Vreau să vă uitați în această dimineață în Bibliile voastre la Matei 5:43-48 - Matei 5:43-48.

Vechiul Testament spune că omul își plănuiește calea, dar Domnul îi îndreaptă pașii. Am constatat că acest lucru este adevărat chiar și în predicare. Am predicat o mulțime de mesaje despre dragoste, pentru că este o temă atât de recurentă în Biblie. Am predicat pe tema iubirii din nou și din nou și din nou. Când am ajuns la acest pasaj, am spus: „Doamne, acești oameni dragi m-au auzit vorbind despre dragoste de atâtea ori, aşa încât cred că voi lua toate aceste versete, de la 43 la 48, și le voi parcurge într-un singur mesaj, pentru că nu vreau să spun ceea ce au mai auzit până acum”. Asta a fost intenția mea, dar Domnul m-a făcut să prelungesc studiul, iar aceasta este a treia săptămână din același pasaj. Și știți, în predicare, poți planifica tot ce vrei, dar ai sentimentul foarte des că Duhul lui Dumnezeu te duce în locuri unde nu te așteptai să ajungi, iar asta face parte din aventura amvonului. Așadar, când ajungem în această dimineață la același pasaj pentru a treia oară, simt în inima mea că nu este chiar ceea ce vreau să vă spun, dar cred că este ceea ce Domnul trebuie să vă spună.

Uneori cred că Domnul prelungește lucrurile pe aceeași temă pentru că poate cineva nu a fost aici data trecută și este aici de data aceasta, iar Dumnezeu știe că acest lucru este pentru ei.

Singurul lucru de care mă tem este că, uneori, când auzim aceleași gânduri, aceleași cuvinte sau idei similare, credem că le cunoaștem și nu le mai auzim deloc. Unele dintre cele mai mari lecții pe care le vom învăța vreodată sunt lecțiile pe care le-am auzit din nou și din nou, iar în cele din urmă ajungem să le înțelegem cu adevărat; așa că fie ca Duhul lui Dumnezeu să umple golurile despre iubire, să întărească ceea ce știți deja și să o spună într-un mod nou, astfel încât să existe un alt nivel de angajament decât a existat vreodată în trecut. Cu toții avem prieteni și cred că toți avem duşmani. Cu toții avem oameni cărora le place să fie cu noi și oameni cărora le place să ne atace. Testul caracterului nostru creștin nu constă în modul în care ne tratăm prietenii, ci în modul în care ne tratăm vrăjmașii; acesta este esențialul. Poți spune cu adevărat tot ce este de știut despre adevărata spiritualitate a unui om prin ceea ce face atunci când oamenii îl atacă; prin ceea ce face atunci când oamenii îl disprețuiesc, sau îl urăsc, sau îl persecută, sau se opun, sau îl critică, pentru că atunci va fi descoperirea realității vieții sale. Dacă este o făptură a iubirii, făcută astfel prin prezența lăuntrică a lui Isus Cristos, va iubi acea persoană la fel de mult ca pe cel mai drag prieten al său, pentru că va fi caracterul său să iubească și nu va avea prea mult de-a face cu persoana în cauză.

În esență, asta este ceea ce spune Isus în acest pasaj; El spune: „Ați auzit că s-a zis” – versetul 43 – „să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău”. Asta este ceea ce ați învățat. Ați învățat că există o justificare pentru ură. Ați învățat că există un loc pentru defăimare, și animozitate, un loc pentru amărăciune, răzbunare, și resentimente. Vi s-a spus că mândria voastră este justificată și că prejudecățile voastre sunt permise. Vi s-a spus că există unii oameni pe care ar trebui să-i urâți. Însă în versetul 44: „Dar Eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri”. Vedeți, ceea ce fac oamenii și ceea ce poruncește Dumnezeu sunt două lucruri diferite, și aceasta este esența aici. Vedeți, oamenii cărora le vorbea Isus credeau că sunt destul de buni. El le spune: „Nu sunteți suficient de buni absolut deloc. Felul vostru de iubire nu este adecvat. Tipul vostru de iubire este foarte, foarte îngust; iubirea voastră își alege subiectele. Iubirea celor din Împărăția Mea este nediscriminatorie; ea iubește prietenul și vrăjmașul la fel” - la fel.

În capitolul 23 din Luca, versetul 34, vedem o ilustrare frumoasă a acestui lucru. Romanii au făcut o faptă murdară. L-au luat pe minunatul Fiu al lui Dumnezeu - I-au bătut cuie în mâini, I-au înfipt cuie în picioare, țintuindu-L pe o cruce de lemn. Au ridicat crucea și i-au dat drumul în soclu, iar zguduitura I-a sfâșiat și jupuit carnea. L-au scuipat și și-au bătut joc de El. Iudeii au făcut o faptă murdară; L-au acuzat că este un blasfemator. Au strigat după sângele Lui. Și ei L-au batjocorit, aruncându-I lucruri în față. El atârna pe cruce; iar la picioarele Lui se afla o gloată brutală, frenetică, turbată, plină de ură, disprețuitoare, însetată de sângele Său, ca rezultat al anilor de amărăciune și ură împotriva Unuia care este doar un agent al iubirii.

Și cum reacționează El la asta și care este atitudinea Lui față de ei? În Luca 23:34 se spune că Isus a spus: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”. Și I-au luat haina și au tras la sorți. În mijlocul rugăciunii Sale mărinimoase de iertare, ei erau încă ocupați să tragă la sorți pentru haina Lui. Dar ideea pe care vreau să o vedeți este că Isus i-a putut iubi atât de mult încât a putut să-L roage pe Tatăl pentru iertarea lor. Aceasta nu este o iubire omenească; pur și simplu nu este ceva posibil pentru omenire. Și poate veți zice: „Ei bine, Isus era Dumnezeu. Știți, noi nu putem face așa ceva. Este peste puterea noastră. Nu putem iubi vrăjmașii în asemenea măsură”. Eu cred că putem.

Există o altă ilustrație biblică în capitolul al șaptelea din cartea Faptele Apostolilor. A existat un om pe nume Ștefan, plin de credință și de Duhul Sfânt, un om care a fost numărat printre primii aleși în biserica din Ierusalim ca fiind un om evlavios care urma să fie pus în fruntea unei slujbe importante. Ștefan, care era cel mai bun dintre cei mai buni din biserica primară; Ștefan, era un om care Îl cunoștea pe Dumnezeu, un om care cunoștea Vechiul Testament, până și noul legământ în Isus Cristos. Ștefan s-a ridicat spune cel de-al șaptelea capitol din Faptele Apostolilor și a predicat un mesaj puternic, care nu se deosebește de mesajul lui Petru de la Cincizecime, și a scos în evidență păcătoșenia lui Israel.

Și când a terminat, oamenii erau atât de sălbatici, atât de surescitați și atât de tăiați la inimă, cum spune Luca când scrie, încât au țipat literalmente cu glasul lor și și-au pus mâinile la urechi ca să nu mai audă nimic de la acest om. L-au luat și l-au aruncat într-o groapă și au început să-i lovească trupul cu pietre. Biblia spune că, în mijlocul acestor lucruri, el s-a așezat în genunchi - imaginați-vă asta. Metoda evreiască de lapidare era să se găsească o cădere de aproximativ trei metri și să-l arunce pe om jos, iar apoi primul acuzator lua cea mai mare piatră și încerca să-i zdrobească capul cu ea. Urma al doilea acuzator și, în cele din urmă, mulțimea îl lovea cu pietre până când îi scurgea viața din corp. Ștefan era întins la picioarele lor, primind pietrele, și a reușit să se tragă să stea în genunchi - pentru a face ce? Pentru a rosti o rugăciune. Care a fost rugăciunea lui? Pur și simplu aceasta: „Doamne, nu le ține în socoteală păcatul acesta”. Doamne, fii milostiv, nu-i face să plătească pentru asta; fii milostiv cu ei. Asta înseamnă să-ți iubești duşmanii.

Am citit de mai multe ori povestea lui George Wishart, care a fost un martir în primii ani pentru credința sa în Cristos. Trebuia să moară, pentru că Îl iubea pe Isus și nu voia să se lepede de El, așa că a fost dus la locul de execuție. Executorul se pregătea să-i ia viața, dar știa de viața și mărturia lui și era atât de împovărat de vina rolului său de călău, încât a ezitat cu reticență să îi ia viața. Iar biograful spune că, în momentul în care a ezitat, Wishart și-a ridicat privirea și i=a văzut ezitarea, așa că s-a ridicat, l-a luat în brațe, l-a îmbrățișat pe călăul său, i-a dat un sărut pe obraz și i-a spus: „Domnule, fie ca acesta să fie un semn că te iert”. Asta înseamnă să-ți iubești vrăjmașii.

Și despre asta vorbește Isus. Caracterul Împărăției nu urăște - nu urăște nici măcar vrăjmașii - caracterul Împărăției nu face asta. Nu face asta genul de caracter care manifestă evlavie, nu genul care manifestă virtutea unei vieți transformate. Acesta este mesajul de aici. Vedeți, evreii credeau că sunt deja în regulă, dar Domnul le arată că nu este așa, după cum o dovedește faptul că până și dragostea lor este un fel de lucru inept, inadecvat și îngust. Așadar, Isus le prezintă adevărul despre iubire. În versetele 44-48, avem învățătura lui Isus ca răspuns la tradiția iudeilor. Tradiția evreilor: iubește-ți aproapele și urăște-ți vrăjmașul. Învățătura lui Isus: cu totul altceva.

Pe măsură ce parcurgem acest pasaj în această dimineață, există cinci puncte pe care vreau să le observați pe măsură ce înaintăm; cinci adevăruri ascendente, legate, secvențiale, care ne conduc la o concluzie minunată. Mă rog ca Dumnezeu să vă arate cu adevărat, pe măsură ce înaintăm, cum se aplică acestea în inima voastră. Acum, țineți minte două lucruri. Isus vorbește aici – și într-adevăr, există un scop dublu. Unu: să spunem că o persoană nu este creștină și aude acest lucru. Care este reacția lor? Reacția lor este să știe că nu se ridică la standardul lui Dumnezeu. Reacția lor este să știe că nu iubesc așa, că nu pot iubi așa. Prin urmare, sunt păcătoși, pentru că așa se cere, iar dacă nu iubești așa, ești un păcătos, iar dacă ești un păcătos, ai nevoie de un Mântuitor. Așadar, mesajul pe care Isus îl transmite oamenilor de acolo, evreilor, mulțimii imense, este că acest lucru ar trebui să vă dovedească, o dată pentru totdeauna, că nu ați ajuns unde trebuie și că aveți nevoie de un Mântuitor. Și apoi, bineînțeles, El este cel care se oferă pe Sine însuși drept acel Mântuitor.

Dar mai era un alt grup pe coasta dealului când a predicat acest lucru, și anume ucenicii Săi. Aceștia crezuseră deja în El; își încredințaseră deja viața Lui. Dar, uneori, chiar și aceia dintre noi care am fost iertați pentru lipsa noastră de iubire, cei cărora li s-a dat puterea de a iubi, nu reușesc să iubească. Și, astfel, pentru noi acest lucru devine un îndemn, nu-i așa, de a trăi la înălțimea a ceea ce este acum o potențială realitate. În primul rând, El spune: „Ești un păcătos dacă nu iubești așa și trebuie să primești iertare”. Apoi, El spune: „Dacă ai fost iertat și ți s-a dat capacitatea de a iubi astfel, trebuie să răspunzi la aceasta prin ascultare”. Așadar, este un mesaj pentru toată lumea, pentru mulțime și pentru ucenici. Pentru voi, cei care Îl cunoașteți pe Cristos, un îndemn la o iubire mai mare; pentru voi, cei care nu Îl cunoașteți, conștientizarea faptului că sunteți păcătoși și că sunteți lipsiți de el, și că aveți nevoie de un Mântuitor.

Să ne uităm la primul punct din cele cinci. Isus spune simplu în versetul 44: „Dar Eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri”. Acum, preaiubiților, aceasta a fost pur și simplu o afirmație devastatoare în societatea în care a trăit Isus, pentru că exista atât de multă ură. Minunatul comentator William Hendrickson scrie: „În jurul lui Isus erau ziduri și garduri. El a venit tocmai cu scopul de a dărâma aceste bariere, astfel încât dragostea - dragostea pură, caldă, divină, infinită - să poată curge direct din inima lui Dumnezeu - deci din propria Lui inimă minunată, în inimile oamenilor. Iubirea Sa a depășit toate granițele de rasă și naționalitate și partid și vârstă și sex. Când a spus: ‘Adevărat vă spun: să iubiți pe vrăjmașii voștri’, trebuie să-Și fi surprins auditoriul, pentru că spunea ceva ce probabil că nu mai fusese spus niciodată atât de succint, pozitiv și cu atâta forță”. Am încheiat citatul.

El spunea ceva ce ei pur și simplu nu făceau. Iubiți pe vrăjmașii voștri, glumești? Am citit despre un trib din Polinezia care avea în jurul colibelor lor articole speciale atârnate pe tot acoperișul colibei. Un vizitator a întrebat: „Ce sunt acestea?”. Ei au răspuns: „Sunt memento-uri”. „Amintiri despre ce?” „Amintiri despre răni. Când cineva ne rănește sau când cineva face ceva împotriva noastră, atârnăm acolo un semn al acelei răni, astfel încât să ne amintim de fiecare dată când am fost nedreptățiți, și niciunul nu este îndepărtat până când nu se obține răzbunarea deplină”. Aceasta este calea umană, nu este calea lui Dumnezeu.

Așa trăiau fariseii; în jurul colibei lor legaliste atârnau toate articolele sau simbolurile răzbunării lor. Erau orgolioși și prejudiciați; oameni care judecau și urau, mascați în religioși. Iar Isus devastează acest lucru. El spune, doar într-o singură afirmație: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”, ceea ce este în contradicție cu întregul lor stil de viață. Ei urau. Îi urau pe cei din gloată, îi urau pe publicani, care erau perceptorii de taxe care se vânduseră Romei. Îi urau pe cei dintre neamuri. Îi disprețuiau la propriu. Iar Isus le dă o poruncă simplă care scoate la iveală toată această ură. „Iubiți pe vrăjmașii voștri”, spune El. Pe cine are El în vedere? Pe toată lumea. Am vorbit data trecută despre faptul că „aproapele” înglobează „vrăjmașul” nu-i așa? Aproapele este un cuvânt suficient de mare pentru a cuprinde un vrăjmaș. Isus a spus: „să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Un vrăjmaș se potrivește cu asta. Aproapele este oricine are nevoie, nu-i așa?

Vă amintiți că ne-am uitat la Luca 10 și am vorbit despre bunul samaritean? Cum, în povestea bunului samaritean, am spus că bunul samaritean a venit și l-a văzut pe acest om care era evreu, iar samaritenii și evreii nu aveau nicio relație - exista o ură imensă între ei. Și totuși s-a dus, l-a văzut pe acel om și a spus: „Omul acela este aproapele meu”, i-a legat rănile, l-a îngrijit, l-a înfășurat, l-a pus pe animalul său, l-a dus la han și a plătit nota de plată și a făcut totul. A făcut un sacrificiu, nu-i așa? Un sacrificiu de timp, un sacrificiu de energie, un sacrificiu de bani, un sacrificiu de prejudecăți, un sacrificiu al tuturor factorilor din viața lui pentru a se opri și a face toate acestea, pentru că omul era în nevoie. Iar noi am spus că așa stau lucrurile; aproapele tău este oricine îți iese în cale și este în nevoie.

Dar în Luca 10, și în cazul bunului samaritean, Isus face de fapt și o afirmație opusă, pentru că învățătorul Legii a spus: „Și cine este aproapele meu?”. Adică, voi merge prin lume și vreau să-mi aleg aproapele și să fac ceea ce trebuie să fac. Dar când Isus a ajuns la sfârșitul istorisirii, a spus: „Cine era aproapele acelui om? Sau care dintre cei trei care au venit pe drum s-a arătat a fi aproapele lui?”. Acum, ce spunea El? Mai întâi a fost preotul, dar el l-a ignorat. Apoi era un levit, și practic ei erau ajutoarele preoților, deci se încadrau în comunitatea religioasă, și el a trecut pe lângă el. Și apoi un samaritean metis, care l-a ajutat. Astfel că l-a întrebat pe învățătorul Legii: „Care dintre aceștia trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?”

Cu alte cuvinte, Isus a schimbat situația. În loc să treci prin viață și să încerci să alegi cine este aproapele tău, El spune: „Ești tu un aproape bun? Pentru că dacă ești așa, atunci oricine îți va ieși în cale va primi dragostea ta ca aproapele tău”. Funcționează cam așa: în societatea noastră, omenește vorbind, suntem practic orientați spre subiect în ceea ce privește dragostea noastră, nu-i așa? Știți, într-un fel, iubiți oamenii pe baza tipului de subiect pe care îl reprezintă, dacă sunt atractivi, știți? De exemplu, atunci când băieții caută o fată cu care să se căsătorească, știți, le ies în cale fete, iar ei vor spune: „Nu, mulțumesc, continuă să mergi mai departe, încă nu am ajuns acolo”. Și știți, vor apărea diferite fete, și dintr-o dată, uau, știți? Uite-o acolo, și tu o vezi, te apropii de ea. Și e ceva atrăgător acolo, și există acest lucru emoțional care te prinde de ea, și nu simți asta la nimeni altcineva. Așa că dragostea noastră este orientată spre obiect.

Atunci când privim o fotografie, o casă sau stilul unei mașini, există unele obiecte care ne atrag afecțiunea, iar altele nu. Există anumite personalități care ne atrag dragostea și altele care nu. Acum, acesta este tipul de afecțiune umană. Și asta este ceea ce spunea de fapt învățătorul Legii. „Acum, în timp ce trec prin lume, cum știu de ce obiecte ar trebui să mă atașez?”. Isus spune că nu asta este problema. Problema este: ești tu un „aproape” bun? Dacă ești un astfel de „aproape”, iar inima ta este plină de dragoste, orice subiect care îți iese în cale va primi acea dragoste, vezi. Asta este ceea ce spune El. El spune: „Nu încercați să vă dați seama cine este aproapele vostru. Fiți voi aproapele tuturor și atunci nu veți avea nicio problemă”. Isus cere iubire față de un vrăjmaș, iar acesta este un lucru simplu. Nu știu cum altfel să o spun, decât să spun pur și simplu că înseamnă să iubești pe toată lumea exact la fel, fie că este vorba de un prieten sau de un duşman.

Veți zice: „Ce vrei să spui prin dragoste, John?” Nu mă refer la afecțiune. Am vorbit despre asta ultima dată. Dumnezeu nu se așteaptă ca tu să-i iubești philia, ca pe un prieten. Nu se așteaptă să îi iubești storgē, așa cum iubești pe cineva din familia ta. El nu se așteaptă să îi iubești eros, dragoste afectuoasă, dragoste doritoare. Ci ceea ce spune El este să îi iubești agapaō, care este o iubire care caută binele lor suprem și caută să le servească nevoile. Când Isus a spus în Ioan 13: „Să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu”, tocmai le spălase picioarele. În acel moment, El nu spunea: „Știți, acești ucenici sunt atât de minunați, sunt pur și simplu irezistibili”.

Nu, ci erau arțăgoși, erau neatrăgători, tocmai se certaseră în legătură cu cine va fi cel mai mare din Împărăție. Se purtau păcătos, erau motivați de sinele lor și egocentrici și nici măcar nu puteau fi suficient de grijulii încât să se gândească la Cristos mergând la cruce și să-L mângâie. Se purtau la fel de urât cum s-au purtat vreodată în Noul Testament, și totuși El a spus: „Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit Eu”. Ce a făcut El? Le-a spălat picioarele murdare. Și asta este ceea ce spune El. Iubirea este un act de slujire a celui aflat în nevoie, nu neapărat o emoție. Veți observa că El spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”. Și apoi textul în traducerea King James spune: „Binecuvântați pe cei care vă blestemă, faceți bine celor care vă urăsc”.

Acum, acest lucru nu se află în textul critic sau în manuscris. A fost adus în acesta din Luca 6. Domnul a spus-o, doar că Matei nu a inclus-o, iar un scrib a adus-o aici. Dar este într-adevăr adevărat. Dacă îl iubești pe vrăjmașul tău, atunci când te blestemă, îl vei binecuvânta, iar când te urăște, îi vei face bine. Aceasta este o aplicație practică a acestui lucru. Vedeți, nu este atât de mult sentimentul - urmăriți asta - nu contează atât de mult sentimentul, cât faptul că atunci când duşmanul tău este duşmanul tău, spunând lucruri care îl binecuvântează, tu îi faci bine. Ceea ce trebuie să spui și ceea ce trebuie să faci este ceea ce urmărește Dumnezeu, nu ceea ce simți. Poți să ai un duşman, iar în inima ta să știi că nu există o mare afecțiune umană. Știi că nu va exista niciodată o mare prietenie. Știi că nu-l vei îmbrățișa niciodată ca pe o persoană din familia ta, dar, cu gura ta, îl vei binecuvânta prin ceea ce spui și, cu viața ta, îl vei binecuvânta prin ceea ce faci. Așadar, constatăm că iubirea despre care vorbim este iubirea ca acțiune, nu iubirea caracterizată de emoție.

Uitați-vă puțin împreună cu mine la 1 Corinteni, capitolul 13 - 1 Corinteni, capitolul 13. Și ce spune acesta? Poate cea mai mare definiție dată vreodată iubirii. Vreau să vă rog să rețineți versetele 4-7, doar pe scurt. Am putea petrece mult timp pe această temă, și pe bună dreptate ar trebui să o facem, și am făcut-o și în trecut, dar pentru acest moment, doar o scurtă privire. Rețineți însă un adevăr mare și important: aici sunt date 15 caracteristici ale iubirii. Toate apar într-o formă verbală. Ele nu sunt prezentate ca substantive, ci ca verbe. De ce? Pentru că iubirea este o acțiune, iubirea este o acțiune; iubirea nu poate fi definită niciodată în mod static. Iubirea nu poate fi definită niciodată ca fiind ceva pasiv. Iubirea este întotdeauna o activitate, întotdeauna o acțiune.

Și, apropo, cineva a intitulat această lucrare „Fericirile puse pe muzică” sau „O interpretare lirică a Predicii de pe Munte”, așa că și alții au văzut paralela. Dar Pavel, atunci când descrie dragostea, folosește verbe, pentru că dragostea este descrisă doar în termenii a ceea ce face; asta este tot. Și presupun că motivul pentru care nu crezi întotdeauna pe cineva care spune că te iubește atunci când o spune, este pentru că o spune, dar nu pare să facă niciodată nimic în legătură cu asta. Și ai tot dreptul să pui la îndoială acest tip de iubire, pentru că iubirea face lucruri. De exemplu, versetul 4: „Dragostea este răbdătoare”. În sens literal înseamnă îndelung-răbdare și, de cele mai multe ori, cuvântul este folosit pentru răbdarea cu oamenii. „Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea este plină de bunătate”. Înseamnă literalmente în greacă ceva util. Cu alte cuvinte, dragostea se pune pe sine să facă fapte de bunătate care îi ajută pe oameni în momentele lor de nevoie.

Apoi se spune: „Dragostea nu pizmuiește”. Adică, nu are un spirit competitiv, nu este geloasă. Ea se bucură de succesul celuilalt. Se spune: „Dragostea nu se laudă”. Nu este lăudăroasă, nu se laudă, înseamnă că nu este lăudăroasă, și cred că cuvântul grecesc de acolo are de-a face mai ales cu lăudăroșenia exterioară, pretenția exterioară, etalarea exterioară; vocea îngâmfării. Și apoi, după asta, spune: „Dragostea nu se umflă de mândrie” și cred că asta vorbește mai mult despre interior, despre interior, despre încăpăţânare, despre egocentrism. Vedeți, dragostea nu este egocentrică. Este răbdătoare față de oameni, este blândă și nu are spirit competitiv, nu este geloasă, nu invidiază niciodată poziția sau situația altcuiva, deloc, și poate să se bucure în totalitate de succesul altcuiva.

Apoi se precizează că „dragostea nu se poartă necuviincios sau nepotrivit”. Este un gând atât de frumos la începutul versetului 5. „Dragostea este întotdeauna grijulie”, întotdeauna preocupată de altcineva, întotdeauna tandră în relațiile cu oamenii, chiar și cu oamenii răi. Dragostea nu insistă niciodată asupra drepturilor sale. Știți, astăzi se pot face chiar și cursuri. Știți acest lucru? Poți chiar să mergi la seminarii de o săptămână și să iei cursuri despre cum să-ți impui drepturile. Nu așa acționează dragostea. „Dragostea nu caută folosul său”. Cu alte cuvinte, este dezinteresată; ea caută doar lucrurile altora. „Dragostea nu se mânie”, iar asta înseamnă că nu are o izbucnire bruscă de mânie sau furie. Nu reacționează niciodată la o rană sau nu-și pierde cumpătul. „Dragostea nu gândește la rău”, adică își imaginează întotdeauna ce este mai bun despre oameni. Întotdeauna vrea să gândească ce este mai bun. Întotdeauna vrea să acorde prezumpția de nevinovăție. Întotdeauna iartă și uită, nu poartă niciodată ranchiună și nu este niciodată defensivă, nu este niciodată dornică să dea vina pe altcineva.

Apoi, în versetul 6, se spune: „Dragostea nu se bucură de nelegiuire”. Dragostea nu se bucură niciodată când altcineva păcătuiește, nu se bucură niciodată când altcineva este pedepsit. „Ea se bucură de adevăr”. Adică, dragostea este pozitivă, încurajatoare, bună. Și „Dragostea”, urmează patru lucruri: „acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul”. Dragostea rabdă toate lucrurile. Este un cuvânt grecesc frumos; înseamnă a acoperi ceva. Aruncă o pătură peste greșelile celorlalți; pur și simplu le acoperă. Crede în toate lucrurile - nu este niciodată suspicioasă, crede întotdeauna ce este mai bun. Nădăjduiește în toate lucrurile; chiar și atunci când știe că există un eșec, este suficient de optimist pentru a crede că se va întâmpla ceva diferit. Va exista o schimbare. Refuză să ia eșecul ca fiind definitiv. Și apoi, dragostea suferă totul. Indiferent de ceea ce îi faci iubirii, versetul 8 spune: „Dragostea nu va pieri niciodată”.

Ce imagine extraordinară! La fel ca și cum ai străluci ca o lumină printr-o prismă, împrăștie toate culorile iubirii. Tu iubești așa? Acesta este genul de dragoste care îl caracterizează pe Domnul nostru Isus Cristos. Acesta este modul în care Dumnezeu iubește. Dacă nu iubești așa, ai nevoie de un Mântuitor. Dacă ai primit iertarea pentru lipsa de iubire, iar Cristos trăiește în inima ta și ai iertare, iar dragostea Lui a fost turnată, așa cum spune Romani 5:5, dar nu lași această dragoste să iasă afară, ci o reții, atunci trebuie să îți iei un nou angajament de a iubi așa cum spune El că trebuie să iubești.

Comentatorul Lenksi spune: „Într-adevăr, vede toată ura și răutatea dușmanului, îi simte loviturile și înjunghierile, poate chiar are ceva de făcut pentru a le îndepărta. Dar toate acestea nu fac decât să umple inima iubitoare de singura dorință și de singurul scop de a-l elibera pe vrăjmașul său de ura sa, de a-l salva de păcatul său și, astfel, de a-i mântui sufletul. Simpla afecțiune este adesea oarbă, dar chiar și atunci crede că vede ceva atrăgător în cel spre care se îndreaptă. Iubirea mai înaltă poate să nu vadă nimic atrăgător în cel iubit astfel. Motivația sa interioară este pur și simplu de a conferi adevărata binecuvântare celui iubit și de a-i face cel mai mare bine”.

Lenski spune: „Nu pot să iubesc un criminal josnic și meschin care mă jefuiește și îmi amenință viața, cel puțin în sensul de a-l plăcea. Și nu pot să iubesc un individ fals, mincinos, calomniator, care poate că m-a defăimat din nou și din nou. Dar pot, prin harul lui Isus Cristos, să îi iubesc pe toți, să văd ce este în neregulă cu ei, să doresc și să lucrez pentru a le face numai bine și, mai presus de toate, să îi eliberez de căile lor rele”. Am încheiat citatul.

Și astfel, trebuie să iubim, nu în termeni de sentiment, ci în termeni de slujire. Pavel o spune atât de frumos în Romani 12, versetul 20; îngăduiți-mi să vi-l citesc. „Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea”. Așa trebuie să te porți cu un vrăjmaș - dacă îi este foame, dă-i de mâncare, iar dacă îi este sete, dă-i de băut. „Căci dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinși pe capul lui”. Practic, cred că asta înseamnă să aduci convingere asupra lui, să-l faci să se simtă prost în legătură cu ura și păcatul său. „Și nu te lăsa biruit de rău”. Cu alte cuvinte, când cineva îți face rău, nu te răzbuna, nu pierde lupta, ci învinge acel rău cu bunătatea ta. Lasă-l pe dușman să vină și să arunce cu tot ce poate asupra ta. Nu te va face niciodată să cazi în păcat. „Îi vei îneca răul”, așa cum spunea Hrisostom: „Ca o scânteie care cade în mare, așa se stinge o vătămare când ajunge în marea iubirii unui credincios”. Când oamenii își aruncă scânteile de ură asupra noastră, fie ca ele să se stingă precum scânteia în mare. Acum, Isus spune simplu apoi: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”.

În al doilea rând, urcând pe această scară ascendentă a adevărului despre dragoste, El spune: „Rugați-vă pentru prigonitorii voștri”. În versetul 44: „rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc”. Rugându-ne aici, pur și simplu implorându-L pe Dumnezeu în dreptul lor. A te asupri înseamnă a te folosi într-un scop negativ, sau a abuza de tine; și, cu siguranță, persecuția este clară. Când vine cineva și vă face rău, sau vă rănește, sau vă jignește, sau vă persecută, ce trebuie să faceți? Trebuie să vă duceți înaintea Domnului în numele lor și să mijlociți pentru ei. Asta a făcut Isus pe cruce. Asta a făcut Ștefan. Am citit atât de multe istorisiri despre cei care au murit pentru credință și, chiar și în timp ce erau mistuiți în flăcări, se rugau pentru cei care îi persecutau.

Îmi amintesc că am citit într-o carte extraordinară, A Distant Grief (O durere îndepărtată) - ar trebui să citiți acea carte dacă nu ați citit-o - v-am spus povestea lui Kefa Sempangi acum câteva luni, iar acea carte este disponibilă acum. Cum au venit să îi ia viața în Uganda, prin Idi Amin, și au venit acești oameni cu armele îndreptate spre capul lui, iar el a început să îi confrunte cu Evanghelia și să se roage lui Dumnezeu să le schimbe viețile, iar aceiași oameni care au venit să îl ucidă și-au plecat genunchiul în fața lui Isus Cristos.

„Rugați-vă pentru cei care vă prigonesc”. Știți, nu există persecuție în lume și nu există ură în lume la fel de severă ca ura în ceea ce privește lucrurile religioase. Vedeți, omul trăiește cu păcatul, iar omul trăiește cu o vină imensă, iar vina produce frică, iar frica supremă pe care o are omul este frica de moarte, frica de ceea ce se va întâmpla. Dacă există un Dumnezeu și am păcătuit, voi fi pedepsit? Omul trăiește cu iminența pedepsei și, astfel, omul trăiește în frică. Așa că omul își construiește inevitabil un sistem prin care să poată face față acestei frici. El se convinge pe sine că este în regulă, că a respectat destule principii încât Dumnezeu îl va lăsa să intre în rai, că nu este cu adevărat un om atât de rău. Sau, pur și simplu, decide că nu există niciun Dumnezeu - nu voi ajunge să mă simt vinovat, nu voi avea teama de judecată și voi scăpa de ea spunând pur și simplu că nu există Dumnezeu.

Când te duci la o persoană și îi spui: „Ești un păcătos. Vei muri și vei merge în iad fără Isus Cristos. Ai nevoie să fii răscumpărat și trebuie să fii mântuit”, îl lovești pe acel individ în miezul durerii sale celei mai profunde, pentru că îi aduci înapoi toată anxietatea, tot păcatul, toată vina, toată frica pe care a reușit cumva să le sublimeze sub filozofia sau religia sa. Înțelegeți? Îl sfâșii din nou. Și de aceea cea mai severă persecuție este întotdeauna cea religioasă, pentru că îi demască pe oameni în punctul lor cel mai vulnerabil.

În plus, persecuția aduce în prim plan adevărata bătălie dintre Satan și Dumnezeu, așa că persecuția religioasă de-a lungul istoriei a fost întotdeauna cea mai intensă, întotdeauna. Iar atunci când ne ridicăm cu adevărat și trăim pentru Isus Cristos în această societate, vom fi persecutați; și din ce în ce mai mult, prieteni, acest lucru se va întâmpla tot timpul. Întrebarea este: în mijlocul celei mai odioase forme de ură, în momentul celei mai grave reacții de persecuție, ne putem ruga pentru cel care caută să ne distrugă? Asta a spus Isus că trebuie să facem.

„Cum adică să mă rog?” Cred că vrea să spună să-L implorăm pe Dumnezeu pentru binele lor suprem. Nu cred că vorbește despre rugăciunea de implorare pentru a chema focul din cer și a-i mistui. Cred că El se roagă aici pentru mântuirea lor. Citeam Spurgeon acum câteva săptămâni și am găsit o mică propoziție într-unul din mesajele sale, iar el spunea: „Rugăciunea este premergătorul milei”. Când ne rugăm, eliberăm mila lui Dumnezeu într-un mod foarte real, și asta cred că spune Isus. „Rugați-vă pentru prigonitorii voștri. Chiar pentru cei care vor să vă ia viața, rugați-vă pentru ei”. Știți, putem să ne arătăm dușmanii. Putem spune: „Păi, ei sunt dușmanii lui Cristos, sunt dușmanii Crucii, ai Bibliei și ai bisericii” și putem uita că ceea ce urâm este ceea ce reprezintă ei, dar trebuie să iubim ceea ce sunt ei. Să urâm păcatul și să iubim păcătosul, înțelegeți? Și să ne rugăm pentru ei.

Nu ar fi grozav dacă am începe să ne rugăm pentru cei care sunt împotriva noastră? Pentru ce să ne rugăm? Ca ei să fie răscumpărați - știi ce, doar această rugăciune în sine îți va umple inima de dragoste. Îți va spăla sufletul să te rogi astfel. Când cineva vine la mine și îmi spune: „Știți, am o problemă cu unul și altul. Pur și simplu le port resentimente”, iar, răspunsul meu este întotdeauna același: „Îți spun eu ce să faci: roagă-te pentru ei. Rezervă-ți un anumit timp în fiecare zi și roagă-te pentru ei”. Știți ce se întâmplă? Asta începe să spele sufletul de amărăciune atunci când te rogi pentru cineva și îi ceri lui Dumnezeu să fie milostiv.

De fapt, Hrisostom a mai spus că acest tip de rugăciune este cea mai înaltă culme a stăpânirii de sine. Ți-ai adus cu adevărat viața în conformitate cu standardele lui Dumnezeu atunci când te poți ruga pentru prigonitorii tăi. Dietrich Bonhoeffer, care a suferit atât de mult în Germania nazistă, a spus: „Aceasta este porunca supremă. Prin intermediul rugăciunii, mergem la dușmanul nostru, stăm alături de el și Îl implorăm pe Dumnezeu pentru el”. Oh, ce lucru frumos este acesta! Tortura crudă a răstignirii nu a putut reduce la tăcere rugăciunea lui Isus. Pietrele care l-au zdrobit nu au putut reduce la tăcere rugăciunea lui Ștefan, dar mă întreb ce a redus la tăcere rugăciunea ta pentru duşmanul tău. Așadar, iubiți-i pe duşmanii voștri, rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc.

Și apoi urcăm încă un nivel mai sus: „ca să fiți fii ai Tatălui vostru”. Acesta este cel de-al treilea punct - manifestați-vă filiația, versetul 45, și începe cu hopōs în greacă, care indică scopul. De ce să vă iubiți vrăjmașii? De ce să vă rugați pentru prigonitorii voștri? „Cu scopul ca voi să fiți fiii Tatălui vostru”. Biblia spune că Dumnezeu este dragoste. Dacă Dumnezeu este dragoste, iar eu sunt copilul Său, atunci ar trebui să fiu caracterizat de dragoste, așa că 1 Ioan spune: „Dacă nu-l iubești pe fratele tău, cum poți pretinde că ești copilul lui Dumnezeu?”. Nu poți pretinde că aparții lui Dumnezeu dacă nu manifești dragoste. Iar Isus nu spune: „Vei deveni un fiu al lui Dumnezeu dacă iubești”. El nu spune: „Acum, adună suficientă dragoste și poți ajunge să fii fiu”. El spune: „Vei dovedi validitatea afirmației că ești fiu atunci când dragostea se va manifesta în viața ta”. O vei dovedi.

Este într-un fel așa cum a spus Petru; avem deja această natură divină, am primit deja acest caracter incoruptibil. Dar pentru a ne face chemarea și alegerea sigure, trebuie să adăugăm la ceea ce am primit virtutea, și așa mai departe. Cu alte cuvinte, nu vom convinge niciodată pe nimeni că aparținem lui Dumnezeu dacă nu suntem ca El, iar El iubește. Manifestă-ți calitatea de fiu. V-am spus acum câțiva ani că, atunci când eram mic, am avut probleme când am furat niște lucruri dintr-un magazin Sears împreună cu un prieten, iar ei ne-au prins și ne-au băgat în închisoarea orașului Glendale. Tatăl meu era plecat să joace golf cu câțiva diaconi și a fost anunțat despre asta. A venit să mă ia de la închisoare crezând că a fost o greșeală, iar apoi a încercat să le explice diaconilor săi ce căuta fiul său în închisoare.

Dar îmi amintesc că atunci când am ajuns acasă, mama plângea și nu credea că aș putea face așa ceva. Și nu voi uita niciodată ce mi-a spus o persoană - nici măcar nu-mi amintesc cine a fost - care mi-a spus: „Johnny MacArthur, ai uitat cine a fost tatăl tău?”. Nu am uitat niciodată asta. Îi datoram ceva tatălui meu; el îmi dăduse viața. Am vrut să fiu fiul lui. Unul dintre băiețeii mei, Mark, mi-a spus zilele trecute: „Tată, te vei pensiona vreodată?”. I-am răspuns: „Nu”. El a spus: „Bine, pentru că mă bucur că ești predicator”. Eu i-am spus: „Te bucuri că ești fiul meu?”. El a spus: „Da, mă bucur că sunt fiul tău”.

Ei bine, și eu mă bucur că sunt fiul Tatălui meu ceresc, dar cred că e corect să manifest ceva din caracterul Tatălui meu, nu? Și asta este ceea ce spune Isus. „Voi, fariseii și cărturarii, ştiţi, puteți pretinde că sunteți fiii lui Dumnezeu, dar dacă nu manifestați caracterul lui Dumnezeu, nu veți convinge pe nimeni, niciodată”. Care este cea mai mare critică pe care oamenii o aduc adevărului Evangheliei? Sunt oamenii care pretind că o trăiesc, dar nu o fac. Asta este acuzația adusă întotdeauna. „Sunt atât de mulți fățarnici în biserică”. Cel mai bun răspuns la asta este: „Intrați, avem loc pentru mai mulți”. Dar este adevărat că cel mai mare prejudiciu adus creștinismului sunt creștinii. Vreau să spun că pur și simplu nu trăim la înălțimea standardului pe care noi înșine ni-l atribuim. Așa că asta este problema.

Manifestă-ți calitatea ta de fiu, fă-o să devină un fapt stabilit, dovedește-o. Știți, există oameni care sunt creștini, dar nu ați ști niciodată, pentru că ei nu iubesc așa. Dar vă spun eu, găsiți pe cineva a cărui viață este plină de iubire, care debordează de iubire, care țâșnește de iubire față de toată lumea, fie că este prieten sau dușman, și lumii îi va fi foarte greu să presupună că acea persoană e de origine umană, pentru că oamenii nu iubesc așa. Este exact ceea ce Domnul continuă să spună în acest verset. El spune: „Voi trebuie să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”. Cu alte cuvinte, stilul vostru de viață ar trebui să fie unul care nu este pământesc. Ar trebui să fie o manifestare a unei surse cerești.

De aceea Îl identifică pe Tatăl ca fiind Cel care este în ceruri. Nu pe tatăl vostru pământesc, ci pe Cel ceresc. Nu cu o abordare umană a vieții, oricât de bună ar fi aceasta din punct de vedere filantropic, ci într-o manifestare a iubirii care poate fi descrisă doar ca fiind cerească. Apoi El spune: „Cum se face că este așa? Ei bine, uitați-vă la Dumnezeu. El face ca soarele Său să răsară peste cei răi și peste cei buni. El trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți”. Mai întâi vorbește despre rău și bine, apoi inversează și vorbește despre cei drepți și cei nedrepți. Și le schimbă pe cele două înainte și înapoi - răul este primul o dată, iar binele este primul data următoare - pentru ca să vedeți că ideea este imparțialitatea.

El inversează ordinea, doar pentru a vă arăta că Dumnezeu îi iubește pe toți. Când soarele răsare și strălucește în frumusețea sa și își răspândește căldura, este pentru toată lumea, iar când ploaia cade, este pentru toată lumea. Seara trecută, ne uitam la fiul nostru cum juca la un meci de fotbal american seara, într-un loc în afara orașului, iar norii erau pufoși, și am văzut două curcubeie aici, și un curcubeu aici, și acești nori mari și frumoși, și luna, și mă bucuram de ea, era doar o seară frumoasă, o mică ploaie picura. Și știi, toți ceilalți oameni din jurul meu, care nu-L cunoșteau pe Domnul - se bucurau și ei de ea.

Soarele răsare și luminează, și iarba voastră crește, iarba mea crește, și crește iarba oamenilor din cartierul nostru care nu știu că Dumnezeu există și cărora nu le pasă deloc. De ce? Pentru că Dumnezeu este bun, iar Dumnezeu este nediscriminatoriu în bunăvoința Sa. Aceasta este ceea ce Calvin a numit harul comun - harul comun. Iubirea și providența divină îi atinge pe toți, și asta este ceea ce spune El. „Uite, fiți ca Tatăl vostru. Fie ca dragostea ta să fie atât de nediscriminatorie încât soarele tău să strălucească peste toată lumea, iar ploaia ta să cadă peste cei drepți și peste cei nedrepți. Atunci va fi evident că aparții Tatălui tău”.

Există o veche povestire rabinică care vorbește despre distrugerea egiptenilor în Marea Roșie, iar când egiptenii au fost înecați, se spune că îngerii au început să-L laude pe Dumnezeu. Și Dumnezeu a ridicat mâna în semn de jale și i-a redus la tăcere pe îngeri și a spus: „Lucrările mâinilor Mele s-au scufundat în mare, și voi vreți să cântați?”. Dumnezeu l-a iubit pe Faraon. Dumnezeu i-a iubit pe soldații lui Faraon, pentru că Dumnezeu este dragoste. Manifestați-vă calitatea de fii, rugându-vă pentru cei ce vă prigonesc și iubindu-vă vrăjmașii. În Psalmul 145:15, citim următoarele. Ascultați-l cu atenție. „Ochii tuturor” - rețineți acest cuvânt toți – „Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, și Tu le dai hrana la vreme. Îți deschizi mâna și saturi după dorință tot ce are viață”. Cine este sursa tuturor proviziilor pentru orice ființă vie? Este Dumnezeu. Este Dumnezeu.

Toți oamenii primesc harul comun, iubirea providențială. Nu toți primesc acea iubire foarte, foarte specială, care este rezervată oamenilor din legământul lui Dumnezeu care vin la sângele lui Cristos. Doar o ilustrație - Geneza 17:20, „Dar și cu privire la Ismael” - Ismael era un fiu nelegitim, nu fiul de legământ al lui Avraam, nu cel pe care Dumnezeu îl plănuise pentru linia mesianică, ci un fiu dobândit prin adulter de la Agar. „Dar și cu privire la Ismael te-am ascultat. Iată, îl voi binecuvânta, îl voi face să crească și îl voi înmulți nespus de mult; doisprezece voievozi va naște, și voi face din el un neam mare”. Ați auzit asta? Dumnezeu este milostiv chiar și cu un fiu nelegitim. Dumnezeu este milostiv chiar și față de un astfel de neam, față de un proscris. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu.

Dar versetul 21 spune: „Dar legământul Meu îl voi încheia cu Isaac”. Ascultați, Dumnezeu l-a iubit pe Ismael, dar avea ceva cu adevărat special pentru Isaac. Dumnezeu îi iubește pe toți, și iubește lumea, dar are ceva foarte special pentru poporul legământului Său care vine cu credință la Cristos. Harul comun este un lucru minunat, dragostea providențială este un lucru minunat, dar nu te va salva. Pentru aceasta, trebuie să vii la Cristos. Isus spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”.

În al patrulea rând, depășește-ți semenii – mergi dincolo de semenii tăi. Acesta este un punct scurt și clar. Versetul 46: „Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii?” Adică, dacă te duci să îi iubești doar pe cei din grupul tău, ești de lăudat? Dacă îi iubești doar pe cei care sunt de acord cu tine, care gândesc ca tine și care aparțin micii tale echipe, ești de lăudat? Vei primi un fel de recompensă? „Oare vameșii nu fac la fel?” Vreau să știți, oameni buni, că nu vă puteți imagina în niciun fel emoția fariseilor și a cărturarilor când El a terminat cu această singură propoziție. „Oare vameșii nu fac la fel?” Vreau să spun că ei trebuie să fi intrat în adevărate crize.

Dacă era cineva pe care îl urau, acela era vameșul. De ce? Pentru că aceștia erau evrei renegați, trădători, care au săvârșit trădare împotriva lui Israel, aliniindu-se la guvernul roman pentru a extorca de la popor taxe pentru a-și umple propriile buzunare. Deveniseră pioni ai romanilor, oricine dorea. De exemplu, un cetățean roman cumpăra un anumit teritoriu din imperiul roman și avea dreptul de a pretinde taxe de pe acel teritoriu. Apoi angaja evrei renegați, răzvrătiți, care voiau doar bani și nu se gândeau deloc la poporul lor, iar acei evrei colectau apoi taxele. Trebuiau să obțină o anumită sumă pentru acest individ, iar restul puteau să și-l însușească. Au devenit disprețuiți, detestabili.

De fapt, citiți Matei, Marcu și Luca și veți găsi din nou și din nou și din nou, caracterul disprețuit al vameșilor sau al perceptorilor de taxe, definit în aceste pasaje. Acum, El le spune: „Uite, dacă îi iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată veți avea? Voi doar îi iubiți pe oameni cu mândria voastră, cu prejudecățile voastre și cu micimea voastră îngustă. Nu sunteți cu nimic mai buni decât trădătorii, renegații și vameșii, pentru că și ei își iubesc grupul lor”. Cu alte cuvinte: „Nu dovediți că aveți ce căuta în Împărăția Mea”. Ei credeau, știți, „Noi avem dragoste; de ce, îi iubim pe cei din grupul nostru”. El spune: „Da, ei bine, asta este extraordinar. La fel fac și cei mai răi oameni din rasa umană”.

Ei fac asta. Se iubesc unul pe celălalt. Criminalii au ceva în comun, la fel și hoții, tâlharii, adulterii, șantajiștii și oricine altcineva de felul acesta. Știți, mi se pare interesant, citind despre mintea criminală, unii oameni abia așteaptă să se întoarcă în închisoare pentru că acolo este elementul lor. Știați asta? Unul dintre motivele principale pentru care oamenii comit infracțiuni din nou și din nou este pentru că se simt mai bine în închisoare decât afară, pentru că acolo sunt oamenii lor. Îi iubesc pe acei oameni. „Nu ești mai bun decât ei”, spune El, „dacă tot ce poți face este să-i iubești pe cei din grupul tău”.

Dacă credeți că aceasta a fost o lovitură, următoarea a fost și mai rea. El spune în versetul 47: „Și dacă îmbrățișați cu dragoste numai pe frații voștri, ce lucru neobișnuit faceți? Oare păgânii nu fac la fel?” Dacă tot ce ați putea face este să vă îmbrățișați călduros, cuvântul îmbrățișați având legătură cu o îmbrățișare caldă cu o sărutare, așa cum se făcea în Orient, „Dacă aveți doar o îmbrățișare caldă și afectuoasă pentru frații voștri, nu sunteți cu nimic mai buni decât păgânii”. Acum, oameni buni, există un singur lucru mai rău decât un vameș. Și care ar fi acela? Un păgân. Și vreau să spun că Isus nu a tras niciun pumn. Când le-a spus că nu sunt cu nimic mai buni decât vameșii și decât neamurile, i-a lovit cu adevărat acolo unde îi durea. „Ce fel de religie aveți”, spune El. „Nu sunteți cu nimic mai buni”.

Uitați-vă la afirmația din mijlocul versetului 47, îmi place această afirmație. „Ce lucru neobișnuit faceți?”. Ce vă face diferiți? Dacă nu depășiți standardul uman, nu sunteți diferiți. De ce ar trebui să fiți răsplătiți pentru că sunteți ca toți ceilalți? De ce ar trebui ca Dumnezeu să-Și rezerve Împărăția Sa pentru voi? De ce ar trebui Dumnezeu să vă rezerve coroanele Sale? De ce ar trebui ca Dumnezeu să-și reverse binecuvântările Sale asupra voastră? Nu sunteți mai buni decât oricine altcineva. Acum, aceasta este o afirmație devastatoare, prieteni. El spune că oamenii religioși nu sunt mai buni decât păgânii. Spune că oamenii care funcționează în Templu nu sunt mai buni decât cei care storc bani de la oameni.

Sunteți cu toții păcătoși, vedeți; este doar o chestiune care ține de un anumit tip de păcat. Nu sunteți mai buni ca ceilalți. Ce faceți voi mai mult decât ceilalți? Ce vă face diferiți? Preaiubiților, aceasta este o întrebare cu care trebuie să ne confruntăm, noi cei care suntem creștini. Ce ne face diferiți în lume? Suntem diferiți la locul de muncă pentru că etica noastră este diferită, conversația noastră este diferită, atitudinea noastră este diferită, dragostea noastră este diferită? Suntem diferiți în casele noastre? Suntem diferiți în comunitățile noastre? Pentru că, dacă nu suntem diferiți, nu avem nimic de spus acestei societăți – ca ei să creadă.

Oswald Sanders a spus: „Maestrul așteaptă de la ucenicii Săi un comportament care poate fi explicat doar în termeni supranaturali”. Și dacă comportamentul tău poate fi explicat doar în termeni supranaturali, atunci ai ceva de spus societății, și ei vor lua aminte. Dar dacă ești ca toți ceilalți, care este diferența? Ce ai tu și ei nu au? Dacă vom vorbi acestei generații, dacă vom chema această generație fără Dumnezeu la Isus Cristos și îi vom face să știe că există ceva real în legătură cu Cristos, va fi atunci când viețile noastre vor fi unice și nu vor avea altă explicație decât aceea că Dumnezeu este acolo.

Așa că Isus spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri” și încă ceva. „Voi fiți dar desăvârșiți”. Acesta este summum bonum. Acesta este rezumatul declarației Sale, versetul 48. „Voi, dar” - toate acestea patru nu fac decât să ducă la acest lucru – „Fiți desăvârșiți”. Și am auzit oameni spunând: „Oh, da, dar El vrea să spună „maturi”. El vrea să spună că trebuie să creșteți, că trebuie să progresați, că trebuie să învăţaţi și doar să creșteți”. Ascultați: El spune: „Fiți desăvârșiți”. Cât de desăvârșiți? „La fel de desăvârșiți ca Tatăl vostru care este în ceruri”. Și El nu devine pur și simplu, ci este aşa.

Ideea este următoarea: trebuie să fiți ca Dumnezeu. Și poate veți zice: „Ei bine, acest standard este prea înalt”. Aveți dreptate, și exact asta a vrut El să știe fariseii. Nu puteți reuși. Cred că acest lucru este minunat ilustrat în Matei 19 și vreau să vedeți acest lucru, doar foarte pe scurt, iar apoi vom trage o concluzie. Matei 19, versetul 23; știți acest lucru pentru că l-ați mai auzit, dar îngăduiți-mi să vi-l citesc. „Isus a zis ucenicilor Săi: ‘Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăția cerurilor’”. Acum, aceasta este o afirmație foarte greu de auzit pentru ei, nu-i așa, că un om bogat va intra cu greu în Împărăție? Știți de ce a fost greu?

Pentru că ei credeau că oamenii bogați intrau mai ușor în Împărăție decât toți ceilalți. De ce? Pentru că ei credeau că, practic, sistemul lor învăța că intri în Împărăție prin fapte. Cu cât ești mai bogat, cu atât mai mari sunt faptele tale. De ce? Pentru că poți cumpăra mai mulți miei pe care să-i sacrifici. Poți cumpăra mai mulți tauri pe care să-i sacrifici. Poți da mai mulți bani în vistieria Templului. Cu alte cuvinte, ești mai religios. Poți să-ți cumperi intrarea în Împărăție. Cu cât ești mai bogat, cu cât faci mai multe sacrificii, cu cât dai mai mulți bani, cu atât vei avea mai multă ușurință în a intra în Împărăție.

Dar El răstoarnă toată această perspectivă. „Greu va intra un om bogat în Împărăție”. Cât de greu? „Vă mai spun iarăși că este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu”. Acum, am auzit oameni spunând tot felul de lucruri despre asta. Ei spun: „Oh, păcat că Isus a spus asta; este foarte confuz. O cămilă nu poate trece prin urechea unui ac”. Ei bine, asta este destul de evident. Am înțeles asta din prima. Cămilele nu pot trece prin urechea acului. Am auzit tot felul de lucruri. „Dacă ai putea aranja moleculele unei cămile într-o linie dreaptă, ai putea să o bagi prin urechea acului. Dacă ai putea reduce o cămilă la stare lichidă, ai putea să o bagi prin ochiul unui ac”, și așa mai departe.

Am auzit chiar și o poveste despre o poartă cu ace, știți, o poartă mică și joasă, prin care toate cămilele trebuiau să se târască. Dacă ar fi avut de gând să construiască o astfel de poartă - și arheologii, nu cred că au găsit vreodată așa ceva - dar dacă ar fi construit una pentru cămile, nu ar fi construit-o așa. Ar fi făcut-o suficient de mare pentru ca acestea să treacă prin ea. Vreau să spun că erau total incapabili în acele zile. Ce vrea să spună El? Spune că este mai ușor pentru o cămilă să treacă prin urechea unui ac decât pentru un om bogat să intre în Rai. Și poate veți zice: „Dar o cămilă nu poate trece prin urechea acului”. Exact asta este ceea ce spune El – „nici un om bogat nu-și poate cumpăra drumul spre Rai”. Este la fel de imposibil.

Acesta este următorul verset. „Ucenicii, când au auzit lucrul acesta, au rămas uimiți de tot” și nu ar fi fost așa dacă ar fi știut despre o poartă cu ace. Ei au spus: „Atunci cine poate fi mântuit?”. Dacă un om bogat nu poate fi mântuit, atunci cine poate fi mântuit? „Isus S-a uitat țintă la ei și le-a zis: ‘La oameni lucrul acesta este’ - cum? - ‘cu neputință, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință’”. Vreți să știți ce spune El? Nimeni nu poate fi mântuit. Niciun om bogat, niciun om sărac, nici altcineva dintre ei. Omul cu cel mai mare potențial posibil, cu bani, cu orice, nu o poate face; nimeni nu poate fi mântuit pe cont propriu. Nimeni nu o poate face prin fire sau prin fapte, dar cu Dumnezeu totul este posibil.

Ceea ce spune Isus în Predica de pe Munte este același lucru: „Voi fiți dar desăvârșiți”. Ei ar trebui să spună: „Dar eu nu pot fi desăvârșit”. Iar atunci El spune: „Corect; și dacă nu reușești să fii desăvârșit, ai nevoie de un Mântuitor”. Și aici intervine Isus, care îți aduce ceea ce Petru numește natura divină și te face asemenea lui Dumnezeu, părtaș la natura Sa. Atunci Dumnezeu, într-un miracol al mântuirii, face pentru tine ceea ce tu nu ai putea face niciodată pentru tine însuți - să fii ca Dumnezeu. Când ai venit la Isus Cristos, din punct de vedere pozițional, ai fost făcut asemenea lui Dumnezeu. Ai primit viața Sa veșnică, neprihănirea Sa, ai devenit ca El în acest sens. Iar acum trebuie să îți aduci comportamentul în armonie cu poziția ta.

Ascultați: un creștin nu este cineva care respectă Predica de pe Munte. Un creștin este cineva care știe că nu poate, înțelegeți - și vine la Isus Cristos pentru iertarea păcatului de a nu fi reușit, și primește de la Cristos iertarea și apoi puterea de a începe să trăiască aceste principii. Acesta este scopul mesajului. Chiar și atunci când eșuezi, ești iertat, deoarece Cristos a plătit prețul pentru păcatul tău Acesta este mesajul. Și în felul acesta, ne întoarcem de unde am început. Dacă nu ești creștin, care este mesajul pentru tine? Dacă nu iubești așa, este un păcat, iar dacă ești un păcătos, ai nevoie de un Mântuitor. Isus Cristos va veni și îți va ierta păcatul lipsei de iubire. Isus îți va curăța viața și Își va sădi dragostea în inima ta, iar apoi te va învăța cum să iubești așa cum vrea El să iubești. Pentru unii dintre voi, aceasta este o chemare la mântuire. Pentru unii dintre voi, este un îndemn de a lăsa să curgă dragostea care este acolo.

Ilustrația mea preferată – și cu asta închei - despre iubirea unui dușman este aceasta. Abraham Lincoln a fost disprețuit de un om pe nume Stanton. Acesta l-a numit pe Lincoln: „Un clovn josnic și viclean”, l-a poreclit „gorila originală” și a spus că oamenii sunt nebuni dacă se plimbă prin Africa încercând să captureze o gorilă când puteau găsi una în Springfield, Illinois. Lincoln nu i-a spus niciodată nimic lui Stanton și, pentru că Stanton era cel mai bun om pentru treaba asta, când Lincoln a avut nevoie de un ministru de război pentru Statele Unite, l-a ales pe domnul Stanton. L-a numit peste toți soldații din Statele Unite. L-a tratat cu dragoste și curtoazie, iar anii au trecut.

În noaptea în care glonțul unui asasin i-a curmat viața lui Lincoln, în mica încăpere în care a fost transportat trupul președintelui, se afla același domn Stanton, care privea chipul tăcut al lui Abraham Lincoln, cu toată asprimea caracterului său. Și vorbind printre lacrimi, a spus: „Acolo zace cel mai mare conducător de oameni pe care l-a văzut vreodată lumea”. Și pentru că domnul Lincoln a putut să-l iubească cu o dragoste iertătoare, a primit și i-a întors aprecierea. Preaiubiților, Isus ne cheamă să iubim lumea noastră neiubitoare și rea, cu o iubire care nu cunoaște discriminare, iar o astfel de iubire va arăta că suntem asemenea lui Dumnezeu și îl va descoperi pe Dumnezeu. Acesta este începutul unei evanghelizări eficiente. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să iubim așa cum trebuie să iubim pentru a manifesta natura Sa. Haideți să ne rugăm.

Doamne, suntem atât de conștienți aici, în biserica noastră, de oamenii cu nevoi: transportare de bătrâni și persoane cu handicap, curățenie în casă pentru bătrâni și persoane cu deficiențe. Oamenii au nevoie de locuri de muncă, de case, de ajutor medical, juridic, financiar. Avem copii care au nevoie de ajutor, ca Buddy, pe care l-am menționat în această dimineață. Avem copii la centrul pentru minori, oameni în închisori și spitale, și avem nevoie de oameni a căror inimă este plină de iubire pentru a se atinge de acești oameni, pentru a le întinde mâna, pentru a-i lua pe cei răniți și pe cei nevoiași. Doamne, avem nevoie să ne iubim unii pe alții, indiferent unde ne aflăm în condiția umană, așa cum Tu îi iubești pe toți și ești bun cu toți. Învață-ne să iubim ca să fim cunoscuți ca fiind fiii Tăi. În numele lui Isus, amin.

SFÂRȘIT