Deschideți Biblia, dacă doriți, la capitolul 9 din Luca, vreau să vă îndrept atenția asupra versetului 26. Am pus deoparte câteva săptămâni să ne uităm la un paragraf special din Luca 9, începând de la versetul 23 și continuând până la versetul 26.

Este chiar în centrul învățăturii lui Isus și în centrul Evangheliei adevărate. Versetul 23 spune așa: „Apoi a zis tuturor: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viața o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va mântui. Şi ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuși? Căci de oricine se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinților îngeri.

Înainte de a lăsa la o parte acest pasaj aș vrea să citesc cuvintele lui Isus din versetul 26: „Căci de oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, se va rușina și Fiul Omului de el când va veni în slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri.”

Vreau să ne concentrăm asupra termenului „rușine”. Când vorbim despre cel mai rău tip de caracter omenesc sau despre cel mai rău comportament uman, spunem adesea că cineva n-are pic de rușine, că se comportă ca unul care nu știe ce este rușinea. Cu siguranță sunt mulți oameni care nu au nicio rușine când vine vorba de propria conduită, de propriul comportament. Și sincer să fiu o astfel de atitudine cuprinde un spectru destul de larg. Sunt oameni nerușinați foarte răi, din cale-afară de imorali, foarte destrăbălați. Ei trăiesc cel mai mizerabil tip de viaţă, aparent având conștiința tocită, așa încât să nu simtă deloc vina și să nu aibă nicio remușcare, indiferent cât de multe dintre legile lui Dumnezeu încalcă sau cât de des le încalcă. Aceștia sunt oameni fără pic de rușine.

La celălalt capăt al spectrului se află un alt tip de persoană fără rușine, nu o persoană vizibil mizerabilă, și păcătoasă, și rea, ci o persoană păcătoasă în ascuns care în exterior este religioasă și neprihănită prin sine. În mintea lor acești oameni cred că prin bunătatea de care dau dovadă sunt primiți de Dumnezeu, că nu încalcă legile lui Dumnezeu și, prin urmare, nu au nicio rușine. Ei nu simt nicio vină, nicio remușcare, datorită succesului de a se autoînșela cu privire la adevărata lor stare.

Există deci oameni răi care nu au nicio rușine și oameni religioși care nu au nicio rușine. Sunt acei oameni care își arată răutatea pe față, dar care nu simt nicio vină, pentru că s-au antrenat să nege acest lucru. Și sunt acei oameni religioși care maschează răutatea şi nu simt nicio vină pentru că s-au antrenat să se încreadă în propria lor neprihănire.

În toate locurile și în toate vremurile Israelul a fost plin de astfel de oameni fără rușine. Erau reprobații. Erau femeile ușoare. Erau criminalii mărunți. Erau epavele și lepădăturile societății umane. Erau cei disprețuiți, colectorii de taxe, oamenii nenorociți ai societății, care în văzul tuturor au trăit fără rușine în viață. Mai rău din multe puncte de vedere și mult mai greu de atins, găsim aici persoane din elita religioasă, cărturarii, fariseii, preoții cei mai de seamă, cei care modelau instituția religioasă, cei care de asemenea nu aveau nicio rușine și care credeau că nu au nicio vină înaintea lui Dumnezeu, pentru că prin propria lor neprihănire și-au șters vinovăția. În ambele cazuri, acești oameni sunt mândri de lucruri de care ar trebui să le fie rușine. Celor care își arată răutatea pe față ar trebui să li se umple fața de rușine datorită stării lor nenorocite. Fățarnicilor ar trebui să le fie rușine de propria lor ipocrizie.

Pavel în Filipeni 3:19 descrie oameni care se mândresc cu lucrurile de care ar trebui să le fie rușine, fie că este vorba despre imoralitate nestăpânită sau înfrânare ascunsă sub haina ipocriziei. Păcătoșii sunt foarte buni la autoînșelare, sunt foarte buni la a avea o părere foarte bună despre ei înșiși, și acest lucru este adevărat mai ales în zilele noastre, când societatea noastră se străduiește foarte mult să-i convingă pe oameni că ar trebui să se simtă bine cu ceea ce aleg să fie și să facă, deoarece, la urma urmei, sunt independenți și au dreptul de a alege orice doresc. Păcătoșii se vor antrena pe ei înșiși să nu simtă rușine.

În capitolul 6 din Ieremia există o bună perspectivă asupra acestui lucru și îl descrie pe păcătos într-un limbaj inevitabil de clar. Ascultați asta. Ieremia 6:15: „Sunt daţi de rușine, căci săvârșesc urâciuni, şi totuși nu roșesc şi nu știu de rușine.” Nici măcar nu știau că erau de rușine. Nici măcar nu știau că se făceau de rușine. S-au antrenat atât de bine să nu simtă asta.

Toți păcătoșii, fie că sunt religioși sau păgâni, fie că sunt morali sau imorali, au multe de care să se rușineze, multe. Și Biblia vorbește mult despre lucrul acesta. Cuvintele asociate cu rușinea sunt peste tot în Scriptură: rușine, rușinat, rușinos, nerușinat. Ele apar în Scriptură în legătură cu păcatul, fie că este vorba de păcatul ipocriziei neprihănirii de sine, fie că este păcatul imoralității trăite în văzul tuturor, sau orice altceva între ele, care reprezintă un motiv de rușine, vinovăție, jenă sau chiar acel cuvânt vechi mortificare.

Mama obișnuia să folosească acest cuvânt. Îmi amintesc că-mi spunea, copil fiind, „trebuie să mortifici lucrul acesta din viața ta”. Acesta era cel mai sever mod de a mă face să-mi fie rușine. Mă bucur că am fost crescut de părinți care mi-au spus deseori: „Ar trebui să-ți fie rușine de tine . Mai bine părinți care să-ți spună „să-ți fie rușine de ce ai făcut, Mi-a folosit mult mai mult decât să am părinți care să îmi spună: ar trebui să fii mândru de tine însuți sau să ai o părere bună despre tine însuți.” Deoarece avem așa de multe lucruri de care să ne fie rușine. Ar trebui să-i învățăm pe copiii noștri să le fie rușine de ei înșiși, nu doar înaintea oamenilor, ci mai important, înaintea lui Dumnezeu. Asta le va fi de folos în a-i conduce la pocăință.

Mesajul simplu din dimineața aceasta, în timpul scurt pe care îl avem este că mântuirea aduce foarte clar în discuție problema aceasta a rușinii. Pentru cei cărora le este rușine de ei înșiși este speranță pentru mântuire. Pentru cei cărora nu le este rușine, nu mai este nicio speranță. La asta se reduce. Este har, este iertare și viață veșnică pentru oamenii cărora le este rușine de ei înșiși. Nu există har, nici iertare, nici viață veșnică pentru cei care n-au nicio rușine. Asta este opțiunea.

De fapt, Isus a făcut clară opțiunea când a spus: „căci de oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, se va rușina și Fiul Omului când va veni în slava Sa”. Observați, când Fiul Omului va veni în slava Sa, El va trebui să se ocupe de cei păcătoși. Și singura atitudine pe care un Dumnezeu sfânt ar putea să o aibă față de păcatul care nu a fost iertat este să-l trateze pe păcătos cu o rușine absolută, definitivă. Cristos se va rușina de toți acei oameni cărora nu le va fi rușine de ei înșiși.

Sunt oameni, și e evident, care refuză să le fie rușine de ei înșiși și astfel le este rușine de Domnul Isus și de mesajul Său. Le este rușine de Evanghelie. Le este rușine să-L numească pe Isus Domn și Mesia. Pentru ei asta ar fi o rușine mare. Asta ar însemna pentru ei o recunoaștere a stării lor de păcătoșenie și ei refuză să facă asta. Asta era caracteristic pentru conducerea religioasă a vremii. Priviți la versetul din Luca 9:22. „Fiul omului trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învieze.”

Isus nu a fost să fie Mesia al lor. Nu a fost să fie El Domnul lor, nu a fost să fie Mântuitorul lor. Isus nu a fost să fie Regele lor. Ei nu vor dori ca acest om să stăpânească peste ei, au spus ei. Le era rușine de Cristos. Totul despre Isus Cristos a fost o piatră de poticnire și o jignire pentru ei, nu doar crucea, ci toate celelalte. L-au pus pe cruce pentru că le era rușine pentru că El pretindea că este Mesia al lor. I-a jignit faptul că Unul atât de umil, atât de blând ar pretinde că este Mesia.

Și nu lipsa caracterului nobil i-a jignit. Nu puterea lui dumnezeiască i-a jignit. Ceea ce i-a jignit a fost mesajul Lui. Ceea ce i-a iritat a fost că El i-a numit păcătoși, i-a deranjat că a numit ipocrizie postul pe care îl țineau, că a numit ipocrizie rugăciunea lor, El a numit dărnicia lor ipocrizie. Și El a spus că, de fapt, ei erau săracii, robii, orbii și asupriții. Adevărata lor condiție spirituală era una de sărăcie absolută, erau într-un faliment spiritual absolut. Trăiau încarcerați în propria lor nelegiuire îndreptându-se spre judecată. Erau orbi față de adevărul spiritual și erau literalmente împovărați de greutatea vinovăției și nu au primit acel mesaj.

De fapt, când El a predicat acea predică în sinagoga din orașul Său natal Nazaret, prima dată când s-a întors să predice acolo în sinagoga în care a crescut, unde și-a petrecut 30 de ani din viața Sa, unde toată lumea Îl cunoștea, a predicat acea predică și vecinii Săi, prietenii Săi și familia Sa extinsă au fost cei care, după o predică, L-au urcat pe o stâncă și au încercat să-L arunce ca să-L omoare. Atât de mult au urât mesajul Lui.

Cauza principală a fost chemarea să le fie rușine de ei înșiși. Erau atât de convinși în mințile lor de neprihănirea lor, de neprihănirea lor proprie încât mesajul Lui i-a înfuriat atât de tare încât au încercat să-L execute după o singură predică.

Și la asta ajung toate în cele din urmă, la această chestiune despre cine va intra în cer. Dacă îți este sau nu rușine de tine însuți sau îți este rușine de Isus și de Evanghelia Lui. Asta este problema. Și apropo, ai o mulțime de lucruri de care să-ți fie rușine, o mulțime. Ai înregistrat de-a lungul vieții un șir lung de păcate, nelimitat, necontrolat și neamestecat cu ceea ce este cu adevărat neprihănit. Fiecare păcătos ar trebui să fie total rușinat de el însuși sau de ea însăși.

Dar vă spun că există cineva de care nu ar trebui să îţi fie rușine și acesta este Isus. De ce să îți fie rușine? Sfințenie perfectă, dreptate perfectă, virtute perfectă, bunătate perfectă, cunoaștere perfectă, înțelepciune și compasiune perfectă, iubire perfectă, milă perfectă, har perfect, putere perfectă, dreptate perfectă. De ce să îți fie rușine? A spune că ți-e rușine de Domnul Isus înseamnă a-ți arăta propria stricăciune. Înseamnă să spui: „Mi-e rușine de ceea ce este sfânt. Îmi este rușine de ceea ce este corect. Îmi este rușine de ceea ce este, bun, cinstit, adevărat și drept, îmi este rușine de toate acestea”. Asta clarifică starea ta.

De aceea apostolul Pavel a spus: „nu mă voi lăuda decât în ​​Cristos Isus, Domnul meu”. Creștinii sunt oameni cărora nu le este rușine de Isus Cristos, dar le este rușine de ei înșiși și vin rușinați la El pentru a fi iertați.

Ar trebui să-mi fie rușine de Cel care a murit pe cruce ca să mă izbăvească de păcat? Ar trebui să-mi fie rușine de Cel care m-a iubit cu o iubire perfectă înainte de întemeierea lumii? Ar trebui să-mi fie rușine de Cel care a ales să-mi fie prieten și Răscumpărător? Să-mi fie oare rușine de Cel care a mers la cer să-mi pregătească un loc în casa Tatălui și să mă primească la Sine și să-mi permită să locuiesc în prezența Lui sfântă pentru veci de veci? De ce să îți fie rușine?

În Evrei capitolul 2 este o afirmație foarte, foarte convingătoare în versetul 11. Este una scurtă, dar, sincer, este o declarație copleșitoare. Vorbește despre Isus, se adresează credincioșilor: „Lui” - Evrei 2:11 – „nu-I este rușine să-i numească frați”. Nu-i este rușine să-i numească frați. „El este autorul mântuirii noastre - spune versetul 10. „El aduce pe mulți fii la slavă.” Prin suferința Sa El a câștigat mântuirea noastră și „Lui nu-i este rușine să ne numească frați”.

Uneori îi auzi pe oameni spunând: „Ei bine, El este fratele meu, dar vreau ca nimeni să nu știe asta. Mi-e rușine de El. Mi-e rușine să fiu asociat cu o astfel de persoană.” Ei bine, ar trebui să spun că Domnul Însuși, Cristos Cel perfect, Cel fără păcat, are multe lucruri de care să-i fie rușine în ceea ce mă privește pe mine. Este un act de har uimitor că Domnul ar spune: „nu Mi-e rușine să-l numesc pe John MacArthur fratele Meu; nu mi-e rușine să spun că este al Meu.” Mă întreb însă cât de jenant ar trebui să fie pentru El să mă numească pe mine al Lui? Însă, Lui nu îi este rușine să ne numească frați.

În capitolul 11 din Evrei, aceeași realitate merge mai adânc în cadrul Trinității, pentru că în versetul 16, chiar la mijlocul versetului, Evrei 11, spune: „Lui Dumnezeu nu-i este rușine să se numească Dumnezeul lor”.

Știți, îmi aduc aminte că am citit un articol cu ​​ani în urmă în New West Magazine, au scris un articol critic la adresa creștinismului și a modului în care creștinii se comportă în public, în special creștinii care ajung în zona media, creștinii celebri. Și nu am să uit niciodată rândul acela. Autorul articolului a scris: „Mi se pare că Isus trebuie să fie superior majorității agenților Săi”. Ce gând profund. De ce ar vrea Isus vreodată să ne numească frați? De ce ar vrea Dumnezeu vreodată să se ridice în fața oștii cerești și să spună: „nu mi-e rușine să îi numesc ai Mei. Ei Îmi aparțin?”

Acesta este un har măreț, pentru că aducem atât de ușor și atât de repede ocară Numelui lui Cristos și rușine Numelui lui Dumnezeu, și totuși lui Cristos și lui Dumnezeu, Fiului și Tatălui, nu Le este rușine să se identifice cu noi. Cu toate că lumea L-a făcut de rușine pe Domnul Isus. În Evrei 12:2 ni se spune că Domnul Isus a mers la cruce. El a suferit crucea și a disprețuit rușinea. Lumea I-a adus rușine și încă face asta, încă Îl răstignește, Îl fac pe Cristos de rușine în mod public. Fiecare păcătos care respinge Evanghelia se rușinează de Isus, Îl dezonorează, se rușinează chiar să aibă vreo legătură cu El. Dar El a disprețuit rușinea lumii îndurând crucea, ca El să poată fi autorul și desăvârșitorul credinței noastre.

Știți, când Domnul a fost în cer, înainte de a coborî pe pământ, El a anticipat și apoi a experimentat ce înseamnă să suferi rușinea, ceva ce nu cunoscuse niciodată în întreaga Sa existență veșnică. Dar Isus a disprețuit asta, a disprețuit această rușine, pentru ca El să poată realiza mântuirea noastră. Astfel, El a primit rușinea, a tratat-o ​​ca și cum nu ar fi fost nimic ca să nu Îi fie rușine să ne numească frați, ca nici lui Dumnezeu să nu Îi fie rușine să spună că Îi aparținem.

Ce este un creștin atunci? Cineva căruia nu-i este rușine de Cristos, cineva căruia nu-i este rușine de Dumnezeu, dar cineva căruia îi este rușine de sine însuși. Pavel mărturisește în locul nostru în Romani 1:16: „căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Cristos, căci ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului și apoi a grecului.” Pavel spune: „mie nu mi-e rușine”.

Și noi știm că lucrul acesta a fost adevărat. Oriunde mergea, el L-a proclamat pe Cristos. A fost ca acei îngeri care s-au arătat păstorilor și au cântat: „slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte”. Nu i-a fost rușine de Fiul care S-a născut Mântuitor și Răscumpărător. De fapt, în Filipeni 1:20 el spune: „mă aștept și nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de rușine cu nimic, ci că acum, ca totdeauna, Cristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viața mea, fie prin moartea mea.”

Voi trăi o viață devotată lui Cristos. Nu mă voi rușina niciodată de Cristos și niciodată nu voi fi dat de rușine de către Cristos. El îi va da de rușine pe toți cei care se vor rușina de El. Nu va exista niciodată nicio rușine pentru cei care nu se rușinează de El.

Așa a fost apostolul Pavel și așa și-a trăit viața. În 2 Timotei 1:12 a spus: „sufăr”, și asta s-a întâmplat. „dar mie nu mi-e rușine pentru că știu în Cine am crezut și sunt încredințat că El are puterea să păzească ceea ce I-am încredințat până în ziua aceea.” Nu mă voi rușina de Cristos. Îmi voi trăi viața credincios față de El. Îl voi slăvi, Îl voi onora și Îl voi vesti fără să-mi fie rușine.” Și îi reamintește și lui Timotei: „Să nu-ți fie rușine de mărturisirea Domnului nostru”. Petru, în 1 Petru 4:16 spune: „Dacă suferă cineva pentru că este creștin, să nu-i fie rușine, ci să-L proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta.”

Totul se reduce doar la atât. Fie îți va fi rușine de Cristos, fie te vei rușina de tine și nu-ți va fi rușine de Cristos. Cum aș putea să mă rușinez de Cel care a murit pentru mine? Cum aș putea să mă rușinez de Dumnezeul cerului care a vrut să fie Dumnezeul meu? Cum aș putea să mă rușinez de Fiul, de Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume să moară pentru păcatele mele, ca să mă poată duce la casa mea din ceruri și să mă numească pentru totdeauna fratele Său?

Dar păcătoșilor, celor care nu se pocăiesc, păcătoșilor necredincioși le este rușine de Isus. Ei se simt stânjeniți să-L primească, și nu pentru că Îi lipsește caracterul nobil, nu pentru că El nu a reușit să demonstreze putere divină și să dovedească cine este El, ci deoarece pentru a nu se rușina de El li se cere să le fie rușine de ei înșiși. Este nevoie, dacă ne întoarcem la Luca 9, exact de ceea ce spune Domnul Isus. „Dacă ai de gând și vrei să vii după Mine” - iată ce ți se cere - „leapădă-te de tine însuți”. Asta înseamnă în esență să-ți fie rușine de tine, umilire de sine. Am vorbit despre asta în ultimele săptămâni, rușine de sine, ură de sine. Aceasta este esența pocăinței. Lepădarea de sine și purtarea zilnică a crucii. Ia-ți crucea în fiecare zi. Trebuie să fii dispus să-L urmezi pe Cristos, rușinat de propriul tău păcat, copleșit că Mântuitorul a venit și ți-a iertat păcatele și, din fiorul acesta lăuntric, să fii dornic să-ți dai viața pentru El, chiar dacă asta înseamnă moarte, și cu siguranță înseamnă să Îl urmezi pe Cristos.

Păcătoșii iertați, atunci, sunt cei cu un sentiment puternic și copleșitor de rușine față de ei înșiși, care Îl cheamă pe Cristos să-i mântuiască de rușinea lor. Păcătosul neiertat este cel cu un sentiment puternic, copleșitor, de rușine față de Evanghelie, fiindcă refuză să se vadă așa cum este cu adevărat. Dacă vei merge în iad pentru totdeauna, este pentru că ți-a fost rușine de Cristos. Dacă vei merge în rai pentru totdeauna, este pentru că îți este rușine de tine însuți.

Acum, în acest text, uitându-ne la el doar pe scurt, un lucru este clar. Mai întâi îi vezi pe păcătoșii cărora le este rușine de Fiul Omului și apoi Îl vezi pe Fiul Omului că se rușinează de păcătoși. Versetul 26 începe: „căci de oricine se rușinează de Mine și de cuvintele Mele”.

Ioan 1 ne spune: „El a venit în lume, lumea a fost făcută prin El și lumea nu L-a cunoscut. El a venit la ai Săi, ai Săi nu L-au primit.” Și totuși El era manifestarea vizibilă a gloriei lui Dumnezeu. Ioan 1:14 prezintă lucrurile atât de clar încât nu poate fi vorba despre vreo greșeală. „Și Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi plin de har și de adevăr și noi am văzut slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”

Revelația lui Isus a fost clară. Era evident că El era Dumnezeu, nu era nici un dubiu în privința aceasta. Revelația de sine a fost clară. Mesajul Lui era adevărat. A fost îndreptat împotriva păcatului. A meritat onoare. A meritat glorie. Merită închinare. Nu există în El nimic de care să îți fie rușine. De fapt în Apocalipsa 5 este prezentat un crâmpei din ceruri și toate oștirile îngerilor din ceruri și sfinții glorificați, de asemenea, zic fără încetare: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească slavă, cinste, bogăție și putere, înțelepciune și tărie.” Și pentru toată veșnicia în ceruri va fi un timp pentru a-L lăuda, și a-L lăuda pe Cristos, în toată gloria perfecțiunii Sale absolute. Nu este nimic în El de care să-ți fie rușine.

Așa cum am spus mai devreme, dacă ți-e rușine de Cristos, asta spune ceva despre tine, cât de deformată, depravată și păcătoasă este mintea ta. Crucea este o piatră de poticnire și o stâncă de cădere pentru cei care sunt pe calea pierzării, spune 1 Corinteni 1. Isus este împotriva tuturor celor care țin la păcatul lor, fie că este vorba de imoralitate sau moralitate.

De ce fac asta? De ce oare le este oamenilor rușine de Cristos? Iubire de sine, dragoste pentru păcat, dorință de acceptare. Ei nu vor să trăiască o viață sfântă și curată dacă sunt niște oameni imorali, pentru că astfel și-ar pierde prietenii care sunt imorali. Prietenii i-ar disprețui și și-ar bate joc de ei dacă ar îmbrățișa religia. Pe de altă parte, cei care se încred în neprihănirea lor nu vor să-și recunoască păcatul. Ei nu vor să li se spună că sunt păcătoși, ei înșiși păcătoși, pentru că astfel vor fi înstrăinați de prietenii lor ipocriți.

Iubirea de sine, păstrarea oricărui mod de a trăi în păcat, în care ți-ai găsit plăcerea, dragostea de a fi acceptat în grupul de păcătoși este ceea ce îl ține în strânsoare pe cel păcătos și îl face să se rușineze de Cristos, să se rușineze de Evanghelia care îl demască prezentându-l ca fiind nenorocit și sortit judecății veșnice.

Acești oameni sunt descriși în versetul 26 ca fiind cei care „se rușinează de Mine și de cuvintele Mele”. Și asta merge direct la problemă. Nu Îl poți despărți pe Isus de Evanghelia Sa. „Eu și cuvintele Mele” merg împreună. Nu înseamnă doar să fii îndrăgostit de Isus, ci să îmbrățișezi Evanghelia pe care El a predicat-o. Dar oriunde frica de înstrăinare sau ostracizare de grupul tău, sau iubirea de sine, sau iubirea de păcat domină inima, păcătosul nu se va lepăda de sine, nu va lua o cruce de bunăvoie, nu-L va urma și, prin urmare, versetul 24 spune: „el își va pierde viața”. Își va pierde viața în sens veșnic.

Ei bine, totul se rezumă la întrebarea de cine îți va fi rușine. Și nimic, nimic nu va putea fi vreodată mai grav decât a-ți fi rușine de Isus Cristos și de Evanghelia Sa. Este dezastruos pentru eternitate . Și a doua parte a versetului subliniază lucrul acesta.

Mai întâi îi ai pe păcătoșii cărora le este rușine de Fiul Omului, iar apoi Îl ai pe Fiul Omului căruia Îi este rușine de păcătoși.

El spune: „de el – „adică de oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, se va rușina și Fiul Omului când va veni în slava Sa și în slava Tatălui și a sfinților îngeri.” Este referirea la a doua venire. Când Isus vine cu deplină slavă, în strălucire, în slava Tatălui, cu slava pe care o are El Însuși și cu slava îngerilor care Îl însoțesc, scene descrise în textele profetice ale Scripturii, în cartea lui Daniel, în Evanghelia după Matei, mai apoi în Luca, în Apocalipsa, când Isus se întoarce să stea pe tronul judecății și nu va mai avea nimic altceva decât rușine să arunce peste toți cei cărora le este rușine de El.

Cuvintele lui Isus rostite aici în versetul 26 sunt legate direct de un text din Vechiul Testament care le era familiar evreilor care L-au auzit spunând aceste lucruri. Ei erau foarte conștienți de faptul că Daniel profețise venirea Fiului Omului, a lui Mesia. Și că atunci când va veni, va fi însoțit de slava Tatălui, de slava îngerilor. Și va fi un tron ​​al judecății. Și vreau să vă uitați la asta întorcând în Vechiul Testament, la Daniel capitolul 7. Daniel capitolul 7. Acesta este, fără îndoială, textul pe care Isus l-a avut în minte.

Deși El s-a referit la Sine în mod frecvent ca „Fiul Omului”, de data aceasta „Fiul omului” se referă direct la Daniel 7. Și vreau să vă uitați, în primul rând, la versetele 9 și 10. În viziunea lui Daniel, el spune: „mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos.” Îl vede pe Dumnezeu pe tron. Haina Lui era albă ca zăpada” - simbolizând curăția - „şi părul capului Lui era ca nişte lână curată” - simbolul înțelepciunii. „Scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile lui, ca un foc aprins.” – simbolic pentru mânia judecății.

Este la fel ca în Ezechiel capitolul 1. Aceasta este mașinăria de război care se ridică de la tronul lui Dumnezeu. Este distrugerea divină, puritatea absolută. Sfințenia este ofensată. Înțelepciunea absolută răspunde ca atare cu judecată absolută, mânia din mașinăria de război a lui Dumnezeu. Și dacă veți dori să vedeți mai departe o descrierea a ei o veți vedea în Ezechiel capitolul 1 și există de asemenea o imagine a ei în capitolul patru din Apocalipsa. Este momentul judecății. „Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii alții stăteau înaintea Lui.” Aceștia sunt îngerii, îngerii sfinți.

Am văzut deja gloria lui Dumnezeu, Cel Îmbătrânit de zile în gloria Sa, curată, albă și cuprinsă de flăcări. Și acum vedem slava îngerilor care sunt prezenți la judecată. Apoi versetul 10 se încheie spunând: „S-a ținut judecata.” Asta este o sală de judecată. „Și cărțile au fost deschise.” Despre ce cărți este vorba? Cărțile reprezintă înregistrarea vieții fiecărei persoane și tot ce a gândit vreodată, a spus vreodată sau a făcut vreodată o persoană se află în aceste cărți.

Apocalipsa 20:11-15 prezintă aceeași scenă în cuvinte diferite. De fapt, când închideți Biblia este Apocalipsa 20, la final, este descrisă această scenă și cărțile au fost deschise și toată lumea este judecată după cele ce erau scrise în aceste cărți. Asta este scena pe care Domnul nostru a avut-o în minte când a vorbit în Luca 9:26.

Va veni o vreme când El se va întoarce și Își va lua locul ca Judecător. Dumnezeu va fi pe tron ​​la acea mare judecată, pe tronul Său cel mare și alb, așa cum ni l-a descris scriitorul cărții Apocalipsa. Cristos va fi Judecătorul. Ioan capitolul 5 spune: „ci toată judecata I-a fost dată Fiului.” El va sta pe tron împreună cu Tatăl, de aceea sunt mai multe scaune de domnie, după cum ni se spune în versetul 9. De pe tronul acela El va judeca.

Versetul 13 descrie asta. „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile.” Iată așadar că vine Fiul Omului, El se suie la tronul unde stă Cel Îmbătrânit de Zile. „El a fost prezentat înaintea Lui. Și Lui” - de către Dumnezeu Tatăl – așa cum descrie asta Ioan 5 „I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.”

Împărăția Lui este o Împărăție care nu va fi distrusă. Iată-L pe Tatăl care Îi dă Fiului Împărăția, și El vine să judece. Lui I s-a dat stăpânirea, autoritatea, domnia veșnică, slava și împărăția. Aceasta este scena în care are loc judecata.

Fiul vine să judece și să primească de la Dumnezeu Tatăl Împărăția Sa. Această judecată este descrisă în continuare în capitolul 12 din Daniel. La sfârșitul versetului 1 se vorbește despre o altă carte, și toți cei care vor fi găsiți scriși în cartea aceea vor fi salvați, eliberați, vor scăpa de judecată, așa încât „mulți din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viața veșnică şi alții pentru ocară şi rușine veșnică.”

Vine o zi când Fiul Omului va urca pe tronul lui Dumnezeu pentru a judeca. Toți cei ale căror nume sunt scrise în cartea despre care știm că este cartea vieții Mielului, lista celor care au fost iertați prin credința în Cristos, vor fi scăpați de acea judecată. Toți ceilalți vor fi ridicați din țărâna pământului, duhul lor fiind deja cu Dumnezeu. Vor fi trupuri care vor ieși din pământ și se vor alătura duhurilor, ca mai apoi să fie condamnați pentru totdeauna în iad, la suferință într-un trup pregătit pentru acea pedeapsă.

Ei vor fi rușinați este cuvântul. Exact despre asta vorbea Isus. În ziua aceea, El se va rușina de ei, vor fi făcuți de rușine, vor fi o rușine pentru El și își vor primi pedeapsa, în vreme ce sfinții - versetul 3 - vor străluci ca stele în veac și în veci de veci.

Așadar, Isus spus asta. Puteți să vă întoarceți acum la capitolul 9 din Luca. Isus a descris aici în cuvinte foarte puține aceeași scenă, anunțând că vremea aceea va veni. Voi cei cărora vă este rușine de Mine și de cuvintele Mele, îmi va fi și Mie rușine de voi în ziua aceea de judecată glorioasă.

De ce? De ce să-i fie rușine? Pentru că acolo sunt cărțile. Pentru că acolo sunt cărțile. Și când acele cărți sunt deschise, așa cum ne spune Apocalipsa 20 și așa cum spune Daniel 7, când sunt deschise cărțile fiecare gând pe care l-ai avut vreodată, fiecare faptă pe care ai făcut-o vreodată, fiecare cuvânt pe care l-ai rostit vreodată, fiecare lucru bun rămas nefăcut, orice motivație nepotrivită care a avut în vedere mai puțin decât glorificarea lui Dumnezeu, sunt toate acolo, și tot ceea ce este în carte reprezintă motivul pentru dispreț veșnic, rușine veșnică. Și unii vor protesta. Unii vor spune, ca în Luca la capitolul 13: „noi am mâncat şi am băut în fața Ta şi în ulițele noastre ai învățat pe norod, te-am văzut, te-am auzit și ne-am purtat frumos cu Tine.” Și El le va răspunde: „vă spun că nu ştiu de unde sunteți; depărtați-vă de la Mine, voi toți lucrătorii fărădelegii.” Alții vor spune: „ei bine, noi am mers mai departe decât atât. Doamne, Doamne, am făcut minuni în Numele Tău și chiar am prorocit.” Dar El le va spune: „depărtați-vă de la Mine, voi lucrători ai fărădelegii, niciodată nu v-am cunoscut”. Vor exista proteste în acea zi.

Vor fi reacții din partea altor oameni care vor spune: „dar noi am fost religioși și am fost chiar destul de buni”. Consemnarea evenimentelor este precisă și ei vor fi condamnați la dispreț veșnic și la rușine, iar răspunsul lor, conform celor spuse de Domnul nostru, va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Este teribil doar să te gândești la asta, Luca 13:28. Când El spune: „Depărtați-vă de la Mine, voi lucrătorii fărădelegii. Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.”

Ce înseamnă asta? O voi spune simplu, asta. Îți este rușine de Isus acum, și El se va rușina de tine atunci. Înregistrarea rușinii tale va fi dezvăluită la judecată și îți vei petrece restul veșniciei într-un chin continuu și în care te va roade chinul groaznic al propriei rușini. Să-ți fie rușine de tine acum și să fii iertat. Sau îți va fi rușine de tine o veșnicie, fără vreo eliberare.

Aceasta este prima mențiune despre întoarcerea lui Cristos în Evanghelia după Luca, dar nu și ultima. Și Luca se referă adesea la asta ca fiind ziua socotelilor. Nu va fi cum vei dori tu. Ci o vei primi în maniera în care Dumnezeu consideră că este drept. Să ne plecăm împreună în rugăciune.

Părinte, chemarea este simplă. Dacă venim la Tine să fim iertați trebuie să ne fie rușine de noi înșine. Asta înseamnă lepădarea de sine. Și este atât de radicală încât să fim dispuși să luăm o cruce în fiecare zi și să Te urmăm, orice ar însemna asta. Mă rog, Doamne, ca păcătoșilor să le fie rușine de ei înșiși, să fie dornici să-și recunoască păcatul, să-și dorească să fie respinși de lume, să fie dornici să renunțe la înșelăciunile libertății personale, dornici să-și piardă viața pentru a o câștiga pentru totdeauna.

Mă rog, Doamne, ca păcătoșii să accepte să simtă rușine în schimbul slavei viitoare, suferința în schimbul binecuvântării, supunerea în schimbul moștenirii vieții veșnice. Și ne amintim cuvintele din Romani 9:33: „Iată, pun în Sion o piatră de poticnire și o stâncă de cădere, și oricine crede în El nu va fi dat de rușine.” Să ne fie rușine de noi înșine acum și niciodată să nu ne fie rușine de toate bucuriile veșniciei. Sau să ne fie rușine de Cristos acum, și să ne fie rușine de noi înșine pentru totdeauna.

Mă rog, Doamne Dumnezeule, ca prin Duhul Tău să dăm un răspuns potrivit și să nu uităm că ziua în care vom da socoteală nu poate fi evitată. Părinte, mă rog să lucrezi în inimile celor care aud acest mesaj să ia hotărârea corectă și să le fie rușine de ei înșiși și nu de binecuvântatul nostru Răscumpărător. Ne rugăm pentru slava Lui și în Numele Lui. Amin.

SFÂRȘIT