Suntem în studiul nostru din Evanghelia după Luca la capitolul 9 și ne uităm la versetele de la 23 la 27. Este în centrul învățăturii lui Isus, așa că am încercat să nu ne grăbim să trecem prin acest pasaj care este mai degrabă simplu și direct. Tentația pentru mine ar fi să zăbovesc asupra pasajului luni și luni și luni, pentru a descoperi tot ceea ce există în acest pasaj fie explicit, fie implicit, dar rezist acestei tentații încercând să merg mai departe.

Când vă întrebați despre ce anume a învățat Isus și care a fost învățătura Sa centrală și cea mai semnificativă, o găsiți aici în pasajul acesta. Pentru că în versetul 23 Domnul Isus spune: „Dacă voiește cineva să vină după Mine -” și atunci, ajunși în acel punct, ne-am putea opri ca să spunem: „Asta este esențial pentru misiunea Lui. El a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. El a venit să cheme oamenii la Sine.” El spune: „dacă voiește cineva să vină după Mine, iată ce trebuie să facă –”

Iată, deci, condițiile stabilite pentru cel mai important mesaj transmis vreodată pe această planetă și acesta este mesajul de a-L urma pe Isus Cristos. Ce înseamnă să fii unul care Îl urmează pe Isus? Ce înseamnă să fii ucenic al lui Isus? Ce înseamnă să Îl urmezi pe El? Ce înseamnă să devii creștin? Ce înseamnă să fii mântuit? Asta reprezintă esența mesajului.

Și ceea ce spune Isus aici se adresează direct acestei probleme. Vrei să-L urmezi pe Cristos, nu-i așa? Vrei să vii după Cristos? Vrei să fii ucenicul Lui? Vrei să fii și tu un „Cristos mai mic”, aceasta fiind semnificația numelui de creștin? Vrei să Îl urmezi în Împărăția Sa, în Împărăția lui Dumnezeu? Vrei iertarea Lui, iertarea pe care El o oferă? Vrei viața veșnică pe care El o promite?

Ei bine, dacă vrei asta, El spune: „trebuie să te lepezi de tine însuți, să-ți iei crucea în fiecare zi și să Mă urmezi.” Această afirmație a lui Isus este repetată de mai multe ori în Evangheliile Noului Testament. Sunt sigur că El a afirmat această învățătură de multe, multe ori, de sute de ori în lucrarea Sa de predicare deoarece este în centrul problematicii uceniciei și a mântuirii.

Am privit deja la cele trei elemente principale: lepădarea de sine, purtarea crucii și urmarea propriu-zisă. Aș vrea să ne întoarcem și să le reluăm, nu pe fiecare în parte, ci ca întreg, și voi încerca să vă ofer o înțelegere în rezumat a ceea ce Isus spune cu adevărat aici. Și este important să facem acest lucru, deoarece ceea ce spune Domnul Isus este fundamental opus fată de ceea ce predicatorii predică astăzi.

De fapt, cuvintele Domnului nostru din chemarea fundamentală la mântuire sunt total opuse modului în care gândesc oamenii în cultura noastră. Trăim într-o cultură a iubirii de sine, să o spun simplu, o cultură care este consumată de iubirea de sine, de dezvoltarea ego-ului, preocupată pentru stima de sine, o cultură în care să te simți bine cu tine însuți, să crezi că ești important, să crezi că ești valoros, să crezi că ești un erou, să crezi că ai realizat ceva, să crezi că ești vrednic să fii lăudat. Ne înecăm în premii pentru tot ceea ce este imaginabil și inimaginabil. Părinții sunt preocupați să stimuleze ego-urile copiilor lor cu toate mijloacele imaginabile, precum și să-și stimuleze propriul sentiment al valorii de sine. Trăim într-o generație a oamenilor iubitori de sine.

Și doar ca să ne amintim, în 2 Timotei capitolul 3, apostolul Pavel a clasificat „dragostea de sine” drept păcat – de fapt, un păcat dominant. Într-una din listele sale obișnuite de fărădelegi - există câteva menționate în scrisorile sale - el începe lista fărădelegilor din 2 Timotei capitolul 3 cu oameni care vor fi „iubitori de sine”, apoi „iubitori de bani” și apoi continuă cu toate celelalte din lista lui. În această listă îi descrie pe înșelători, pe necredincioși, pe cei din afara Împărăției lui Dumnezeu, pe cei care nu cunosc adevărul. Iubirea de sine se află în fruntea listei în termenii atitudinii umane normale. Păcătoșii sunt mistuiți de mândrie. Sunt preocupați doar de ei înșiși. Am făcut din asta virtutea de frunte, dominantă, a societății noastre.

Așadar, iată-ne mergând cu Evanghelia la o generație de oameni care nu numai că sunt mândri, dar au transformat mândria în virtutea supremă, sunt îndrăgostiți de ei înșiși și caută să-și împlinească toate capriciile și toate dorințele, toate ambițiile, toate visurile și toate așteptările; care caută să devină tot ce le stă în putere, care caută să pună preț pe tot ceea ce sunt și pe tot ceea ce spun și pe tot ceea ce fac. Și confruntăm această cultură cu Evanghelia, iar în centrul Evangheliei este această introducere. Așadar, vrei să-L urmezi pe Isus? Vrei să intri în Împărăția lui Dumnezeu? Vrei să îți fie iertate păcatele? Vrei raiul veșnic? Atunci lepădă-te de tine însuți, ia-ți crucea în fiecare zi și supune-te în totalitate Lui. Nu poți să ajungi la partea cu supunerea decât dacă poți trece de partea în care îți iei crucea și nu poți ajunge acolo dacă nu treci de pasul lepădării de sine.

Pentru a vă oferi un termen pe care probabil nu îl veți uita, voi împrumuta de la Martin Luther. Martin Luther, după cum știți, a dat naștere reformei protestante. El a fost un preot romano-catolic care a ajuns să înțeleagă adevărul mântuirii prin har numai prin credință, numai prin Domnul Isus Cristos, fără fapte, ceremonii și toate celelalte; în felul acesta a hotărât că va înfrunta sistemul religios romano-catolic, marele sistem monolit de eroare și înșelare, și a scris 95 de declarații diferite, 95 de proteste diferite - de aceea suntem numiți „protestanți” - 95 de afirmații diferite contrare catolicismului. Le-a notat și le-a bătut în cuie pe ușa Bisericii din Wittenberg.

Al patrulea protest din cele 95 de teze ale sale a fost că o inimă care se pocăiește, o inimă care vine la Dumnezeu și primește mântuire este caracterizată de - și iată termenul folosit de Luther, „ura de sine”. Ura de sine. Citez din a patra afirmație a lui Luther: „Penitența rămâne atâta timp cât rămâne ura de sine.” Luther a spus că ura de sine este adevărata pocăință interioară. „Acest lucru”, a spus Luther, „este esențial pentru Evanghelie”.

Întrucât sistemul roman, ca fiecare sistem al propriei neprihăniri și al câștigării mântuirii prin ceremonii și fapte bune se scaldă în iubirea de sine; Luther a confruntat acest sistem și a spus: „Până când păcătosul nu ajunge să se urască pe sine, el nu intră în Împărăția lui Dumnezeu”. Aveți așadar chiar la nașterea protestantismului, chiar la nașterea Evangheliei, cum a fost, scoasă afară de sub stânca unde a fost ascunsă timp de 1.000 de ani în catolicism, chiar la lansarea ei, Evanghelia este definită ca fiind întemeiată pe ura de sine a păcătosului.

Urându-se pe sine pentru că o persoană ajunge să constate că nu există nimic bun în carne, că nu există nimic de valoare, nimic vrednic. Că suntem, așa cum a spus Ieremia despre inima omului, „nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea -” sau cum a spus Isaia: „fiecare parte a noastră este bolnavă, din cap până în tălpi”. Nu există nimic bun nicăieri. Nu există nimic valoros cu privire la noi. Nu există nimic vrednic cu privire la noi. Nu există nimic despre noi care să merite onoruri și laude. Să ne reîntoarcem la atitudinea descrisă în fericiri de a înțelege sărăcia noastră spirituală, de a ne înțelege falimentul, de a înțelege că nu suntem nimic, de a ne uita la tot ceea ce facem în viața noastră, fie că este vorba de religie sau educație, fie că este moral sau orice altceva și după cum spunea apostolul Pavel: „Totul este gunoi. Totul este gunoi.” Asta însă nu se vinde în acest cult al iubirii de sine.

Sincer este absolut absurd să sugerăm că o persoană ar putea să-l întâlnească pe Dumnezeul sfânt, pe Dumnezeul drept, și să intre în Împărăția Sa fără a dori să fie eliberată de păcat și fără a dori să înțeleagă păcatul așa cum trebuie înțeles: dominant și răspândit pretutindeni. Cei care Îl urmează pe Dumnezeu în condițiile Lui, cei care vin la Dumnezeu și intră în Împărăția Lui, au invariabil un sentiment copleșitor al propriei lor păcătoșenii.

Iov, care a fost cel mai bun dintre oameni, conform capitolului 1, în capitolul 42 a spus asta: „Urechea mea a auzit vorbindu-se de Tine dar acum ochiul meu Te-a văzut”. Apoi a continuat și a zis: „mi-e scârbă de mine”. În original, în ebraică este: „mă urăsc pe mine însumi. Mă disprețuiesc pe mine însumi, tot ceea ce sunt. Tot ceea ce sunt fără Dumnezeu, tot ceea ce sunt în umanitatea mea, orice, și totul despre mine este atât de murdar și afectat de cădere, stricăciune și păcat, urăsc totul la mine.”

Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei și în 1 Timotei 1:15 spune: „O, adevărat și cu totul vrednic de primit este Cuvântul care zice, Cristos Isus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu.” Nu era nimic despre Pavel care să-l recomande lui Pavel pe Pavel. Prin urmare, nu a fost nimic despre Pavel care să-l recomande altcuiva.

Oamenii de astăzi se laudă fără rușine cu cât de grozavi sunt, cât de buni sunt, câte lucruri au realizat, cât de meritoși sunt, cât de realizați și de valoroși sunt. Isaia este cel care a spus când l-a văzut pe Dumnezeu: „Vai de mine, sunt pierdut. Chiar mă dezintegrez cu totul. Toată imaginea mea de sine se face țăndări.” Asta pentru că în prezența lui Dumnezeu s-a văzut pe sine doar ca un păcătos nenorocit, și a pronunțat asupra lui însuși condamnarea pentru că a spus că este un om cu buze necurate. Despre asta vorbim. Aceasta este lepădarea de sine.

Nu înseamnă să spui: „o să-mi vând casa și o să dau toți banii săracilor”. Nu înseamnă: „voi trăi în sărăcie și în zdrențe”. Nu spune nimic despre asta. Nu spune: „o să renunț la tot ce este al meu, la proprietățile mele sau la locul meu de muncă, sau orice altceva.” Înseamnă să spui: „recunosc că nu există în ceva nimic valoros, ceva bun, ceva ce ar trebui să i se acorde valoare sau să fie vrednic de răsplată, nimic ce ar putea fi folosit ca exemplu, nimic ce ar putea fi lăudat. Iată, acesta este simțul copleșitor că te îneci în păcătoșenia ta totală.

Petru, din nou în prezența lui Dumnezeu în Cristos, a spus: „du-te de la mine, căci sunt un om păcătos”. Când a devenit conștient că Isus era Dumnezeu, pentru că El avea controlul asupra peștilor în ziua aceea, ne spune Luca în capitolul 5, nu a dorit nimic altceva decât să se lepede de sine. A spus clar: „du-te de la mine. Nici nu ar trebui să stai în preajma mea. Nici nu ar trebui să te apropii de mine.” Aceeași atitudine o găsim în Luca 18, la vameșul care își înclină capul și nu vrea să-și ridice privirea la cer pentru că nu crede că are dreptul să se uite în sus, ca nu cumva Dumnezeu să privească fața unui astfel de nenorocit, și spune: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul.” Și se bate cu pumnii în piept, dar nu își va ridica privirea. El nici măcar nu vrea parcă să păstreze contactul vizual cu Dumnezeu, atât de nevrednic este.

Când devii creștin nu este ca și cum dintr-o dată realizezi ceea ce I-ai putea oferi lui Dumnezeu. Și sunt multe alte exemple în Scripturi de bărbați și femei care, când L-au văzut cu adevărat pe Dumnezeu, au fost literalmente zdrobiți sub greutatea recunoașterii nimicniciei lor, a propriei lor păcătoșenii. Sincer însă, acest lucru este absolut străin de cultura în care trăim noi. Este străin de cultura bazată pe iubirea de sine și legitimarea oricărei dorințe capricioase. Orice și tot ce vrei ar trebui să ai. Poți fi orice vrei să fii. Poți visa și îți poți trăi visul. Scopul vieții este ca tu să îți dorești orice și să vezi totul împlinit, insistând asupra drepturilor, insistând asupra privilegiilor, insistând asupra respectului, insistând asupra recompensei și a onoarei și pe afirmarea de sine.

Oamenii care intră în Împărăția lui Dumnezeu nu insistă pe niciunul din aceste aspecte. În fața tuturor acestor pretenții ei își recunosc nevrednicia și sunt copleșiți de ura față de tot ceea ce sunt fără Dumnezeu. Urăsc tot ceea ce sunt, și asta pentru că sunt în întregime păcătos.

Acum, asta produce pocăință. Asta produce în viața ta o schimbare, o preocupare de a fi eliberat și salvat din ceea ce ești și de a fi transformat nu în ceea ce ești, ci în ceea ce dorești să fii, ceva care poate fi bun, care merită și are valoare, este o stare justificată de dreptate și este și folositoare. În Luca 5:32, Isus a spus: „n-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși”. Nu pot face nimic pentru oamenii care cred că sunt deja neprihăniți. Nu pot face nimic cu oamenii care sunt impresionați de ei înșiși sau impresionați de religia lor, impresionați de moralitatea lor, impresionați de banii lor, impresionați de educația lor, de realizările lor. Nu pot face nimic pentru acei oameni. Nu am venit pentru ei. Ei nu aud mesajul Meu.

În Luca 13:3, Isus ne spune cât de importantă este această pocăință. Versetul 3: „Eu vă spun nu: ci dacă nu vă pocăiți, veți pieri la fel toți.” Și El vorbește aici despre moarte și despre iad. În versetul 5 El repetă adevărul acesta. „Eu vă spun nu: ci dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel.” De două ori El îți spune că vei muri și vei merge în iad dacă nu te pocăiești. Și singurii oameni care se pocăiesc sunt cei care recunosc că sunt păcătoși, cei care sunt conștienți de nevrednicia lor. De aceea lucrarea Duhului Sfânt este de a convinge de păcat.

Deci, ceea ce spune Domnul Isus aici este că dacă vrei să intri în Împărăția Mea, dacă vrei să Mă urmezi, dacă vrei să fii iertat de păcat, dacă vrei viață veșnică, trebuie să începi prin a urî tot ceea ce ești tu fără Mine, trebuie să recunoști că toate lucrurile tale bune sunt doar niște haine murdare și să urăști tot ce poate fi despre tine. Astfel dar, fiindcă tot ceea ce ai fi putut câștiga, sau tot ceea ce ai fi putut dobândi prin forțe proprii, sau toate așa numitele tale fapte au fost redefinite ca fiind rele și nepotrivite și te-ai recunoscut ca fiind total nevrednic, ai ajuns în locul perfect pentru a putea fi ajutat, pentru a striga după milă și har. Așadar, adevăratul mesaj al Evangheliei este mesajul că trebuie să începi prin a urî tot ceea ce ești. Acest mesaj însă nu se vinde bine în societatea noastră.

Când ai auzit vreodată un predicator predicând așa ceva? Nu este pe placul celor care ascultă. Mesajul acesta nu are deloc în vedere adaptarea la nivelul culturii la noul tip de pragmatism. Încercați să spuneți asta în bisericile în care necredincioșii sunt făcuți să se simtă confortabil. Când ai auzit ultima oară pe cineva propovăduind despre a te urî pe tine însuți, să te urăști, să te detești, să te disprețuiești, să nu vezi în tine nimic de valoare? Nu există nimic în tine, în mintea ta, în emoțiile tale sau în voința ta, nu există nimic în realizările tale, care să fie cu adevărat bun. Nu există nimic demn de laudă, nimic exemplar, absolut nimic. În cel mai bun caz, este binele uman care, lipsit de puterea lui Dumnezeu și de slava lui Dumnezeu, este un fel de bine-rău.

Domnul Isus îi chema deseori pe păcătoși să se urască pe ei înșiși. Mesajul de astăzi în biserică este - și am auzit asta din nou duminică, ascultând un evanghelist la televizor: „Ești neîmplinit? Simți că visurile tale nu se împlinesc? Simți un gol în inima ta? Vino la Isus și El îți va umple inima și El îți va împlini visurile. Și alte vorbe goale. Și totul era despre tine să obții ceea ce vrei de la Isus. Asta nu este Evanghelia.

În Luca 24:47, Domnul Isus a spus: „Când mergi să predici, iată subiectul! Și să se propovăduiască tuturor neamurilor în Numele Lui pocăința și iertarea păcatelor începând de la Ierusalim.” Acum știi ce a spus El? Nu începe cu Evanghelia când ieși din oraș. Începe din locul în care ești. Nu este un mesaj pentru Ierusalim și un alt mesaj pentru alte locuri. Începeți de aici și începeți acum, chiar aici, în Ierusalim, unde mesajul nu este popular. De aici începeți, și de aici traversați întreg globul pământesc, mergeți la fiecare națiune de pe planetă și faceți același lucru, predicați că în Numele lui Isus oamenii vor fi iertați de păcatele lor dacă se pocăiesc. Dacă se pocăiesc.

Iar pocăința este produsul urii de sine, a lepădării de sine. Este rodul acelei atitudini exprimată în fericiri. Oamenii se pocăiesc când se uită la ei înșiși și le este rușine de ceea ce văd. Când se uită la ei înșiși și au inima zdrobită din cauza a ceea ce văd. Este o reorientare a întregii lor autoevaluări care spune: „Nu sunt nimic, sunt chiar mai puțin decât un nimic, sunt păcătos, sunt nenorocit. Sunt rău până în măduva oaselor.”

Și apropo, această lucrare nu este una omenească, așa cum am spus și data trecută. Asta nu este o lucrare umană. Asta nu este ceva ce un păcătos mort, orb, surd, cu inima împietrită va putea face singur. Singurul mod în care păcătosul va ajunge vreodată să realizeze acest lucru este atunci când păcătosul este expus la Cuvântul lui Dumnezeu și înaintea Duhului lui Dumnezeu; când Duhul lui Dumnezeu ia Cuvântul lui Dumnezeu și îl trezește pe păcătos la adevărata sa condiție. Dar cum poate Duhul Sfânt să-l trezească pe păcătos descoperindu-i adevărata lui stare, dacă nu este predicat adevărul? Asta spune în Romani: „cum vor auzi fără predicator?” Cineva trebuie să spună asta. Pe de altă parte chemarea la pocăință nu este o poruncă de a-ți îndrepta viața înainte de a veni la Cristos. Este o inversare totală cu privire la modul în care te vezi pe tine însuți și cuprinde fiecare parte a ființei tale.

Sunt folosite trei cuvinte grecești în Noul Testament cu referire la pocăință și ilustrează cele trei elemente principale ale pocăinței. Există cuvântul metanoeō, și este folosit în mai multe locuri din Scriptură. Este folosit în Luca 11:32; Luca 15:7, 10. Acest cuvânt, metanoeō exprimă practic o schimbare a gândirii, o schimbare de mentalitate. Te-ai răzgândit. Așadar pocăința are de-a face cu mintea. Trebuie să te răzgândești cu privire la modul în care te vezi pentru a te putea vedea așa cum ești cu adevărat, pentru a te vedea așa cum spune Scriptura că ești, pentru a te vedea așa cum spune Dumnezeu că ești, pentru a te vedea ca fiind căzut, depravat și corupt, din cap până în picioare.

Al doilea cuvânt folosit este metamelomai, și acesta este un alt cuvânt grecesc care înseamnă „pocăință”. Este folosit în Matei 21:29-32, și scoate în evidență regretul și tristețea. Odată ce mintea a înțeles noua definiție cu privire la cine sunt, există o mișcare consecventă care face trecerea de la minte la sentimente, apare emoția și este produsă tristețea și rușinea, ăsta este sensul termenului metamelomai.

Și există un al treilea cuvânt, epistrephomai, care este de asemenea cuvântul pentru „pocăință”. Este folosit în Luca 17:4, Luca 22:32. Și de fapt înseamnă să-ți schimbi direcția în viață. Și asta are de-a face cu voința ta. Așa că totul începe în mintea ta, trece la emoțiile tale și îți activează voința.

Acestea sunt cele trei elemente implicate în actul pocăinței. Îți schimbi felul în care te vezi pe tine însuți, simți remușcare și tristețe din cauza asta, și ca atare te întorci și te îndrepți în direcția în care are loc noua transformare. Și asta te va pune înspre direcția lui Dumnezeu. Și vei ajunge în starea vameșului din Luca 18. Vei ajunge să spui: „Doamne, Doamne, mintea mea înțelege cât de nenorocit sunt. Emoțiile mele o simt, așa că nici măcar nu-mi pot ridica ochii, ci mă bat în piept cât pot de tare. Astfel voința mea începe și strigă către Tine spunând: „ai milă de mine Doamne păcătosul.”

Așadar, din punct de vedere intelectual, pocăința începe cu recunoașterea păcatului, o înțelegere a profunzimii și adâncimii acelei păcătoșenii. Apoi urmează emoția, care aduce un sentiment copleșitor de tristețe, de frângere și de remușcare. Este întristarea despre care a vorbit apostolul Pavel, care duce la pocăință. Și apoi este acționată voința. Are loc o schimbare de direcție, este îndepărtarea de acel păcat, și apropierea de Dumnezeu, de Cristos, implorând mila. Nu este doar o schimbare a minții, ci este o schimbare a minții, a emoției și a voinței.

David Martyn Lloyd-Jones a scris: „Pocăința înseamnă să îți dai seama că ești un păcătos vinovat și ticălos în prezența lui Dumnezeu, că meriți mânia și pedeapsa lui Dumnezeu, că ești sortit pieirii în iad. Înseamnă că începi să realizezi că acest lucru numit „păcat” este în tine, că tânjești să scapi de el, că îi întorci spatele în orice formă s-ar manifesta. Ești gata să renunți la lume indiferent de cost, la lume, la gândirea și la perspectiva ei, precum și la practicile ei. Te lepezi de tine însuți. Îți iei crucea. Te duci după Cristos, Cel care îți este cel mai aproape, dragul sufletului tău, chiar dacă întreaga lume te-ar putea numi prost sau fanatic religios. S-ar putea să fii nevoit să suferi din punct de vedere financiar. Asta nu face nicio diferență. Aceasta este pocăința.”

De aceea Domnul Isus a zis: „trebuie să urăști pe mama ta, pe tatăl tău, pe fratele tău, pe sora ta și apoi să mă urmezi." Acesta este semnul fiecărui credincios adevărat.

Acum, de ce spun asta despre pocăință astăzi? De ce stau atâta în jurul acestui verset? Pentru că sunt atât de multe aici, vreau să înțelegeți măreața realitate de aici. Întoarceți la versetul 23, și exact despre asta vorbește versetul 23. Este vorba despre acest tip de autoevaluare care duce la pocăință. Vrei să vii după Cristos. Vrei să te întorci de la felul în care îți trăiești viața și să Îl urmezi pe El. Asta este o întoarcere. Asta este pocăința. Acesta este nivelul voinței. Asta este voința.

Ei bine, această întoarcere va începe cu o autoevaluare care este total diferită de felul în care te-ai văzut pe tine însuți întotdeauna. Trebuie să te urăști pe tine însuți. Trebuie să te urăști în așa măsură încât să fii dispus chiar să mori, dacă este nevoie. E o consecință naturală. Dacă mă văd așa cum sunt cu adevărat, atunci de ce aș vrea să fac ceva sfânt din viața mea ? Dacă mă văd așa cum sunt cu adevărat și chiar îmi doresc să fiu cu totul altfel decât ceea ce sunt, atunci moartea ar putea fi chiar o opțiune atractivă pentru mine.

Nu voi fi niciodată în lumea asta omul care ar trebui să fiu. Nu voi putea fi omul care ar trebui să fiu până când nu voi muri, nu-i așa? Niciunul dintre noi nu va putea face asta. Vreau iertarea pentru păcatul meu. Vreau neprihănirea în viața mea. Vreau plinătatea binecuvântării lui Dumnezeu. Când vin la Cristos, vreau să scot păcatul afară din peisajul vieții mele. M-am săturat de păcatul meu. M-am săturat de mine însumi. Sunt sătul de tot ceea sunt. Vreau să renunț la toate astea. Vreau să vin la Cristos. Vreau să merg pe o altă cale. Vreau să fiu o persoană diferită. Iar împlinirea supremă a tuturor acestor doruri și dorințe vine după moarte.

Deci, putem spune ca apostolul Pavel, eu nu țin numaidecât la viața mea. Există în mine această dorință de a fi ceea ce trebuie să fiu în Cristos, tânjesc după asta. Există această foame și sete după neprihănire care încep să se vadă. Vreau să scap de păcat. Vreau să ajung în locul în care păcatul nu mai este prezent. Deci, moartea este un prieten binevenit. De aceea apostolul Pavel a spus: „pentru mine a muri este un câștig”. Chiar este moartea un câștig. Nu voi putea fi ceea ce îmi doresc să fiu, ceea ce vrea Dumnezeu să fiu, până nu voi pleca din această viață.

Așadar, nu este un pas prea mare dacă mă gândesc mai întâi la lepădarea de mine însumi, pentru ca mai apoi să fiu gata să mor. „Să-și ia crucea” înseamnă pur și simplu să fii gata să mori. Crucile erau instrumentele pe care oamenii erau executați. Iar Domnul Isus spune aici că lepădarea de sine înseamnă că ești atât de sătul de tine însuți, încât devii dispus chiar să mori. Acum, ce spune Domnul Isus este: dacă vrei să Mă urmezi, dacă vrei să vii după Mine, va trebui să simți asta. Va trebui să îți înțelegi adevărata stare. Va trebui să fii copleșit emoțional, de această stare în care te afli, de tristețe, de rușine, în măsura în care ești dornic să te lepezi de tine însuți, să fii dispus să mergi înainte indiferent de prețul pe care trebuie să-L plătești. Îl vei urma pe Cristos, chiar dacă asta înseamnă moarte. Asta este pocăința. Asta este. Este ură de sine, lepădare de sine.

Și știți, chiar și acum a rămas ceva – ar trebui să rămână ceva - un fel de neîncredere în ceea ce sunt, o anumită ură de sine. Am vorbit destul de mult la colegiu în ultimele două săptămâni și le povesteam studenților că cineva mi-a spus: „știi, îmi doresc să fiu folositor pentru Domnul. Vreau doar să fiu folositor Domnului.” Și răspunsul meu a fost: „Ei bine, știi, eu nu gândesc în termenii aceștia, pentru că eu nu am nimic de oferit Domnului. Așa că rugăciunea mea nu este: „Doamne, vreau să-ți fiu de folos”, ci rugăciunea mea este „Doamne, nădăjduiesc că pot fi folosit cumva de Tine.” Eu sper asta - nu vreau să fac ceva pentru Domnul. Sper doar că Domnul poate face ceva prin mine.”

Știți care este diferența? Nu mă ofer singur: „Doamne, îmi voi da viața ca să fac ceva pentru Tine”. Uitați asta. Știți, eu nu sunt o mașină autopropulsată, ci doar o unealtă. Altcineva trebuie să mă folosească, iar acel Cineva care trebuie să facă asta este Dumnezeu. Dacă ajung o unealtă pe care Tu Doamne, poți să o folosești, este suficient pentru mine că poți să folosești acest vas fără de merite, acest vas de lut, după cum ne numește apostolul Pavel în 2 Corinteni, atunci asta este o bucurie. Asta e cea mai mare binecuvântare.

Nu există nimic valoros în mine însumi. Nu este nimic în mine care să mă facă folositor. Când ajung în punctul în care vreau să fiu eliberat de ceea ce sunt cu adevărat, și ajung în acel punct al lepădării de sine, și strig către Dumnezeu, nu voi impune limite. Nu voi să spune: „ei bine, Doamne, poți interveni, însă doar până aici. Doar atât îți ofer, asta nu. Trebuie să aibă loc o abandonare totală pentru că nu există nimic altceva de care să te poți agăța. Nu există nimic de valoare acolo.

Această realitate este legată de credința mântuitoare. Faptele apostolilor 20:21. Prin pocăința față de Dumnezeu și prin credința în Domnul nostru Isus Cristos ajunge mântuirea la cei care vor să-L urmeze pe Cristos. Și motivul pentru care vor să vină după Cristos este pentru că ei au credință în El. Dar credința care mântuiește este credința care se pocăiește.

Domnul Isus în predicarea Sa a căutat să-i aducă pe păcătoși în acest punct. Iar oamenii care s-au împotrivit cel mai mult mesajului au fost cei care au avut o părere foarte bună despre ei înșiși. Nu-i așa? Și care au fost oamenii care s-au simțit cel mai bine cu ceea ce sunt prin ei înșiși? Evreii religioși, fariseii, cărturarii, preoții cei mai de seamă, elita religioasă, conducerea religioasă. În mintea lor, erau oameni realizați. Erau liberi. Ei nu fuseseră niciodată în robia cuiva, au spus ei. Erau percepuți în felul acesta. Ei erau cei care puteau cunoaște adevărul și puteau spune care sunt lucrurile spirituale. Erau sănătoși. Erau neprihăniți și buni.

Și, bineînțeles, Isus a fost cel care a înfruntat această perspectivă. Le-a spus că sunt doar niște orbi, că sunt corupți. Le-a spus că erau ca niște morminte vopsite în alb pe dinafară, pline însă pe dinăuntru de oasele celor morți, niște cadavre. Domnul Isus a atacat neprihănirea de sine a acestora. Și trebuie făcut lucrul acesta pentru că vorbim despre unul dintre cele mai grave păcate. Domnul Isus a căutat în permanență să-i aducă pe păcătoși până la ură de sine, până la punctul în care să spună ceea ce a spus Iov: „mi-e scârbă de mine”. Și să nu uităm că Iov a fost un om neprihănit și totuși a spus asta. Cu cât mai mult trebuie ca un om nedrept să recunoască lucrul acesta? Însă oamenii aceștia religioși, pentru că erau atât de absorbiți de iubirea de sine, de neprihănirea de sine, au disprețuit mesajul lui Isus și L-au ucis pentru asta. Nu era vorba că ei nu ar fi dorit un Mesia. Nici măcar nu credeau că El ar putea fi Mesia.

Își doreau cu disperare să vină Mesia. Au vrut, după cum am învățat deja, mâncare gratis. Ei voiau cel mai incredibil plan medical conceput vreodată, vindecare pentru toată lumea tot timpul și înviere dacă se întâmplă să aibă loc moartea cuiva, fără favoriți și fără niciun proces prea lung de parcurs. Doar ai mers la Isus și El s-a ocupat de asta, fără nicio birocrație. Bineînțeles că voiau asta. Și l-ar fi îmbrățișat cu toată bucuria. Dar Isus a pătruns în mintea lor cu acest mesaj: că vor trebui să se urască pe ei înșiși în loc să se iubească pe ei înșiși. Ei trebuiau să se vadă ca niște prizonieri, orbi și asupriți. Trebuiau să ajungă la atitudinea din fericiri, la sărăcie în Duh, la îndurerare, blândețe, la recunoașterea că sunt lipsiți de adevărata neprihănire și să demonstreze că sunt flămânzi și însetați după ea. Trebuiau să fie dispuși să fie persecutați, nu aclamați.

Au urât acest mesaj pentru că s-au iubit pe ei înșiși. Și așa este. Dacă te iubești, în cele din urmă, te condamni. Dacă te iubești pe tine însuți în mod egoist, vei urî acest mesaj. De aceea Domnul Isus a deranjat prin mesajul din Matei 21:31. Vameșii, colectorii de taxe, de la cel mai înalt nivel, cei mai disprețuiți și urâți oameni din Israel, cei care au cumpărat o franciză romană, o franciză fiscală și apoi au stors bani de la propriul lor popor, și au făcut acest lucru împreună cu o mulțime de tâlhari, și hoți, și cu cei care se impuneau prin violență, oameni care au făcut tot ce au putut pentru a obține bani, au fost cei despre care Domnul a spus: „vameșii și femeile imorale vor intra în Împărăția lui Dumnezeu înaintea voastră.”

Îți poți imagina, dacă erai un lider religios în Israel și Isus ți-ar fi spus așa ceva? Vameșii, cei pe care i-ai scuipa, și curvele vor intra în Împărăția lui Dumnezeu înaintea ta. De ce? Pentru că ei sunt gata să se lepede de ei înșiși mai repede decât ești tu. A deveni mai moral te poate îndepărta de Împărăția lui Dumnezeu. Ceva benefic în complacerea în nelegiuire și păcate scandaloase este capacitate de a te trezi la realitatea a ceea ce ești cu adevărat.

Am spus asta de-a lungul anilor. Oamenii devin creștini atunci când devin suficient de disperați, când sunt într-o panică totală în dorința de a fi salvați, când știu că vor intra literalmente pentru a treia oară, din nou în marea propriului lor păcat. Păcatul de condamnat al poporului Israel era mult mai probabil ezitarea în a recunoaște că au greșit decât recunoașterea propriei neprihăniri. Și nu există niciodată mântuire pentru nimeni fără pocăință.

Nu puteți fi mântuiți, prieteni, fără Evanghelia lui Isus Cristos, adică fără să credeți în Cel care a murit și a înviat pentru voi, Domnul Isus Cristos, și toate adevărurile despre El. Și nu poți fi mântuit crezând în Domnul Isus Cristos decât dacă pocăința însoțește această credință. Și totuși în privința asta, și am comentat lucrul acesta, dar îmi vine în minte deoarece continuăm să discutăm asta. Și avem oameni care scriu cărți creștine care spun oamenilor din lumea largă, care nu au auzit niciodată despre Dumnezeu, nu au auzit niciodată despre Isus, nu au auzit niciodată Biblia, sau Evanghelia, că pot fi mântuiți ridicând privirea și spunând: „eu cred că este un Creator acolo sus și cred că Tu ești Creatorul”, şi că aşa vor merge în rai. Cu alte cuvinte, spune unul dintre acești autori, Dumnezeu ar fi nedrept dacă nu i-ar duce în rai. Nu numai că nu trebuie să creadă în Isus ca Domn, ci nici măcar nu trebuie să creadă în Isus. Ei nici măcar nu trebuie să știe că există acest Isus. Dar cum rămâne cu pocăința? Unde găsim așa ceva? Ce facem, o eliminăm pur și simplu? Ce convenabil!

Isus a spus: „Vrei să intri în Împărăția lui Dumnezeu? Va presupune ceva mai mult decât să crezi doar că e cineva acolo sus. Unde este rușinea? Unde sunt remușcările? Unde este convingerea copleșitoare a păcatului?”

Principiul este de bază. Este un adevăr de bază al Evangheliei. Vrei să-l urmezi pe Isus? Atunci urăște-te pe tine însuți. Trebuie să existe o negare totală cu privire la propria persoană, ca neavând vreo valoare fără a fi răscumpărată, și chiar în starea de răscumpărare că singura noastră valoare este să devenim o unealtă folosită de Dumnezeul suveran. Așadar există lepădarea de sine, apoi purtarea crucii și a-L urma, asta înseamnă neprihănirea activă în timp ce îl urmăm pe Cristos. Toate acestea doar vă reamintesc ce implică acest principiu.

Acum permiteți-mi să vă vorbesc despre paradox preț de câteva minute. Extinzând acest principiu într-un paradox, Isus spune asta în versetele 24 și 25: „căci oricine vrea să-și scape viața, o va pierde, dar oricine își va pierde viața pentru Mine, o va mântui. Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă s-ar prăpădi, sau s-ar pierde pe sine însuși?” Iată paradoxul! Principiul este clar. Iată paradoxul. Vrei să-ți scapi viața? Va trebui să o pierzi. Vrei să-ți pierzi viața? O vei mântui.

Aici Isus explică ceea ce a spus mai devreme. Ceea ce spune este că trebuie să te lepezi de tine însuți, adică să renunți la viața ta. Să vinzi tot. Să renunți la tot pentru Cristos. Nu îl adaugi pe Cristos la viața ta. Abandonezi tot. Vinzi tot. Și literalmente printr-o sinucidere de sine, prin lepădarea de sine, câștigi totul.

Pe de altă parte, dacă vrei să-ți salvezi viața, versetul 2:, „oricine dorește să-și scape viața”, nu înseamnă să porți centura de siguranță și să ai airbag-uri. Nu despre asta vorbesc. Sau să treci printr-o operație pentru a te vindeca de o boală. Nu vorbim aici despre viața fizică. Aici este vorba despre sufletul tău veșnic, despre sufletul tău veșnic. Vrei să-ți salvezi sufletul? Vrei să-ți salvezi viața? Vrei să te salvezi? Atunci trebuie să te pierzi pe tine însuți. Este singura opțiune. Vrei să te pierzi pe tine însuți? Vrei să îți pierzi viața în iadul etern, suferind pedeapsa pentru totdeauna? Atunci păstrează-ți viața așa cum e. Acesta este, simplu, paradoxul.

Matei 10:39 este un alt verset unde Isus spune asta. Este mesajul pe care l-a tot repetat Domnul Isus. Matei 10:39: „Cine își va păstra viața, o va pierde, cine își va pierde viața pentru Mine, o va câștiga.” Un alt loc unde cred că este de fapt o expunere a ceea ce înseamnă asta este în Ioan 12:25, unde Isus repetă și el același paradox. Ioan 12:25. Ascultați aceste cuvinte! „Cine își iubește viața, o pierde.” Observați, vrei să-ți salvezi viața pentru că îți place, îți place cum ești, te iubești pe tine însuți, îți iubești propriile dorințe, propriile ambiții, propriile visuri și scopuri. Îți iubești propriile onoruri, propriile tale realizări, felul de a fi, propria ta voință. Dacă faci asta, o vei pierde. Apoi Isus a continuat: „și cine își urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică”. Acolo Isus spune că trebuie să-ți urăști viața. Sunt sigur că din pasajul acesta a preluat Martin Luther termenul „ura de sine”.

Dacă te iubești pe tine însuți, dacă e valabilă pentru tine iubirea de sine și stima de sine și dacă preocuparea ta este ca toate nevoile tale mici să fie îndeplinite, asigurându-te că ești răsfățat împlinindu-ți toate fanteziile, visurile, speranțele, planurile și ambițiile tale îți vei pierde viața. Îți vei pierde viața în iadul veșnic. Dacă te iubești atât de mult încât să ții de asta la fel ca tânărul bogat, vei pleca fără viață veșnică. Dar dacă te lepezi de tine însuți, atunci vei primi viața veșnică. Ce opțiune măreață, extraordinară! Vreau să spun, este unica posibilitate. Ori îți scapi viața acum, ori o pierzi pentru totdeauna. Pierde-ți viața acum și salveaz-o pentru totdeauna. Atât este de simplu.

Există o mică expresie în versetul 24 care trebuie luată în seamă: „pentru Mine.” De dragul Meu. Și nu este vorba despre un fel de renunțare altruistă, un gest filantropic. El nu spune să-ți pierzi viața pentru cauze justițiare sau să-ți pierzi viața pentru cauze religioase, să renunți la tine pentru a deveni preot sau călugăriță sau să te autoflagelezi, să-ți dai foc cu o torță asemenea unui preot budist pentru a-ți arăta devotamentul față de Dumnezeu, sau prin a detona bombe în jurul tău ca musulman devotat și a crede că te vei trezi într-o experiență cerească cu 72 de fecioare cu ochi negri care te așteaptă pe pajiștile verzi, un nivel de devotament față de Allah.

Nu vorbim despre acest tip de lepădare de sine. Există doar o singură cale pentru a te lepăda de tine. Există un singur fel de auto-depreciere, un singur fel de lepădare de sine și acesta este „pentru Mine”. Nu există nicio valoare și nicio virtute în ceea ce fac toți acești oameni. Când un budist își dă foc, când un musulman se aruncă în aer se duc direct în iadul etern. Nu au parte de nicio răsplată indiferent cât de devotați au fost din punct de vedere religios, indiferent cât de extrem a fost acel nivel de devotament. Ce spune Domnul Isus aici este că un om care își pierde viața, se leapădă de sine, se urăște pe sine cu disperare pentru starea sa păcătoasă și își predă viața lui Isus Cristos o face „de dragul Meu.” „Pentru Mine”, asta este semnificația corectă. Singurul mod în care îți vei salva viața pentru veșnicie, singurul mod în care îți vei petrece veșnicia în cer în prezența lui Dumnezeu, în plinătatea bucuriei, este atunci când ți-ai predat întreaga viață lui Isus Cristos.

Versetul 25. Domnul Isus face această afirmație, cu adevărat interesantă: „ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau dacă s-ar pierde pe sine însuși?” Asta este o hiperbolă.

De fapt, din categoria figurilor de stil, aceasta este hiperbola la superlativ. Isus spune: „Știu la ce te gândești. Știu la ce te gândești. Vei spune: „ei bine, cu siguranță sunt un om bun, am realizat asta și asta, sunt onorat pentru asta și asta, am ambiția asta, dorința asta și mi-ar plăcea să fac asta și cealaltă, am câteva planuri personale și mai am și câteva relații apropiate pe care vreau să le protejez. Și, știi, am atât de multe la care să renunț. Ceri prea multe de la mine.” Tânărul conducător bogat a spus: „știi, sunt bogat, am multe lucruri. Ceri prea multe.”

Așa că Isus a răspuns: „bine, iată o ilustrație ipotetică. Ce-ar fi dacă ai deține întreaga lume? Ce zici de asta?" Aceasta este hiperbola extremă. Mai mult de atât nu se poate. „Bine, să presupunem că ai deține întreaga lume. Ai toate posesiunile din lumea aceasta, toate casele, mașinile, hainele, terenurile, popularitatea și tot prestigiul, toată autoritatea, capacitatea de a-ți procura tot ceea ce este în termenii câștigului material, în termenii premiilor, în termenii prestigiului, ai întâietatea, puterea, trebuie doar să spui. Le ai pe toate. Care este beneficiul?” Și ce dacă? Care este beneficiul?

Cuvântul înseamnă pur și simplu: „ce beneficiu aduce?” La ce e bun? Ce folos au? Cu ce te ajută? „Dacă te prăpădești sau dacă te pierzi?” Tu, cel care ești creat să trăiești veșnic, sau cum consemnează Matei: „ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” Cât valorează sufletul tău? Cât valorează sufletul tău care este veșnic? Este mai valoros decât întreaga istorie a acestei lumi. Vei fi mort după câteva răsuflări. Dar vei trăi veșnic. Nu spui că această credință comună a umanității este aceasta, știi tu, cine deține cele mai multe lucruri pământești este cel mai fericit. Doar pentru că ai parte de mai multe lucruri materiale, sau ai relații mai bune, sau relații diferite, sau mai multă putere, sau mai multă influență, sau mai multă onoare, sau orice altceva?

Isus spune că, dacă deții literalmente toate bogățiile pământești și ți-ai pierdut sufletul veșnic, este o afacere proastă. Este o afacere proastă. La ce bun să câștigi lumea întreagă și să-ți pierzi propriul suflet? Și astfel Isus spune: „uite, e mai bine să renunți la viața ta acum, recunoscând că oricum nu este nimic și atunci va fi ceva glorios și ceva minunat, va fi ceva binecuvântat, și ceva îmbucurător, ceva puternic, ceva aducător de pace, va fi ceva onorabil, pentru totdeauna și pentru veci de veci.” Acesta este mesajul Evangheliei. Aceasta este hotărârea pe care o iei.

Data viitoare ne vom uita la versetele 26 și 27 când Domnul Isus spune: „toți vor sta în fața tronului de judecată la tribunalul ceresc, la finalul istoriei, și vor fi condamnați veșnic pentru modul în care au răspuns la acest mesaj”.

Permiteți-mi să rezum simplu. Dragostea de sine te va trimite în iad. Lepădarea de sine te va trimite în rai. Credința în Domnul Isus Cristos este esențială. Se cere să crezi în Isus Cristos împreună cu pocăința autentică. Ambele reprezintă lucrarea măreață a Duhului lui Dumnezeu într-o inimă binevoitoare prin adevărul biblic înțeles. De aceea predicăm acest adevăr.

Părinte, venim acum la încheierea minunatului serviciu divin în această dimineață, mulțumindu-Ți pentru imnuri, muzică și cântece, și mulțumindu-Ți pentru oportunitatea de a veni înaintea Ta în rugăciune, de a dărui, iar acum îți mulțumim pentru Cuvânt. Din nou, am auzit cuvinte de pe buzele Mântuitorului. Din nou, am fost aduși, cum s-a întâmplat, înaintea prezenței Tale și Tu ai vorbit. Acesta este adevărul Tău. Acesta este adevărul care ni s-a dat cu bunăvoință, cu dragoste, adevăr care n-ar fi trebuit să ne fie descoperit, dar ne-a fost descoperit pentru că Tu ești prin natura Ta un Dumnezeu care mântuiește, un Dumnezeu care caută să-i mântuiască pe păcătoși.

Ne rugăm, Doamne, ca propovăduirea acestui adevăr, a mesajului crucii, care este o nebunie pentru lume, să fie puterea mântuirii pentru mulți care-l vor auzi și vor crede. Ne rugăm, Doamne, ca Tu să faci o lucrare care să ducă la lepădare de sine, la ură față de sine în multe inimi, chiar şi în ale noastre, cei care suntem credincioși, să continui să lucrezi aceasta în noi, astfel încât să nu cădem niciodată în păcatul grozav al mândriei și al încrederii de sine, ci să știm întotdeauna că este o minune, aproape o surpriză, ori de câte ori alegi cu bunăvoință să ne folosești ca pe niște instrumente pentru slava Ta.

Îți mulțumim, Părinte, că Duhul lui Dumnezeu lucrează aceste lucruri în inimă, prin adevăr. Ne rugăm în acest scop chiar și astăzi în Numele Salvatorului. Amin.

SFÂRȘIT