Iată-l aici. Dintre toate lucrurile, suntem în mijlocul pustietății, în pustiul En-Gedi, și intră dușmanul nostru şi îşi acoperă picioarele cu haina. El este acolo, literalmente, ca o țintă ușoară.

Ei bine, ce s-a întâmplat? „Oamenii lui David i-au spus: ‘Aceasta este o împlinire a cuvintelor Domnului, fă-i ce-ți va plăcea’. Este dușmanul tău, prinde-l David, acesta este momentul tău. Știi că ești unsul lui Dumnezeu. Scapă de acest om rău, de acest dușman. „David s-a sculat și a tăiat încet colțul hainei lui Saul”. S-a furișat în spatele lui și a scos un cuțit din haina lui. Și veți zice: Ei bine, David, nu la asta ne gândeam noi. Noi… nu îi luăm bucățele din haină bucată cu bucată. Am vrea să terminăm cu el. Dar, ca să vă arătăm sensibilitatea inimii lui David, „După aceea, inima îi bătea, pentru că tăiase colțul hainei lui Saul”. S-a simțit vinovat pentru asta.

„Și a zis oamenilor săi: ‘Să mă ferească Domnul să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o așa faptă ca să pun mâna pe el! Căci el este unsul Domnului’”. Poți simți așa ceva în legătură cu un dușman. La urma urmei, și el este o creație a lui Dumnezeu. „Căci el este unsul Domnului. Cu aceste cuvinte, David i-a oprit pe oamenii săi și i-a împiedicat să se arunce asupra lui Saul. Apoi Saul s-a sculat să iasă din peșteră și și-a văzut înainte de drum. După aceea, David s-a sculat și a ieșit din peșteră. El a început să strige atunci după Saul: ‘Împărate, domnul meu!’”.

Oameni buni, vă puteți imagina ce șoc trebuie să fi fost pentru Saul. „Saul s-a uitat înapoi, și David s-a plecat cu fața la pământ și s-a închinat”. Uimitor. I-a adus un omagiu acestui vrăjmaș rău, iar David era un om evlavios, la fel ca și Avraam. Vedeți, virtutea se comportă față de un vrăjmaș așa cum ne-am comporta noi față de un prieten, pentru că un vrăjmaș este aproapele tău. Vreau să vă mai arăt o ilustrație, 2 Samuel 16, Și, din nou, este vorba de David. 2 Samuel 16, versetul 5, și asta este… asta trebuie să fi fost… pur și simplu nu pot să recreez anxietatea teribilă a acestui moment din viața lui David.

David a fost un tată îngrozitor. Trebuie să fii un tată groaznic ca să ajungi să ai un Absalom. Dar el a avut. Și Absalom, fiul său, cu care… cu care a fost mult prea îngăduitor, s-a răzvrătit împotriva lui. Absalom a venit împotriva propriului său tată, și a vrut să-i uzurpe tronul. Absalom nu numai că a venit împotriva lui David, din punct de vedere politic, dar Absalom, sincer, i-a frânt inima lui David. În cele din urmă, David a strigat pur și simplu, cu lacrimile curgându-i pe față: „Absalom, fiul meu, fiul meu, fiul meu”, când a auzit de moartea lui.

Dar Absalom îl urmărește pe David. Iar David fuge, fugind de propriul său fiu. David care este împăratul. Și în mijlocul tuturor acestor lucruri, versetul 5 din 2 Samuel 16 spune: „David ajunsese până la Bahurim. Și de acolo a ieșit un om din familia și din casa lui Saul, numit Șimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând”. Era un om profanator. „Și a aruncat cu pietre după David și după toți slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul și toți vitejii stăteau la dreapta și la stânga împăratului”.

A început să arunce cu pietre în toți și să-l blesteme, urât, pe David. „Șimei vorbea astfel când blestema: „Du-te, du-te, om al sângelui, om rău”. David, se pare că se afla puțin în interiorul trupei și striga la el să iasă afară. „Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul”. Știi de ce primești ceea ce primești. Știi de ce Absalom s-a întors împotriva ta. Pentru că tu l-ai detronat pe Saul, pentru că i-ai luat locul lui Saul. Și țineți minte, acesta era un individ din familia lui Saul.

Acum, primești ceea ce ți se cuvine, David, om al sângelui. „Și Domnul a dat împărăția în mâinile fiului tău Absalom; și iată-te nenorocit, căci ești un om al sângelui”. Vreți să știți ceva? Era suficient adevăr în asta pentru a fi dureros. Se spune că, mai târziu, când David a vrut să construiască Templul, Dumnezeu a spus: „Nu tu, pentru că ai fost un om al sângelui”. Nu-l omorâse pe Saul, dar luptase în multe bătălii și își însângerase mâinile. „Atunci Abișai” - Abișai era loial lui David – „fiul Țeruiei, a zis împăratului: ‘Pentru ce blestemă acest câine mort pe domnul meu, împăratul?’”.

Acum, se pare că un câine mort era un lucru rău de spus cuiva. Adică, probabil că acesta este cel mai rău epitet la care se putea gândi Abișai, acest câine mort. Găsiți frecvent în Biblie că păgânii sunt numiți câini, chiar și în Petru. Îl auziți pe Petru referindu-se la câini care se întorceau la ce au vărsat. Iar el are în vedere apostații care se întorc la căile lor rele. Și a numi pe cineva câine era un termen teribil de disprețuitor. Dar să adaugi termenul de „mort” este foarte puternic.

Dar noi chiar spunem așa. Omul cutare și cutare este un câine mort. Noi îl folosim în termeni puțin diferiți, dar de aici provine. „Pentru ce blestemă acest câine mort pe domnul meu, împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul”. Aceasta era o perioadă destul de primitivă și asta s-ar fi întâmplat în mod normal. „Dar împăratul a zis: ‘Ce aveți voi cu mine, fiii Țeruiei? Dacă blestemă, înseamnă că Domnul i-a zis: ‘Blestemă pe David!’ Cine-i va zice, dar: ‘Pentru ce faci așa?’” Ceea ce vrea să sugereze David aici este că poate Domnul i-a spus să facă acest lucru. Vedeți că David se simte vinovat de eșecul său cu Absalom. Și David se confruntă cu conștientizarea mâinilor sale însângerate. Iar el spune: „De unde știi că Dumnezeu nu i-a cerut să facă asta?”

„Și David a zis lui Abișai și tuturor slujitorilor săi: ‘Iată că fiul meu, care a ieșit din trupul meu, vrea să-mi ia viața; cu cât mai mult beniamitul acesta’. Cu alte cuvinte, uite, nu-mi pasă deloc de omul acesta. Durerea vine de la Absalom. Ceea ce adaugă el este minim pentru mine. Nu vă deranjați cu el. Lăsați-l în pace și lăsați-l să blesteme, poate că Domnul i-a poruncit. Și sunt sigur că acesta este sentimentul lui David, dacă Domnul a făcut-o sau nu, nu știu, dar el simte că trebuie să o fi făcut.

„Poate că Domnul Se va uita la necazul meu și-mi va face bine în locul blestemelor de azi. David și oamenii lui și-au văzut de drum. Șimei mergea pe coasta muntelui, în dreptul lui David, și mergând blestema, arunca cu pietre împotriva lui și vântura praf. Împăratul și tot poporul care era cu el au ajuns la Aiefim, și acolo s-au odihnit”. Dar inima lui David era corectă. În acel moment el a iubit cu dragostea pe care o învăța Vechiul Testament.

Evreii s-au înșelat amarnic în zilele lui Isus. Vechiul Testament nu ne învață să ne urâm vrăjmașul. Asta era învățătura lor rea, mândră și plină de prejudecăți. Aproapele cuprindea chiar și un dușman. Întoarceți-vă cu mine pentru o clipă la Matei și dați-mi voie să vă împărtășesc acest lucru, capitolul 5, versetul 10, mai devreme în predică, Isus a spus termeni asemănători: „Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră”.

Cum ar trebui să reacționați? Cum ar trebui să reacționați? Versetul 12, să ripostați? Nu. Ce să faceți? „Bucurați-vă, și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri”. Asta a spus David. „Poate că Domnul Se va uita la necazul meu și-mi va face bine în locul blestemelor de azi”. În orice relație umană în care te afli, asta urmărește Dumnezeu, acea reacție corectă. Poate că ai un conflict în căsnicia ta. Poate că ai un conflict în familia ta între copii și părinți. Poate că ai un conflict la locul de muncă. Poate că ai dușmani acasă și ai dușmani la serviciu și oameni care vorbesc împotriva ta. Poate că un cumnat sau o cumnată sau un frate sau o soră, o altă parte a familiei tale te vorbesc de rău pe tine sau pe copiii tăi.

Și este atât de ușor în lumea noastră umană să facem aceste lucruri să se întâmple și să avem parte de vrăjmași. Și devenim acri și începem să fim ostili și, în loc să ne apropiem cu dragoste de oameni, în loc să-i vedem ca pe fratele nostru și ca pe aproapele nostru, așa cum face Vechiul Testament, începem să-i vedem ca pe vrăjmași. Și nu înțelegem sensul a ceea ce spune Isus și cădem la nivelul scăzut al religiei fariseice. Nu trebuie să fie așa. Așadar, Vechiul Testament a fost foarte clar, iar Isus este în acord absolut cu el.

Îmi dați voie să vă prezint învățătura lui Isus din versetul 44? Și astăzi doar o voi prezenta, iar data viitoare o vom parcurge. Am văzut tradiția evreilor în versetul 43. Am văzut învățătura Vechiului Testament implicită în spatele versetului 43, dar pervertită, iar acum urmează învățătura și adevărul de la Isus Însuși. Aceasta este corectarea Domnului adusă erorii sistemului evreiesc. Iar El prezintă aici cinci principii pentru a corecta dragostea greșită a fariseilor și a cărturarilor. Cinci afirmații scurte, afirmații secvențiale care urcă până la cea mai înaltă afirmație dintre toate. Ele curg frumos în ascensiune și vom vedea asta data viitoare.

El spune cinci lucruri. Dați-mi voie să vi le enumăr: „iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”. Și prieteni, când vom ajunge în sfârșit la acest al cincilea principiu, veți vedea poate într-un mod în care nu ați mai văzut niciodată ce a vrut să spună Isus când a spus că trebuie să vă iubiți vrăjmașii. Cred că este cea mai puternică afirmație, din Noul Testament, despre sensul iubirii. Haideți să o luăm pe prima pentru o clipă înainte de a vă lăsa să plecați. Versetul 44: „Dar Eu vă spun, iubiți pe vrăjmașii voștri”. Isus vorbește cu autoritate aici. El este Domnul legii. El este Fiul lui Dumnezeu.

Unul dintre lucrurile pe care le învățăm în greacă este că verbele grecești își schimbă forma în funcție de pronumele folosit. De exemplu, în limba greacă nu este nevoie de pronume precum eu, tu, el, ea, ei, ele, noi, voi, deoarece forma verbului indică ce pronume este potrivit. Și se află în terminația verbului. Deci, ori de câte ori pronumele este pus în fața verbului, este pus acolo pentru intensificare. Ar fi fost suficient să existe doar o formă verbală. „Vă spun vouă”. Eu spun ar putea fi mai multe verbe. Ar putea fi spune, legō - Eu vă spun vouă. Dar dacă este egō legō, înseamnă că Eu vă spun vouă, iar accentul nu este pus pe ce se spune, ci pe cel care spune.

Astfel, Isus, prin folosirea pronumelui emfatic, intensifică faptul că vorbește cu autoritate. „Dar Eu vă spun”, punându-Se pe Sine ca fiind Cel care poate vorbi împotriva sistemului lor, indiferent cine au fost învățătorii lor. Oricât de lungă ar fi fost lista de rabini renumiți și bine intenționați și bine cunoscuți și isteți, „Eu vă spun”. Și astfel, El este Domnul legii. Și ce spune El? Primul principiu pe măsură ce urcăm treptele: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, iubiți pe vrăjmașii voștri”.

Iar ideea pe care o învățăm din Vechiul Testament este că vrăjmașul tău este aproapele tău. Pentru a ilustra acest lucru, uitați-vă împreună cu mine la Luca 10, Luca 10, versetul 25. „Un învățător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus și I-a zis: ‘Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?’ Isus i-a zis: ‘Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?’ El a răspuns: ‘Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău și pe aproapele tău’ cum? Ca pe tine însuți”. Acum, întrebarea este… învățătorul Legii spune, bine, dacă ceea ce vrei să fac este să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi, întrebare corectă, versetul 29, „cine este” - cine? – „aproapele meu?”. Cine este acesta? Vrei să-mi iubesc aproapele, cine este el?

Isus a spus, îngăduiți-mi să vă spun o istorisire. „Un om se cobora de la Ierusalim la Ierihon”, și asta e jos, adică, e foarte jos. Mergi de la o milă înălțime până sub nivelul mării într-un timp foarte scurt, până la Ierihon. Și era un drum foarte periculos, cu tâlhari și bandiți de-a lungul lui. Și acest om care cobora „a căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat și l-au lăsat aproape mort”. L-au bătut, l-au jefuit și l-au lăsat pe drum ca mort. „Din întâmplare se cobora pe același drum, un preot, și, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături”.

Acum, un preot era un om care îl reprezenta pe Dumnezeu în fața poporului. Un om care stătea în locul lui Dumnezeu. Un preot era cel care făcea legătura între oameni și Dumnezeu. Un preot dintre toți oamenii din societate ar fi trebuit să fie unul care să se comporte așa cum se comporta Dumnezeu. El era reprezentantul lui Dumnezeu. Și preotul a venit și l-a văzut pe om și a spus că acel om nu face parte din grupul meu. Și s-a dus pe partea cealaltă a drumului. Cine vrea să se atingă de el? El nu este aproapele meu. Este unul din gloată, evreu care probabil că nici măcar nu aparține grupării mele religioase.

A fost urmat puțin mai târziu de un levit, unul care era și el din marea moștenire a preoților leviți și, când a ajuns la locul acela, a venit și s-a uitat la el și a trecut și el înainte pe alături. A spus: nici din grupul meu nu face parte el. Și a plecat. „Dar un samaritean”, iar acest cuvânt naşte tot felul de gânduri, pentru că samaritenii erau practic o etnie amestecată… la origine erau evrei care s-au căsătorit cu păgânii care s-au infiltrat în Regatul de Nord. Au devenit metiși. Și cel mai josnic lucru pentru un evreu de rasă pură era ca cineva să pângărească unicitatea de a fi evreu, căsătorindu-se cu un păgân.

Vă puteți imagina că evreul nici măcar nu ar fi intrat în casa unuia dintre neamuri? Evreul nu ar mânca nici măcar cu o ustensilă de-a lor. Evreul nu ar mânca nici măcar mâncare gătită de unul dintre ei. Nici măcar nu intrau într-o casă a unor astfel de oameni pentru că ei credeau că neamurile își avortau copiii în acele case și că erau locuri profanate. Ei credeau cele mai nebunești și mai josnice lucruri despre neamuri și le disprețuiau. Când se întorceau în țara lor, își scuturau praful de pe haine pentru că nu voiau ca praful neamurilor să fie târât în țara lor.

Când se duceau de la sud la nord, treceau Iordanul, urcau pe partea de est și traversau în partea de sus, ca să nu fie nevoiți să treacă prin Samaria. Ei nu voiau să se pângărească cu acel pământ poluat. Și iată că a venit un samaritean, un vrăjmaș care s-a uitat la acel evreu sângerând și a spus: „O, ce bine pentru el. Era și timpul ca unii dintre ei să primească ceea ce li se cuvine după felul în care ne-au tratat pe noi”. Dar preotul și levitul sfânt și pios nu l-au văzut ca pe aproapele lor, dar samariteanul disprețuit și urât, da. „Și s-a apropiat de el și i-a legat rănile” - versetul 34 – „și a turnat peste ele untdelemn și vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului și i-a zis: ‘Ai grijă de el, și orice vei mai cheltui îți voi da înapoi la întoarcere.’”

Prieteni, a fost mărinimos, nu-i așa? S-a implicat, i-a legat rănile, l-a iubit, l-a îngrijit, l-a pus pe animalul său, l-a dus la han, a plătit cheltuielile la han, și a spus că dacă e mai mult va plăti restul la întoarcere. „Care dintre aceștia trei” zice Domnul „ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari? ‘Cel ce și-a făcut milă cu el’ a răspuns învățătorul Legii. ‘Du-te de fă și tu la fel’, i-a zis Isus”.

Vreți să știți ceva, prieteni? Cine e aproapele tău? Aproapele tău este oricine are nevoie de tine. Asta este semnificația. Oricine se află în calea mea și are o nevoie este aproapele meu. Nu pentru că ei cred ceea ce cred eu sau gândesc ceea ce gândesc eu sau aparțin grupului meu. Dumnezeu ne-a iubit atunci când eram vrăjmași și a murit pentru noi, iar noi trebuie să avem aceeași iubire față de ceilalți.

Am să închei cu următoarea istorisire. În anul 1567, regele Filip al II-lea al Spaniei l-a trimis pe ducele de Alva, iar ducele de Alva era cunoscut pentru ura sa acerbă față de toți cei care îmbrățișau creștinismul reformat. Era vremea reformei și oamenii se întorceau de la catolicism la creștinismul biblic și credeau în Cristos în mod corespunzător. Iar ei îi urau pe acești oameni. De fapt, perioada Ducelui de Alva a fost cunoscută sub numele de Domnia Terorii în Spania, iar consiliul lui Alva a fost numit consiliul sângelui, pentru că au măcelărit atât de mulți oameni care îmbrățișau credința reformată.

Dar istoricii ne vorbesc despre un om, un om pe nume Dirk Willumzoon, care a devenit creștin, un creștin protestant, și astfel a fost condamnat la moarte într-un mod chinuitor. Cumva a reușit să evadeze și a început să fugă pentru a-și salva viața. Era aproape de sfârșitul iernii și încă mai erau câteva pete de zăpadă pe jos, iar în timp ce alerga și alerga, a ajuns în cele din urmă la inevitabil, la un lac. Lacul era înghețat, dar nu foarte tare, pentru că iarna era aproape de sfârșit. Și totuși nu avea de ales pentru că era urmărit de un soldat. Așa că a decis să traverseze lacul în fugă.

Iar istoricul spune că, în timp ce alerga, gheața lacului a început să se crape, să scârțâie și să se clatine sub picioarele lui, în timp ce el traversa. Dar nu s-a oprit pentru că a vrut să evite moartea teribilă care îl aștepta dacă ar fi fost prins. Și-a întins tot mai mult picioarele, până când, în cele din urmă, într-un salt gâfâit, s-a aruncat și a aterizat pe țărm. Și când a vrut să facă următorul pas a auzit un strigăt de groază în spatele lui. S-a uitat în jur, iar soldatul care îl urmărise căzuse în lac și se agăța de gheață pentru a-și salva viața.

Nimeni nu era în preajmă pentru a-l ajuta pe soldat în afară de Dirk. Dar soldatul era vrăjmașul său. Tu ce ai fi făcut? Istoricul ne spune că Dirk s-a întors, croindu-și drum pe gheața care se crăpa, și-a salvat inamicul și l-a adus în siguranță la ţărm. Acesta este miezul problemei, nu-i așa? Acesta este spiritul lui Isus. Spiritul lui Ștefan, al lui Avraam, al lui David. Este și al vostru? Haideți să ne rugăm împreună.

Mulțumim, Tată, pentru timpul nostru din această dimineață, pentru bunătatea, pentru harul lui Dumnezeu care ne dăruiește o iubire imposibil de atins din punct de vedere uman. Noi nu putem iubi așa și știm asta, și de aceea suntem atât de recunoscători că Romani 5 ne spune că dragostea lui Cristos a fost turnată în inimile noastre. Dacă nu ne-ai fi dat Tu această dragoste, nu am putea iubi niciodată în acest fel. Ajută-ne să iubim în Duhul, să iubim cu o dragoste care este dragostea Ta care iubește prin noi. Când ajungem în acele momente în care am considera un vrăjmaș că ne este într-adevăr vrăjmaș, când am avea de suferit din pricina lui, fie ca în acel moment să ne oprim și să-L rugăm pe Duhul lui Dumnezeu să ne umple de dragoste, ca să putem iubi așa cum ne iubești Tu.

Și fie ca noi să fim cunoscuți în această lume ca fiind cei care iubesc, iar prin iubirea noastră lumea să știe că îți aparținem Ție. Atât de recunoscători suntem, Tată, pentru ceea ce ne-ai învățat și pentru ceea ce ne așteaptă în măreția pasajului rămas. Și Doamne, de asemenea, nu putem să nu fim emoționați chiar și când așteptăm cu nerăbdare această seară. În timp ce împărtășim în jurul vieții acestui om, Daniel, care a fost tot ceea ce putea fi un om într-o societate rea. Ne rugăm ca această zi să fie pentru noi o zi care să ne schimbe viața, în timp ce învățăm să iubim și să viețuim în aceste zile rele. În numele lui Cristos, amin.

SFÂRȘIT