Vă invit să deschideți Biblia împreună cu mine și să ne uităm la capitolul 6 din Matei. Mai devreme în timpul închinării noastre, corul a cântat ceea ce este cunoscută ca fiind rugăciunea domnească, iar aceasta este tema studiului nostru. În aceste zile examinăm pasajul din Matei 6:9-15 și ne uităm în special în această dimineață la versetul 9, la prima frază a acestei rugăciuni. Doresc, totuși, să vă citesc întreaga rugăciune până la versetul 13, ca să o aveți în minte pe măsură ce ne apropiem de ea în dimineața asta.

„Iată, deci, cum trebuie să vă rugați: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfințească-se Numele Tău; vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer așa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greșelile noastre, precum şi noi iertăm greșiților noștri şi nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăția şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Sunt două activități spirituale care trebuie să fie neîncetat parte a vieții credinciosului, doi stâlpi tari care-l susțin pe credincios în ce privește trăirea zilnică. Unul este studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Al doilea, rugăciunea. Astfel au mărturisit apostolii în Fapte 6:4 „noi vom stărui necurmat în rugăciune și Cuvânt.” Rugăciunea este vorbirea noastră către Dumnezeu. Studierea Cuvântului este vorbirea lui Dumnezeu către noi. Aceste două lucruri sunt componentele comunicării între om și Dumnezeu. Astfel Biblia spune că trebuie să fim implicați neîncetat în amândouă, în mod constant, zilnic, hrănindu-ne din Cuvântul lui Dumnezeu; în mod constant, răspunzând zilnic în comuniunea cu Dumnezeu.

Este foarte clar că în timpul Pentateuh-ului, afirmarea voii lui Dumnezeu, înregistrată și oferită oamenilor, consta în vorbirea omului despre Lege când stătea jos, când se ridica, când era întins și când umbla. Omul trebuia, ne spune psalmistul, să mediteze asupra legii lui Dumnezeu zi și noapte. Legea lui Dumnezeu, așadar, trebuia să fie o chestiune la care te gândeşti și o chestiune de conversație tot timpul.

Așadar, rugăciunea. Apostolul Pavel spune „Rugați-vă fără încetare.” Apostolul Pavel spune „Faceți în toată vremea rugăciuni și cereri.” Noul Testament ne spune că trebuie „să aducem rugăciuni și cereri în toată vremea cu mulțumiri către Dumnezeu”. Trebuie să ne rugăm tot timpul. Trebuie să studiem Cuvântul, să ni-l însușim, să medităm asupra lui, răspândindu-l tot timpul. Aceste două lucruri, așadar, devin elementul mistuitor din viața credinciosului: să îl audă pe Dumnezeu când îi vorbește prin Cuvântul Lui și să îi vorbească lui Dumnezeu prin rugăciune.

Acum, în trecut am studiat mult despre înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu și vom continua să facem acest lucru în viitor. Însă de data aceasta ne vom concentra asupra rugăciunii. Rugăciunea este una din acele două constante din viața credinciosului. George MIULĂR Muller, acel mare om al rugăciunii, a fost întrebat cât timp petrece în rugăciune. Răspunsul lui a fost „Eu trăiesc în duhul rugăciunii. Mă rog atunci când merg, atunci când sunt întins și când mă ridic. Răspunsurile vin întotdeauna.” Rugăciunea, pentru el, a fost un mod de viață.

Domnul nostru știe asta. Domnul nostru știe că rugăciunea trebuie să fie un mod de viață. Aici, Domnul nostru, se oprește în mijlocul predicii de pe munte, în care compară standardul fals al religiei fariseilor și cărturarilor cu adevăratul standard al lui Dumnezeu, și El introduce o parte de instruire pentru toți cei care cheamă numele Lui, ca să știe cum să se roage.

Rugăciunile sunt un lucru foarte important. Dacă rugăciunea este un mod de viață pentru noi, atunci este necesar pentru noi să înțelegem cum să ne rugăm. De fapt, chiar acest model de rugăciune pe care-l oferă aici este în Luca, de asemenea, oferit ca răspuns la întrebarea: „Doamne, învață-ne să ne rugăm.” Dacă rugăciunea este ceva ce ar trebui să facem neîncetat, atunci cel mai bine ar fi să știm cum să o facem în mod corespunzător. Și așa, Domnul nostru ne învață cum să ne rugăm.

Observați ce nu ne învață. El nu ne învață despre postura în rugăciune, pentru că orice postură este primită. În Biblie oamenii s-au rugat stând în picioare, având mâinile ridicate, așezați, îngenunchiați, cu ochii ridicați, aplecați, punându-și capul între genunchi, lovindu-se în piept, cu fața către templu, et cetera, et cetera. Nu există nicio postură specifică.

Observați că nu ne spune nimic despre locul de rugăciune. Oamenii din Biblie s-au rugat în bătălie, în peșteră, în cămăruță, în grădină, pe munte, lângă râu, lângă mare, pe stradă, în casa lui Dumnezeu. 1 Timotei spune „Bărbații să se roage în orice loc.” În Biblie oamenii s-au rugat în pat, acasă, chiar în burta peștelui, pe acoperiș, în închisoare, lângă mare, în solitudine, în pustie, pe cruce și așa mai departe.

De asemenea nu ne spune despre orele de rugăciune. Îmi aduc aminte de cineva care predica unor slujitori și a predicat despre de ce Biblia ne învață că diminețile sunt pentru rugăciune și ar trebui să ne rugăm dimineața. Și m-am uitat în Biblia mea și în Biblie am găsit că oamenii s-au rugat dimineața devreme, dimineața, de trei ori pe zi, seara, înainte de masă, după masă, la ceasul al nouălea, la culcare, la miezul nopții, zi și noapte, ziua, adesea, când sunt tineri, când sunt bătrâni, în necaz, zilnic și totdeauna.

Isus nu ne dă un moment specific, un loc specific, o postură specifică. Sunt unii oameni care atunci când se roagă ei simt că ar trebui să poarte șalul de rugăciune. Poporul evreu din ziua de azi, când se roagă trebuie să se îmbrace pentru rugăciune, dar după cum vedem în Biblie, oamenii s-au rugat în tot felul de circumstanțe și atitudini: uneori purtând un sac, uneori așezați pe cenușă, uneori cu capul ras, bătându-se în piept, strigând, punându-și țărână pe cap, rupându-și hainele, postind, suspinânând, gemând, plângând cu voce tare, transpirând sânge, agonizând cu inimi frânte, având duhul zdrobit, vărsându-și inimile, predându-și inima spune Biblia, făcând un jurământ, aducând o jertfă, aducând laude, cântând cântări, etc.

Nu acestea sunt problemele. În orice postură, în orice vreme, în orice loc, în orice circumstanțe și în orice ținută, rugăciunea este potrivită pentru că rugăciune este în totalitate un mod de viață. Rugăciunea este o comuniune deschisă cu Dumnezeu care are loc neîncetat. Uneori devine mai concentrată și mai intensă decât în alte dăți, însă rugăciunea este un mod de viață. Și dacă este un mod de viață, atunci avem nevoie să înțelegem cum să ne rugăm, și exact din acest motiv ne învață Isus acest lucru aici. Aceasta nu este atât de mult o rugăciune care să fie rostită, cât este un model pentru toate rugăciunile. Chiar cred că cel mai important mesaj pe care îl predic în această serie a fost duminica trecută. Dacă nu l-ați auzit, trebuie să ascultați înregistrarea, pentru că așază întregul orizont al acestui concept în această rugăciune a ucenicilor.

Observați cum începe rugăciunea – sau modelul pentru rugăciune – versetul 9? „Iată, deci, cum trebuie să vă rugați.” Houtōs oun, în limba greacă, care înseamnă „Astfel, deci.” Sau se mai poate traduce: „Să vă rugați după acest model.” Nu vrea să spună: „Să vă rugați exact cu aceste cuvinte.”

Uneori în cartea Faptelor – m-am uitat de câteva ori unde apare acest concept – este folosită aceeași expresie houtōs oun, care spune: „După cum spune și Vechiul Testament”, iar apoi parafrazează Vechiul Testament. Ideea este că houtōs oun nu înseamnă „exact cu aceste cuvinte.” Poate însemna asta, însă în multe cazuri se referă la conținutul general „în acest mod.”

„Iată cum trebuie să vă rugați” nu înseamnă în mod necesar „exact cu aceste cuvinte” și cred că oamenii care au preluat exact aceste cuvinte și care le recită iarăși și iarăși au pierdut înțelesul rugăciunii, care ar trebui să fie pentru noi o schiță care defineşte toate rugăciunile. Fiecare rugăciune trebuie să urmeze modelul și schița găsite aici.

Acum, în ultimul nostru studiu am observat că accentul major al acestei rugăciuni este că se concentrează asupra slavei lui Dumnezeu, iar acest lucru este potrivit, pentru că acesta este scopul rugăciunii. Rugăciunea mea nu constă în a încerca să-L fac pe Dumnezeu să fie de acord cu mine. Rugăciunea nu înseamnă să-L aliniez pe Dumnezeu cu ceea ce am eu nevoie. Rugăciunea este ca eu să afirm suveranitatea și măreția lui Dumnezeu, și să iau voia mea și să o fac supusă față de a Lui. Aceasta este adevărata rugăciune.

Știm că în Ioan 14:13-14 dragul nostru Domn spune că atunci când cerem ceva în numele Lui, El ne ascultă pentru ca Tatăl să fie slăvit. Rugăciunea nu are ca scop ca tu să obții ceea ce vrei sau eu să obțin ceea ce vreau, rugăciunea are ca scop să arate maiestatea lui Dumnezeu. Ca Dumnezeu să fie glorificat. Fiecare rugăciune se concentrează așadar, asupra lui Dumnezeu, și această rugăciune nu diferă.

În studiul asupra rugăciunilor din Vechiul Testament – pe care l-am făcut în ultimele câteva săptămâni ca să înțeleg cum au abordat evreii rugăciunea – am fost uimit să aflu că în circumstanțele cele mai adânci, cele mai severe, chiar în groapa disperării pe care nici nu am putea să ne-o imaginăm, înainte ca un sfânt al lui Dumnezeu să vină în rugăciune, cel mai frecvent se închina lui Dumnezeu.

De exemplu, am citit în Iona. Iona era în pântecele unui pește uriaș, într-o circumstanță de necrezut la care nimeni nu se putea raporta. Să ne gândim la frică, la descurajare. Este în pântecele unui pește mare și în capitolul 2 din Iona, el începe să se roage și ați presupune că el trece dincolo de toate cerințele, pentru a ajunge la esență: „Doamne, scoate-mă de aici.” Însă Iona începe cu un imn măreț de închinare și laudă, pentru că niciun om nu poate să ceară într-adevăr lui Dumnezeu ceva dacă nu afirmă mai întâi că Dumnezeu are dreptul suveran de a spune da sau nu. Aceasta este esența, voința noastră să fie adusă în supunere față de El.

Am citit Daniel capitolul 9 și Daniel este pe marginea prăpastiei din acea vreme, datorită locului strategic în care se află, în mijlocul unei societăți păgâne babiloniene. În complicata dificultate din acel timp, s-a plecat să se roage și în mijlocul situației teribile își continuă rugăciunea și întreaga rugăciune se deschide, aproape ignorând situația sa actuală cu afirmarea maiestății, și a slavei, și a cinstei, și a sfințeniei și a caracterului atotputernic al Dumnezeului suveran.

Am mers puțin mai departe în studiul meu și am ajuns la Ieremia 32 și dragul Ieremia, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în frustrare, confuzie și dificultate, care a petrecut cea mai mare parte a timpului plângând datorită inimii sale frânte pentru popor, începe și așterne o rugăciune înaintea lui Dumnezeu în mijlocul dificultăţii, și se pare că nu este nimic altceva decât o proclamare a maiestății lui Dumnezeu, atribut după atribut, așa începe rugăciunea.

De ce face asta? Și de ce începe „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta”? Și de ce se încheie cu „căci a Ta este Împărăția și puterea și slava în vecii vecilor”? Pentru că Dumnezeu este centrul tuturor rugăciunilor. Rugăciunea înseamnă să Îi oferi lui Dumnezeu privilegiul de a-Și arăta măreția. Înseamnă să aduc viața mea în armonie cu voia Lui.

Pot să ilustrez asta din Psalmul 86? Sunt multe locuri la care putem să ne uităm ca să ilustrăm, dar îmi place acesta. Este atât de specific, Psalmul 86. Psalmistul se pregătește să se roage. Vrea să se roage lui Dumnezeu și caută mila lui Dumnezeu, și dragostea lui Dumnezeu, și compasiunea lui Dumnezeu, și tandrețea lui Dumnezeu pentru el. Începe în versetul 6 „Pleacă-ţi urechea, Doamne, la rugăciunea mea, ia aminte la glasul cererilor mele! Te chem, în ziua necazului meu, căci m-asculți.”

Acum, psalmistul este în mijlocul necazului. Aceasta este o rugăciune a lui David. Inima lui este împovărată. Este multă anxietate în duhul lui. Și merge înaintea Domnului să se roage și fiți atenți. Întâi de toate el spune în versetul 8: „Nimeni nu este ca Tine între dumnezei, Doamne.” El nu începe cu o petiție. El începe cu o afirmație despre măreția și caracterul lui Dumnezeu ca fiind singurul Dumnezeu. „Nimic nu seamănă cu lucrările Tale.” El Îl mărește pe Dumnezeu pentru cine este El și pentru ce a făcut El. „Toate neamurile pe care le-ai făcut, vor veni să se închine înaintea Ta, Doamne, şi să dea slavă Numelui Tău.” El spune că întreaga lume ar trebui să se plece în genunchi înaintea Sa. Versetul 10: „Căci Tu eşti mare, şi faci minuni, numai Tu eşti Dumnezeu.”

Acum, înțelegeți, fraților? Așa arată o rugăciune obișnuită a unui sfânt din Vechiul Testament care cunoștea ce înseamnă rugăciunea. Rugăciunea însemna să-L pună pe Dumnezeu la locul lui de drept și apoi să-și aducă voința în supunere față de voința Lui Dumnezeu. Și exact acest lucru face în versetul 11, foarte frumos: „Învaţă-mă căile Tale, Doamne! Eu voi umbla în adevărul Tău.” Să ne oprim puțin. Observați că nici măcar nu menționează încă cererea din inima lui? Nici măcar nu o discută. Doar spune: „Întâi de toate, vreau să recunosc că Tu eşti Dumnezeu și ai dreptul să faci ce vrei să faci. În al doilea rând, vreau să recunosc că mă supun căii Tale și voii Tale.” Și apoi urmează această afirmație deosebită de la finalul versetului 11. „Fă-mi inima să se teamă de Numele Tău.” Fă-mi inima una cu inima Ta. Asta este rugăciunea. Rugăciunea este aplecarea și închinarea supusă înaintea voii lui Dumnezeu. Apoi în versetul 12, indiferent ce se întâmplă: „Te voi lăuda din toată inima mea, Doamne, Dumnezeul meu, şi voi prea mări Numele Tău în veci!” Acum, asta este rugăciunea. Asta este rugăciunea. Și nu poți să o separi de laudă. Așezarea lui Dumnezeu la locul Lui de drept ca fiind suveran și aducerea propriilor noastre vieți în supunere față de voia Lui.

Acum, cu asta în minte să mergem înapoi la Matei 6, și asta a fost doar o observație scurtă asupra temei rugăciunii, ca fiind caracterul și persoana lui Dumnezeu. Am acoperit asta în detaliu data trecută.

Însă doriţi să priviți din nou cum am caracterizat această rugăciune? Foarte, foarte simplu, în această rugăciune fiecare fațetă, fiecare afirmație scurtă și plină de putere din această rugăciune se concentrează asupra lui Dumnezeu, fiecare. „Tatăl nostru care ești în ceruri”, aceasta este paternitatea lui Dumnezeu. „Sfințească-se numele Tău”, aceasta este prioritatea lui Dumnezeu. „Vie Împărăția Ta” acesta este programul lui Dumnezeu. „Facă-se voia Ta”, acesta este scopul lui Dumnezeu. „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, aceasta este purtarea de grijă a lui Dumnezeu. „Și ne iartă nouă greșelile noastre, așa cum iertăm și noi greșiților noștri”, aceasta este iertarea lui Dumnezeu. „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”, aceasta este protecția lui Dumnezeu. „Căci a Ta este Împărăția și puterea și slava în veci, amin”, aceasta este preeminența lui Dumnezeu. Fiecare frază vorbește despre Dumnezeu.

Rugăciunea, așadar, este să-L așezi pe Dumnezeu la locul Său infinit și maiestuos. Să ne uităm la primul punct: paternitatea lui Dumnezeu. „Tatăl nostru care ești în ceruri.” Știți, dragilor, aș putea să petrec săptămâni întregi numai la această propoziție. Literalmente îmi vorbește atât de mult. Acestea sunt predicile cel mai greu de predicat, în care pot fi spuse atât de multe lucruri, încât nu știi cu ce să începi și ce să lași deoparte. O să vă rog să rețineți această propoziție „Tatăl nostru care ești în ceruri.” Aceasta este invocarea cu care începe rugăciunea.

Dacă vă gândiți, probabil acesta este termenul cel mai des întâlnit în rugăciunile noastre. Tată, Tată, Tată; din nou și din nou. Dintr-un motiv întemeiat, pentru că acesta este modelul pe care l-a așezat Isus. Rugăciunea începe cu o recunoaștere că Dumnezeu este Tatăl nostru. Ce adevăr măreț în acest gând! Dumnezeu este tatăl nostru. Ce vă spune aceasta? Ei bine, lăsați-mă să spun pentru început că pronumele „nostru” face referire la cei credincioși. Aspectul negativ al sintagmei „Tatăl nostru” este că reprezintă o lovitură mortală dată învățăturii liberale despre paternitatea lui Dumnezeu și fraternitatea omului.

Liberalii, de-a lungul anilor, au răspândit ceea ce este învățătura paternității universale a lui Dumnezeu. Dumnezeu este tatăl tuturor. Toți suntem copiii lui Dumnezeu și suntem cu toții frați. Ei bine, într-un singur sens acest lucru este adevărat și doar atât, numai într-unul, și anume în sensul creației. Doar în sensul creației. Suntem copii ai lui Dumnezeu în mod universal în privința faptului că am fost creați de Dumnezeu.

Maleahi 2:10: „Nu avem toți același tată? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?” În sensul în care Dumnezeu ne-a creat, suntem una. În Faptele 17 Pavel spune: „suntem sămânța Lui.” Și el spune asta filosofilor de pe dealul lui Marte. În sensul creației, da, Dumnezeu este tatăl nostru. În sensul relației, nu, El nu este.

Isus a spus în Ioan 8:44 liderilor evrei „voi aveți ca tată pe diavolul.” În 1 Ioan capitolul 3, Ioan caracterizează foarte clar două familii: copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. Copiii lui Dumnezeu nu continuă să păcătuiască, copiii diavolului da, astfel el face o distincție foarte clară între cele două familii. Apostolul Pavel face o distincție între copiii luminii și copiii întunericului. Nu este doar o familie a omenirii sub paternitatea universală a lui Dumnezeu. Sunt două familii în lume: copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului.

Isus spune foarte clar acest lucru. Nu există o altă posibilitate. Petru spune în 2 Petru 1:4 că numai cei care cred au fost făcuți „părtași naturii divine”. Numai aceia dintre noi care au fost născuți din nou au fost născuți în familia lui Dumnezeu. Numai „cei ce L-au primit” au avut dreptul să se numească „copii ai lui Dumnezeu”, Ioan 1:12. Sunt două familii. Așadar, afirmația lui Isus „Tatăl nostru”, elimină o lume de oameni necredincioși.

Însă mai este și un aspect pozitiv la asta, nu doar această eliminare, iar partea pozitivă este că „Tatăl nostru” este o afirmație de intimitate cu Dumnezeu care este minunată. Pentru că, vedeți, pentru cea mai mare parte din lume, zeii sau zeul la care se închinau era foarte distant, era departe și era o ființă înspăimântătoare. În mod trist, și în gândirea iudaică din vremea lui Isus Dumnezeu era la o depărtare îngrozitoare. Evreul din Vechiul Testament, sfântul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, a înțeles ceva despre paternitatea lui Dumnezeu. Nu încape îndoială. A înțeles că Dumnezeu este Tatăl. Cred că au înțeles asta mai mult într-un sens național decât au făcut-o într-un sens personal. Cred că ei au înțeles-o mai degrabă în termenii purtării de grijă generale a lui Dumnezeu pentru națiunea Israel decât să fi înțeles vreodată intimitatea unei relații cu Dumnezeu ca un Tată personal.

Cred că abia odată cu venirea lui Isus oamenii au înțeles cu adevărat intimitatea relației cu Dumnezeu. Cred că aceasta este ilustrată atunci când Filip Îi spune lui Isus: „Arată-ne pe Tatăl”, iar Isus spune „De atâta timp ați fost cu mine, Filipe, nu știi că dacă M-ați văzut pe Mine, L-ați văzut pe Tatăl?” Cred că Isus a fost Cel care a adus această apropiere, dar în Vechiul Testament, evreul Vechiului Testament L-a înțeles pe Dumnezeu ca Tată într-un sens național mai mult decât într-un sens personal.

Pe măsură ce timpul a trecut și ajungem în vremea lui Isus, au pierdut conceptul de Tată, al lui Dumnezeu. Dumnezeu a devenit din ce în ce mai depărtat și nu cred că Dumnezeu a fost cel care s-a mutat. Cred că ei s-au îndepărtat. Pe măsură ce s-au îndepărtat de adevărata religie, pe măsură ce s-au îndepărtat de adevărata închinare și au redefinit sistemul lor de tolerare a păcătoșeniei, s-au privat singuri de purtarea de grijă părintească a lui Dumnezeu. Așadar, au presupus că Dumnezeu era departe, și au încetat chiar să folosească numele Domnului. A devenit chiar blasfemator să menționezi numele lui Dumnezeu. Au dezvoltat o largă prăpastie. Au pierdut simțământul de paternitate a lui Dumnezeu, chiar în felul național pe care l-au cunoscut în trecut.

Și astfel, când Domnul nostru scump rostește termenul „Tatăl nostru” este un termen șocant pentru ei. Trezește pentru ei ceva pierdut cu mult timp în urma, în trecut. Introduce un nou fel de intimitate pe care nici măcar nu o înțeleseseră niciodată. „Tatăl nostru.”

Aș dori să vă duc înapoi în trecut și să vă arăt ce vedeau evreii din Vechiul Testament când se gândeau la asta. Ei știau că Dumnezeu era un Tată. Au înțeles ceva din ce însemna asta. De exemplu, în Isaia 64, aveți o afirmație a lui Isaia despre poporul lui Dumnezeu, poporul Israel, că păcătuiseră grosolan. În versetul 5 el spune „căci am păcătuit.” Căci am păcătuit. Apoi în versetul 6 îi descrie în termeni foarte grafici. „Toți am ajuns ca nişte necurați, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toți suntem ofiliți ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.” Isaia spune „Doamne, suntem nenorociți. Suntem un popor păcătos. Ne-am îndepărtat foarte mult de ceea ce este un comportament adecvat.”

Versetul 7 spune: „Nu este nimeni care să cheme Numele Tău sau care să se trezească şi să se alipească de Tine: de aceea ne-ai ascuns Faţa Ta, şi ne lași să pierim din pricina nelegiuirilor noastre.” Doamne, ne simțim pierduți. Ne simțim abandonați. Suntem atât de răi, că nici măcar nu Te mai căutăm. Nici măcar nu mai putem să Te găsim. Este o situație destul de disperată.

Și la ce apelează Isaia? Versetul 8, el spune atât de frumos: „Dar, Doamne, Tu ești Tatăl nostru”, să ne oprim aici. Vedeți, el reafirmă realitatea mângâietoare a faptului că Dumnezeu este un Tată și tații se îngrijesc de copiii lor. Vedeți, ei înțelegeau asta. Ei au înțeles ceva din conceptul de Dumnezeu ca Tată. Chiar dacă suntem păcătoși, Tu rămâi Tatăl nostru.

Aș dori să vă spun, dacă pot să sumarizez oarecum, faptul că evreii din Vechiul Testament au văzut în paternitatea lui Dumnezeu cinci lucruri elementare. Nu știu dacă aceste cinci sunt complete, ci este ceea ce eu am văzut. Numărul unu, și-au dat seama că Dumnezeu era un tată în ceea ce privește nașterea lor. Ei au văzut nașterea lor de către Dumnezeu ca fiind actul unui tată. În 1 Cronici spune despre El că El este „Dumnezeul lui Israel și Tatăl nostru.” Acesta este un titlu. Dumnezeul lui Israel, Tatăl nostru. Cu alte cuvinte, Cel care a născut națiunea.

În al doilea rând, în conceptul de Tată, evreii au văzut apropierea lui Dumnezeu. Un tată este cel care este într-o relație de familie. Un tată, nu este precum un unchi sau verișor sau prieten sau vecin, un tată reprezintă o relație filială. Și astfel, au văzut în termenul „tată” ceva de apropiere. Ca să avem o înțelegere a acestui lucru – nu voi petrece timp ca să deschidem – citiți Psalmul 68. Este într-adevăr uimitor.

În Psalmul 68 este această discuție despre Dumnezeu și puterea Sa și vorbește despre Dumnezeu ca fiind pe un deal înalt, și vorbește despre Dumnezeu care călărește pe nori iar carele Lui sunt de 20 000, iar carele Lui sunt îngeri, și Dumnezeu zboară pe nori și Se înalță pe munții măreți ai sfințeniei. Și apoi vine și spune „Și El este tatăl orfanilor.” Ne așază într-o familie. Nu este minunat? Au știut măreția lui Dumnezeu, au înțeles ceva din îndepărtarea lui Dumnezeu, dar de asemenea au știut că El este tatăl orfanilor, și că Dumnezeu i-a așezat pe oameni într-o familie. I-au văzut apropierea.

În al treilea rând, cred că evreii, uitându-se la conceptul de Dumnezeu ca Tată, au văzut harul Său iubitor. Un tată iartă, un tată are o inimă bună, un tată este milostiv, un tată este plin de har față copiii Lui. Și astfel au spus în Psalmul 103: „Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.” El este precum un tată milostiv. El este precum un tată binevoitor, plin de îndurare și blândețe. Atât de grijuliu, atât de îndurător. În acest fel L-au văzut pe Dumnezeu.

În al patrulea rând, cred că evreii din Vechiul Testament au văzut paternitatea lui Dumnezeu în termenii călăuzirii Sale. Un tată își călăuzește fiii, nu-i așa? Îi conduce, le arată direcția în care să meargă, le dă înțelepciune și învățătură. În acest fel au văzut. În Ieremia 31:9 spune: „Plângând vin, şi îi duc în mijlocul rugăciunilor lor; îi duc la râuri de apă, pe un drum neted pe care nu se poticnesc –” de ce? „Căci Eu sunt Tatăl lui Israel.” Dumnezeu spune: „Eu îi voi călăuzi. Îi voi duce la râuri de apă. Îi voi duce pe un drum neted. Mă voi asigura că nu vor cădea.” De ce? „Eu sunt Tatăl lor, iar tatăl călăuzește și tatăl iubește și tatăl este aproape și tatăl naște”, înțelegeți?

Însă toate acestea nu au dus la o sensibilizare a lui Dumnezeu pentru ei, pentru că era un al cincilea lucru pe care ei l-au văzut. Trebuiau să înțeleagă că, deoarece Dumnezeu era Tatăl lor, erau obligați să-L asculte. Aceasta era partea lor. Dumnezeu îi năștea și Dumnezeu era aproape și Dumnezeu era plin de har și Dumnezeu îi călăuzea, iar ei trebuiau să îi răspundea prin ascultare.

În Deuteronomul capitolul 32 este o afirmație simplă care reiterează acest lucru, și am putea să ne uităm și la alte versete, însă rămânem doar la acesta. Ei s-au stricat, erau păcătoși, și vine cuvântul: „Pe Domnul îl răsplătiți astfel! Popor nechibzuit şi fără înțelepciune! Nu este El oare Tatăl tău, care te-a făcut, Te-a întocmit, şi ţi-a dat ființă?” Puteți să-L tratați pe Tatăl vostru cu neascultare, cu lipsă de respect? Așadar, ei L-au înțeles ca Tată, poate într-un fel mai general. Dar fără îndoială, L-au înțeles ca pe un Tată care i-a născut, iubitor, locuind alături de ei, călauzindu-i și pregătindu-i în ascultare, iar ei știau că sunt responsabili să asculte. Acesta este un concept iudaic.

Știți, mai târziu în predica de pe munte - să ne întoarcem la Matei 7:7 – Isus reiterează acest concept. El spune „Cereți, şi vi se va da; căutați şi veţi găsi; bateți, şi vi se va deschide. Căci oricine cere, capătă; cine caută, găsește; şi celui ce bate, i se deschide.” De ce? De ce va face Dumnezeu aceasta? De ce te va auzi Dumnezeu când Îi vei cere? De ce va deschide Dumnezeu când tu vei bate? De ce te va ajuta Dumnezeu când cauți? De ce?

Pentru că așa este Dumnezeu. Și El continuă în versetul 9 „Cine este omul acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un pește, să-i dea un șarpe? Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult” cine? „Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” Iarăși, le este introdus conceptul că Dumnezeu este un Tată binefăcător, care poartă de grijă, plin de dragoste și susținător, la fel cum un tată din lume se îngrijește de nevoile copiilor săi.

Însă cred că aveau această percepție de depărtare – dacă ne întoarcem la ce spune Isus în capitolul 6 – care i-au făcut să piardă acest simțământ de intimitate. Cred că tot ceea ce le-a rămas a fost conceptul păgân. Știți, grecii îl numeau pe Zeus „Tatăl Zeus.” Și în legătură cu „Tatăl Zeus”, termenul a ajuns să însemne „domn” sau „conducător.” Și-a pierdut toată intimitatea. Nu mai avea nicio apropiere rămasă.

Și apropo, Zeus era un zeu destul de stricat. Vreau să știți asta. A fost un zeu bun pe nume Prometeu, iar Prometeu s-a uitat la oameni în lume, conform legendei grecești, și a văzut că nu era foc în lume. Iar oamenilor le era frig noaptea și focul era bun pentru oameni nu numai pentru încălzit, ci și pentru o mulțime de lucruri precum popcorn, bezele, părtășie și alte lucruri.

Prometeu s-a uitat în lume și a spus că nu este bine ca omul să nu aibă foc. Așadar, Prometeu a dat lumii focul, iar tatăl Zeus s-a înfuriat atât de tare pe Prometeu încât l-a dus pe Prometeu în mijlocul mării Adriatice, a văzut o stâncă ieșind din apă, l-a înlănțuit pe Prometeu de acea stâncă și l-a lăsat acolo să îndure arșița teribilă a zilei, setea din timpul zilei și frigul din timpul nopții, și îi smulgea constant - cred că era un fel de pasăre cu gheare – tot timpul smulgea din ficatul lui, iar lui Prometeu, conform legendei, îi creștea un ficat nou, și întotdeauna i se făcea asta. Grecii spuneau că astfel gândește tatăl Zeus despre a face ceva bine oamenilor.

Acum, acesta este contextul acelei zile. „Tată” nu însemna nimic. Își pierduse însemnătatea. Iar pentru farisei și pentru cărturari să se gândească la Dumnezeu ca Tată era un gând foarte lipsit de însemnătate. Nu însemna mai mult decât un domn sau un zeu sau un domnitor sau un împărat. Isus folosește acest termen într-o nouă manieră. Isus introduce în el ceva bogat, ceva special, ceva intim. Nu doar în cuvântul pe care-l rostește, așa cum vom vedea, ci în modul în care L-a adus pe Dumnezeu oamenilor, nu-i așa? Isus a făcut posibilă această intimitate.

Apropo, când Isus S-a rugat, întotdeauna a folosit cuvântul „Tată”, de peste 70 de ori cuvântul „Tată”, l-a folosit mereu. Într-o singură rugăciune nu a folosit cuvântul „Tată”. Știți care a fost acea rugăciune? „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,” ce? „pentru ce M-ai părăsit?” Doar în purtarea păcatului, a fost separat de Tatăl, și numai atunci nu a spus „Tată.” În toate celelalte dăți, intimitatea acelei relații a fost exprimată și numai în acel moment, când a fost întreruptă temporar de purtarea păcatului S-a adresat lui Dumnezeu într-o altă formă.

Ascultați, când mergeți la Dumnezeu și-I spuneți „Tată” nu vorbiți despre Father Goose (tatăl Gâscan) sau vreun alt tată, o persoană binevoitoare care vrea să vă lase niște ouă de aur sau Mother Goose (mama Gâscă) sau oricine altcineva. Și nu vorbim despre vreo divinitate care este total nepăsătoare și este tată numai în semnul conducerii sau autorității. Noi vorbim despre cineva care este plin de dragoste și binefăcător, cineva care este implicat personal, cineva care este absolut aproape.

Lăsați-mă să merg un pas mai departe. Am studiat puțin în săptămâna acesta filosofiile din acea vremea și am aflat câteva lucruri interesante. Erau două filosofii majore care existau în vremea lui Cristos în lumea greco-romană. Ele sunt cunoscute ca stoicism și epicurianism. Ați citit despre ele, nu-i așa? Stoicii aveau un atribut esențial pentru zei. Ei spuneau că atributul major al unui zeu este apatheia. De aici avem cuvântul „apatic.” Acum apatheia pentru greci era esențialul în abilitatea de a experimenta orice sentiment.

Acum, grecii au spus asta. Dacă cineva poate simți dragostea, atunci el poate fi și rănit. Dacă cineva poate simți bucuria, el poate simți și tristețea. Dacă o persoană poate simți fericirea, el poate simți și nefericirea. Așadar, zeii nu simt nimic, altfel ar putea fi răniți. Așadar, ei au ales să fie totalmente fără pasiune, fără emoție, incapabili de orice simțire. Ei sunt apatici și indiferenți. Aceasta este concepția stoică asupra zeilor. Totalmente fără emoții, fără pasiuni, indiferenți.

Epicurienii aveau o idee puțin diferită. Ei spuneau despre calitatea supremă a divinităților că era ataraxia. Ataraxia este un termen care înseamnă „liniște completă, calm complet, pace perfectă.” Acum, ei au spus că dacă zeii se implicau în treburile oamenilor, atunci își pierdeau calmul, așa-i? Își vor pierde liniștea. Dacă se amestecă în mizeria lumii, nu vor fi în stare niciodată să-și păstreze liniștea. Așadar, zeii sunt detașați. Și aveau ceea ce numim azi „o concepție deistă”, că este sus o putere care face să funcționeze toate lucrurile și apoi pleacă pentru că nu vrea să fie implicată.

Așadar, stoicii au spus că Dumnezeu este absolut apatic și indiferent, iar epicurienii au spus că Dumnezeu este absolut detașat, totalmente neinteresat și izolat de orice condiție umană. În acest fel s-au gândit ei la zeii lor, chiar dacă au folosit termenul de „tată.”

Cum rămâne cu vremea modernă? Este puțin diferit. James Stewart a citat două versuri dintr-un poem al lui Thomas Hardy. Thomas Hardy a spus următoarele. El a spus că rugăciunea este inutilă, pentru că nu te poți ruga nimănui decât – și citez „acelui Lucru care este un vis, întunecat, mut care apasă pe mânerul acestui spectacol fără scop.” Pentru Thomas Hardy Dumnezeu era acel Lucru care era un vis, mut și întunecat. Voltaire a spus „Viața este o glumă proastă. Trageți cortina, s-a terminat cu farsa.”

H.G. Wells, într-unul din romanele sale, a prezentat o imagine a unui om învins de stresul, tensiunea și încordarea vieții moderne. Omul era pe moarte și i-a fost spus, de un om foarte sfânt, că singura lui speranță era părtășia cu Dumnezeu. Iar el a spus „Ce? Este cineva acolo sus care vrea să aibă părtășie cu mine? Mai degrabă m-aș gândi că mi-aș răcori gâtul cu o Cale Lactee sau aş da mâna cu o stea.” Stoicii l-au văzut pe Dumnezeu ca fiind fără emoție, epicurienii au văzut un Dumnezeu detașat, filosofii moderni Îl văd pe Dumnezeu ca fiind un Lucru ca o visare, întunecat și mut care apasă pe mânerul spectacolului fără scop. Chiar și evreii din vremea lui Isus L-au văzut pe Dumnezeu ca fiind un tată numai într-un sens îndepărtat, distant, stins, un sens trecut cu puțină însemnătate.

În toată această confuzie, Isus rostește pur și simplu fără nicio explicație două cuvinte „Tatăl nostru.” Tatăl nostru. Și făcând asta, sparge un înveliș care revărsă peste noi dimensiuni minunate ale înțelegerii. Termenul în limba greacă este pater. Isus nu a folosit acel termen. Isus a vorbit aramaica atunci când a vorbit, cu toate că Biblia a fost scrisă în limba greacă. Nu există nicio îndoială în mintea mea că nu a folosit termenul abba, pentru că abba era un termen familiar. Abba era termenul de duioșie folosit de un copil pentru tatăl lui. De fapt, Talmudul spune că primul lucru pe care un copil îl învăța era să spună abba și ima.

Aceasta sună precum cuvintele copilașilor, nu-i așa? Nu știu cum v-au spus prima dată copiii voștri, dar în casa noastră au venit cu niște apelative grozave. Pur și simplu niște rostiri aproape fără înțeles pe care un copil le spune părinților săi. În Marcu 14:36 spune că Isus a spus „Abba, Tată, îndepărtează paharul acesta de la Mine.” La începutul și la sfârșitul lucrării Sale și în toată lucrarea Sa, cred că abba a fost termenul pe care l-a folosit. Înseamnă „tati”. În Romani 8:15 și Galateni 4:6, Biblia spune că noi putem strigăm „Abba, Tată.”

Noi nu venim înaintea lui Dumnezeu ca Tată în termenii modului în care obișnuiau ei să gândească, asemenea unei ființe divine responsabilă pentru întreaga națiune. Nu venim înaintea lui Dumnezeu ca la o persoană indiferentă, detașată. Noi venim înaintea lui Dumnezeu ca la un tată apropiat. Noi folosim termenul abba. Acesta este un răspuns la scepticismul modern. Acesta este răspunsul la confuzia fariseilor. Acesta este răspunsul pentru filosofi.

Aș dori să închei gândurile din dimineața asta făcând un rezumat.

Ce înseamnă că Dumnezeu este Tatăl nostru? Ce înseamnă că putem să venim înaintea Lui ca Tată? Ascultați. Întâi de toate, înseamnă că s-a terminat cu frica. Înseamnă că s-a terminat cu frica. Misionarii ne spun că unul din cele mai mari daruri pe care Creștinismul le aduce unei societăți păgâne este siguranța că Dumnezeu este un tată plin de dragoste și preocupat, pentru că oamenii păgâni trăiau sub frica față de zeii lor.

Dacă ați citit cartea Domnii pământului cunoașteți frica incredibilă, de necrezut a acelor oameni pe care o aveau înainte să fie eliberați de credința în Cristos. Acest lucru s-a repetat de mii și mii de ori în lume, pentru că religiile false au trăit având o frica absolută, până când au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeul iubitor prin Fiul cel iubitor. Ei cred în zei. Lumile lor sunt realmente pline de zei care sunt niște zei geloși, ostili, invidioși și gata de răzbunare, față de care au trăit într-o frică absolută. Și de aceea este atât de minunat când Isus a spus „Tatăl nostru.” El a pus capăt fricii. Nu mai trebuie să te temi de Dumnezeu. El este Tatăl tău prin Cristos.

În al doilea rând, cred că faptul că Dumnezeu este Tatăl rezolvă problema speranței. Speranță. Știți, lumea este ostilă. Sunt legi de fier în lumea aceasta pe care dacă le încalci, o faci spre nenorocirea ta. Dacă păcătuiești, vin și consecințele, iar „plata păcatului este moartea.” Nici nu e de mirare că Voltaire a spus că viața este o glumă proastă. Nici nu e de mirare că a spus că oamenii sunt niște proști, care se îneacă într-o mare de noroi. Nu avea nicio speranță. Totul se prăbușea. Totul, pentru că nu avea un Tată iubitor.

Îmi aduc aminte când eram mic copil că într-o zi tata m-a pus într-un colț și mi-a spus „Așteaptă-mă aici. Mă voi întoarce și te voi lua.” Și nu a venit, și nu a venit, și s-a întunecat, și a fost mai întuneric, și mai întuneric, iar eu eram singur într-un colț. În cele din urmă, de fapt a avut probleme cu mașina și s-a întors după mai multe ceasuri după ce s-au închis magazinele, iar eu stăteam în întuneric. Desigur, m-a îmbrățișat și m-a întrebat dacă nu m-am supărat și eu nu-mi mai amintesc toate detaliile. El mi-a spus că am zis „Nu. Nu sunt supărat pe tine, pentru că mi-ai spus că te vei întoarce și eu te-am așteptat.” Aceasta este dragostea unui copil pentru tatăl lui. Aceasta este speranța. Dar în mijlocul acestei lumi ostile care se prăbușește, Dumnezeu este Tatăl nostru și El se va îngriji.

În al treilea rând, rezolvă problema singurătății. Dacă Dumnezeu este Tatăl, atunci oamenii singuratici trebuie să afle asta, nu-i așa? Inima cunoaște singurătatea. Inima cunoaște amărăciunea, pierderea valorii de sine și a nevredniciei, disperarea proprie. Toți suferim de milă, mila față de sine. Avem nevoie disperată de respect. De unde îl vom lua? Este cineva care să ne cunoască pentru ce suntem și să ne iubească pentru aceasta? Este cineva care să ne ridice și să ne ofere valoare? Este cineva care ne poate face să simțim că avem un prieten?

Dumnezeu poate. El este Tatăl nostru. El este Tatăl nostru. El a spus „Iată, că Eu sunt cu voi. Sunt un prieten mai aproape decât un frate.” Paternitatea lui Dumnezeu rezolvă problema singurătății.

În al patrulea rând, cred că această expresie de aici rezolvă problema egoismului. Vreți să vă uitați iarăși? Spune „Tatăl nostru” nu Tatăl meu, ci „Tatăl nostru.” Și Isus ne învață ceea ce v-am spus data trecută – și doar voi menționa în treacăt, pentru că le-am discutat săptămâna trecută – rugăciunea este ceva ce nu este egoist. Întotdeauna îmbrățișează comunitatea credinței. De fapt, nu este nici un pronume singular în această întreagă rugăciune. Când te rogi, nu te rogi centrat pe tine. Te rogi cu brațele deschise în jurul tuturor celorlalți. Efeseni 6:18 spune „Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri” – ascultați – „pentru toți sfinții.” Roagă-te pentru toți.

Știți, dacă te concentrezi numai asupra ta, ai ratat ideea. El nu este Tatăl tău, El nu este Tatăl meu, El este „Tatăl nostru.” Tocmai uzanța cuvântului „nostru” pune capăt oricărei exclusivități.

În al cincilea rând, Dumnezeu ca Tată rezolvă problema resurselor, pentru că spune „Tatăl nostru care ești unde? Unde? În ceruri.” Ascultați. Când tu te duci la tatăl tău pentru resurse nu spui „Oh, Doamne, știu că nu sunt multe lucruri care să fie extrase din lume.” Ascultați. El nu ne dă nimic din lume, El ne dă din ceruri. Cred că aceasta adaugă o dimensiune care ne poartă dincolo de necazul nostru. „Tatăl nostru care ești în ceruri”, El are la dispoziția Sa un domeniu supranatural. Tot ce este cerul, totul înseamnă în Efeseni să fii „binecuvântat în locurile cerești cu binecuvântări duhovnicești” sunt disponibile în El. El este un Tată iubitor care are toate resursele cerului.

Arthur Pink spune: „Dacă Dumnezeu este în ceruri, atunci rugăciunea trebuie să fie o chestiune a inimii și nu a buzelor, pentru că nici o voce fizică de pe pământ nu poate atinge cerurile.” Dacă Dumnezeu este în ceruri, atunci sufletele noastre trebuie să fie dezlipite de pământ. Dacă ne rugăm lui Dumnezeu din ceruri, atunci credința trebuie să fie aripa cererilor noastre.

Vrei împlinire? Dumnezeu o are la dispoziția Lui. Dorești corectitudine? Dumnezeu o are în locurile cerești. Pace, părtășie, cunoaștere, biruință, îndrăzneală, toate sunt acolo. Eu mă rog unui Tată care are resursele veșnice absolute. Oh, ce gând măreț!

În al șaselea rând, când Îl vezi pe Dumnezeu ca Tată, aceasta rezolvă problema ascultării. Înainte era o dedicare ca să-l asculți pe tatăl tău, nu știu dacă astăzi mai este așa ceva. Era atât de important încât, în Vechiul Testament Dumnezeu a spus că dacă întâlnești un fiu neascultător, să fie omorât cu pietre, pentru că vreau ca lumea să știe că tu-L asculți pe tatăl tău. Pentru că acest lucru este o imagine în oglindă despre cum ar trebui să-I răspunzi lui Dumnezeu, Tatăl tău. Aceasta rezolvă problema ascultării. Copiii mei trebuie să mă asculte, iar eu sunt un tată nevrednic. Noi trebuie să-L ascultăm, iar El este un tată infinit de vrednic.

Întreaga idee a paternității lui Dumnezeu se reduce la faptul că noi trebuie să ascultăm. Isus a ascultat de Tatăl. El a spus „Nu am venit să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” El a spus „Hrana Mea este să fac voia Tatălui. Fără îndoială nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Dacă El în perfecțiunea Sa a fost dispus să ocupe locul de supunere, cu siguranță și noi putem fi supuși în imperfecțiunea noastră.

În cele din urmă, rezolvă problema înțelepciunii. Dacă Dumnezeu este Tatăl, atunci El este infinit mai înțelept decât suntem noi. Vă amintiți de serialul de televiziune de demult numit Tata știe cel mai bine? Acest serial nu va mai fi difuzat din nou. Nu va mai fi difuzat din nou. Însă Tata știe, și ne-am întors acolo de unde am început, supunere față de voia Sa, pentru că așa e cel mai bine.

Acum, vă rog să mă ascultați. Ce se întâmplă când știi că Dumnezeu este Tatăl tău? Întâi, înlătură frica; în al doilea rând, oferă speranță, în al treilea rând, nu mai ești singur; în al patrulea rând, s-a terminat cu egoismul, pentru că este „Tatăl nostru”, în al cincilea rând, oferă resurse cerești infinite, pentru că este „Tatăl nostru care este în ceruri”, în al șaselea rând, pretinde ascultare; și în al șaptelea rând, declară înțelepciune.

Așadar, a începe rugăciunea cu „Tatăl nostru care ești în ceruri” indică dorința mea de a veni ca un copil preaiubit la un Tată iubitor, ca să primesc tot ceea ce dragostea Lui îmi poate oferi. Acum, când vă rugați, vreți să vă rugați în acest fel?

Să ne plecăm în rugăciune.

Doamne, de fiecare dată când spun „Tatăl nostru” știu că nu mă pierd în mulțime. De fiecare dată când spun asta, știu că eşti acolo. Știu că ești acolo înlăturându-mi frica, oferindu-mi speranță, alungându-mi singurătatea, rezolvând problema egoismului meu, oferindu-mi resurse vaste și infinite, chemându-mă la ascultare și afirmându-Ți înțelepciunea absolută. Oh, ce lucru minunat este să Te am ca Tată.

În toate rugăciunile noastre, Doamne drag, vrem să venim cu un simțământ adânc de mulțumire că Tu ești Tatăl nostru, căruia Îți spunem Tati, Tată, Abba, în intimitate, pentru că Ție Îți pasă. Tu nu ne-ai făcut doar slujitori ai Împărăției Tale. Tu nu ne-ai făcut doar slujitori ai Voinței Tale. Tu nu ne-ai numit „prieteni”. Ne-ai făcut fii și fiice, copiii Tăi și ne-ai spus să Te numim „Tată”. Îți mulțumim. Și vrem să fim copii ascultători, vrem ca noi, cei care suntem copiii Tăi să trăim și să umblăm așa cum trebuie să o facă copiii Tăi. Pentru slava Ta, în numele lui Cristos, amin.

SFÂRȘIT