Avem bucuria să ne întoarcem la studiul nostru din Evanghelia după Luca, această mare istorisire inspirată divin a vieții și slujirii Domnului nostru Isus Cristos. Dacă doriți, deschideți Biblia la capitolul 20 al Evangheliei după Luca, ne uităm începând de la versetul 9, la o parabolă profetică, o parabolă profetică despre omorârea Fiului lui Dumnezeu.

Dacă ați fost alături de noi în ultima perioadă la studiul nostru din Evanghelia după Luca, știți că am intrat în ultima săptămână a vieții Domnului nostru, înainte de moartea Lui. Pe măsură ce ajungem la această secțiune de studiu, suntem în ziua de miercuri, din marea Săptămână a Patimilor. Vineri El va fi răstignit. Duminică El va învia. Așadar, suntem în ziua de miercuri.

Domnul nostru a petrecut ziua de miercuri în zona Templului învățând mulțimea adevărul cu privire la Împărăția lui Dumnezeu și predicând Evanghelia, așa ni se spune în capitolul 20:1. Cu o zi înainte, în ziua de marți, El a intrat și a curățit Templul. Luca ne spune în capitolul 19:45 că: „a intrat în Templu, a început să scoată afară pe cei care vindeau, spunându-le: „Este scris: „Casa Mea va fi o Casă de rugăciune, dar voi ați făcut din ea „un cuib” de tâlhari” sau o peșteră a tâlharilor”.

A intrat în oraș triumfător în ziua de luni. A intrat în templu la sfârșitul zilei de luni, a aruncat o privire la ce se întâmpla acolo și s-a întors marți dimineața, a curățat templul, a scos afară toți afaceriștii care funcționau ilegal acolo, care profanau și huleau Numele lui Dumnezeu și Casa lui Dumnezeu. După această curățire, a dispus și a folosit acel loc pentru a da învățătură și pentru a predica. El a vindecat, de asemenea, oamenii care erau acolo, șchiopi și orbi, și vorbea învățând oamenii adevărul despre Împărăția lui Dumnezeu și predica Evanghelia.

Cu toate acestea, actul Său de a-i da afară pe profanatorii Templului, de a opri afacerile care se desfășurau în Templu cu consimțământul preoților mai de seamă și a marilor preoți, a fost picătura care a umplut paharul. A fost atacul final îndreptat împotriva liderilor evrei și a instituției religioase evreiești. Au vrut să-L omoare, de fapt, ei au vrut asta de foarte multă vreme. Din ce în ce mai mult, erau tot mai acizi împotriva Lui și mai nerăbdători să-I ia viața, iar acest gest a fost limita.

Isus știa că așa va fi. A făcut-o pentru că așa era drept. El știa că în felul acesta va grăbi ziua în care va fi omorât, și anume ziua de vineri, și aceasta datorită planului divin, fiindcă El urma să moară vineri, pentru că era ziua în care mieii de Paște erau sacrificați, iar El a murit pentru păcat fiind singurul sacrificiu adevărat de Paște. Dar mai sunt două zile până atunci. Acum este miercuri și pentru ultima dată Domnul Isus își arată compasiunea, simpatia și bunătatea, bunăvoința și harul Său. Domnul nostru Își petrece întreaga zi și chiar următoarea, ziua de joi, învățând și propovăduind oamenilor Evanghelia, aducând mesajul mântuirii și iertarea și viața veșnică.

Oamenii ascultau. Ascultau cu interes. Sunt încă la apogeul emoțional al intrării Sale triumfale în Ierusalim din ziua de luni. Ei încă speră că El va fi Regele lor, Mesia cel promis, că El va aduce împlinirea a tot ce i-a fost făgăduit lui Avraam, lui David, prin intermediul profeților din Vechiul Testament. Ei încă speră că El va fi mult așteptatul eliberator, care își va zdrobi dușmanii și îl va conduce pe Israel către Împărăția supremă, glorioasă și finală.

Așa că ei ascultă. Ascultă cu o atenție profundă. Liderii ascultă și ei. Nu vor să piardă nimic din ceea ce spune El. Sunt în și în preajma fiecărei mulțimi căreia îi vorbește El. Ei Îl vor mort și caută pașii pentru a face aceasta, deși nu este deloc ușor. Capitolul 19 se încheie cu aceste cuvinte: „El îi învăța zilnic în templu; dar preoții cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii poporului încercau să-L omoare, dar nu știau cum să facă, pentru că toți oamenii Îi sorbeau vorbele de pe buze.”

Le-a fost teamă, așa cum am aflat data trecută, să ia poziție directă împotriva Lui pentru că El era foarte popular, însă erau dornici să-L omoare pentru că El le-a atacat teologia, religia și imperiul lor financiar.

Așa că, în timp ce Isus le vorbește oamenilor, El le vorbește prin parabola dinaintea noastră, despre liderii religioși. Această parabolă la care am ajuns, de la versetul 9, este una dintre cele trei pilde adresate conducătorilor religioși evrei. Matei le menționează pe toate trei, Luca doar pe una dintre ele.

În timpul zilei, miercuri, de dimineață devreme și pe tot parcursul zilei, Isus se plimba prin Templu, învățându-i pe oameni. S-ar prea putea ca El să fi repetat de câteva ori, cu mici variații această pildă. Relatarea acestei pilde de către Matei este în esență exact aceeași cu cea din Luca, cu câteva variații. Relatarea lui Marcu despre această pildă este practic aceeași cu câteva variații de asemenea. Și este foarte probabil ca pe măsură ce s-a plimbat prin mulțimea aceea de oameni, să fi repetat și să fi reintrodus în discursul Lui aceste teme. Nu există însă nicio diferență esențială în această pildă. După cum am spus, în Evanghelia după Matei sunt menționate și alte două pilde. Aceasta este cea din mijloc dintre cele trei. Luca ne-o prezintă doar pe aceasta.

Îngăduiți-mi să vă spun pilda pe care a spus-o Isus, parabola aceasta profetică, care începe în versetul 9. „Apoi a început să spună norodului pilda aceasta: „Un om a sădit o vie, a arendat-o unor vieri şi a plecat într-o altă ţară pentru o vreme îndelungată. La vremea roadelor, a trimis la vieri un rob, ca să-i dea partea lui din rodul viei. Vierii l-au bătut şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. A mai trimis un alt rob; ei l-au bătut şi pe acela, l-au batjocorit şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. A mai trimis un al treilea rob; ei l-au rănit şi pe acela şi l-au scos afară.

Stăpânul viei a zis: „Ce să fac? Am să trimit pe fiul meu preaiubit; poate că îl vor primi cu cinste.” Dar vierii, când l-au văzut, s-au sfătuit între ei şi au zis: „Iată moștenitorul. Veniţi să-l ucidem, ca moştenirea să fie a noastră.” Şi l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, ce le va face stăpânul viei? Va veni, va pierde pe vierii aceia, şi via o va da altora.” Aceasta este istorisirea.

Acum, când ne uităm la această pildă și la afirmațiile ulterioare ale Domnului nostru găsim perspectiva cu privire la moartea lui Cristos, care urma, și cu privire la implicațiile ei. Aceasta este, deci, o parabolă foarte importantă, fiindcă privește înainte la evenimentul care urmează să aibă loc în curând. De asemenea, este extrem de importantă, deoarece prezintă o retrospectivă a întregii istorii a poporului Israel. Este o poveste cu mare impact și cuprinzătoare, comunicată într-un limbaj foarte simplu, o poveste uimitoare, o poveste plină de semnificații, o poveste neobișnuită și de asemenea șocantă, s-ar putea spune.

Acum, pe măsură ce voi explica această pildă, vă îndemn să privim la patru detalii. Primul este ilustrația, povestea în sine. Al doilea este explicația. Și data viitoare vom privi extensia și aplicația. Dar pentru început vă invit să privim la ilustrația și la explicația parabolei.

Versetul 9: „Și El a început să le spună oamenilor această pildă”. El vorbește cu această mulțime mare care Îl înconjoară de când a intrat în oraș cu câteva zile mai devreme. Această mare mulțime se află acum în zona Templului. El le vorbește acestora și desigur în această mulțime se amestecă și liderii religioși. Povestea este spusă oamenilor în auzul liderilor prezenți acolo. Cel mai important este că această pildă este despre liderii religioși.

E simplu de înțeles. „Un om a plantat o vie”. Un lucru foarte des întâlnit în Israel. De fapt, din punct de vedere agrar, sau din punct de vedere agricol, Israelul este împărțit în două tipuri de relief: dealurile și terenurile plate sau câmpiile. Terenul plat este locul în care se pot semăna cerealele. Dealurile sunt locurile unde evreii își aveau podgoriile. Aranjau terenurile, îndepărtau pietrele, construiau întărituri mici care le permiteau să pregătească pământul și apoi plantau vie pe toate acele dealuri terasate. Era ceva foarte, foarte obișnuit.

În relatarea lui Matei - care poate fi relatarea completă a pildei, este aceeași poveste cu un detaliu puțin diferit pe care probabil Isus l-a spus într-un alt loc în zilele în care El predica în Templu - Matei ne prezintă câteva detalii care completează efortul acelui om care a plantat via. El vorbește despre faptul că a împrejmuit-o cu un gard, a pus un teasc în ea și a construit un turn, astfel încât cineva să poată sta și să o păzească astfel încât aceasta să nu fie distrusă sau atacată de animale sau de dușmani.

Deci, era o lucrarea serioasă, plantarea unei vii. O lucrare foarte, foarte cunoscută pentru ei, foarte frecvent întâlnită. Toate dealurile Israelului - și sunt multe - au fost acoperite astfel cu viță de vie. Apoi, ne spune Luca, stăpânul viei „a închiriat-o unor vieri.” Ceva obișnuit de asemenea. Vorbim despre un proprietar care nu este acolo, care nu locuia acolo. El deține terenul, dar nu este prezent acolo. Acești vieri sunt arendașii. Cred că i-am putea numi așa. I-am numi așa și în țara noastră sau fermieri angajați, care vin, nu dețin pământ, dar au anumite abilități agricole și lucrează pământul primit cu chirie de la un proprietar de teren, care nu locuiește acolo sau nu-l lucrează, oameni care produce o recoltă și plătesc proprietarului de pământ un anumit procent pe care l-au convenit și l-au contractat. Așadar, ei sunt acei fermieri cu contract de închiriere, arendași, care beneficiază de pe urma lucrării pământului.

Ei au ce e mai bun din tot, cu adevărat. Au libertatea de a lucra pământul așa cum își doresc. Pot fi la fel de creativi pe cât își doresc. Nu au pe cineva care să stea lângă ei și să-i privească peste umăr. Este o oportunitate minunată de a munci. Acesta este un mare privilegiu, precum și o mare responsabilitate. Ei pot lucra din greu și pot produce o recoltă bogată și vor trebui să plătească proprietarului ceea ce au hotărât în contract că vor plăti, iar tot ce va mai rămâne vor păstra pentru ei.

Așadar, fără a fi nevoie să cumpere pământul, pot obține tot ce este mai bun din el, astfel pot munci din greu și se pot descurca foarte bine pentru a-și câștiga existența. Proprietarul, ne spune Luca, dacă întoarceți la versetul 9, „a plecat într-o călătorie pentru mult timp”. O perioadă lungă de timp. Toate călătoriile durau mult în acele zile. Vorbim despre o perioadă lungă de timp. De fapt, o perioadă așa de lungă de timp, încât nici măcar nu se mai întoarce din momentul în care face contractul cu acești vieri pentru a planta via și la momentul recoltei. Așadar vorbim despre o perioadă lungă de timp.

Toată lumea ar înțelege această situație. Erau oameni care dețineau pământuri în Israel dar care nu locuiau în Israel, evrei care se mutaseră într-un alt loc. Așa că acesta este un scenariu obișnuit.

Apoi vine vremea culesului, ne spune versetul 10, „la timpul secerișului”, adică la momentul potrivit, „- a trimis un rob la acești arendași vieri”. Doulos este termenul pentru rob și el vine ca reprezentantul autorizat al celui care era proprietarul de drept al pământului și vine cu un scop clar, evident pentru ca ei să-i dea o parte din produsele podgoriei. Acest lucru a fost convenit în contract. Ei au fost de acord cu contractul. Proprietarul de asemenea a fost de acord.

Este, așadar, momentul ca proprietarul să vină și să-și ia partea din recoltă, astfel încât să poată avea ceea ce i se cuvine. Partea lui trebuie să fie luată acum. Nimic neobișnuit în toată povestea aceasta. Procedura era foarte obișnuită și normală. Apropo, acest tip de agricultură continuă și astăzi. Se desfășoară în toată lumea așa cum a fost de secole, de milenii în lume, agricultura arendașilor, foarte, foarte obișnuită.

Ceea ce însă nu este deloc obișnuit și nici normal este reacția și răspunsul vierilor. Ne întoarcem la versetul 10 care ne spune: „dar vierii l-au bătut”, este vorba de robul care venise, „și l-au trimis cu mâinile goale”. Acum asta este șocant în istorisirea aceasta. Și multe dintre pildele pe care Domnul le spune în Biblie, cunoscute pentru noi, au acest moment de indignare, acest moment de șoc, acest moment de comportament rușinos, inacceptabil, dacă nu chiar criminal. Ascultătorii ar vedea acest lucru ca fiind ceva scandalos, o dovadă de nerecunoștință, ceva rău, o reacție criminală, ilegală.

A nu plăti partea stăpânului era ceva ilegal. A-l bate pe slujitorul stăpânului și a-l trimite înapoi cu mâinile goale era ceva de-a dreptul criminal. Cuvântul „l-au bătut” este un cuvânt puternic, care poate însemna literalmente „lovituri peste tot corpul”, un abuz real. L-au trimis înapoi fără nimic. În versetul 11 vedem răspunsul proprietarului viei. „El a trimis un alt rob; și pe acesta l-au bătut și l-au tratat cu dispreț”, avem aici verbul grecesc din care obținem cuvântul „a traumatiza” și din nou, l-au trimis cu mâinile goale. El a trimis un al treilea rob, iar aceștia l-au rănit și l-au scos afară”.

În relatarea lui Matei, stăpânul are și mai mulți robi pe care i-a trimis și pe unii dintre ei arendașii i-au ucis, iar pe unii dintre ei i-au omorât cu pietre. Acești fermieri arendași s-au comportat într-un mod absolut scandalos. Au avut parte de privilegii. Li se dăduse ocazia să se descurce foarte bine. Li se dăduse posibilitatea de a lucra în deplină libertate. Făcuseră față de proprietar angajamente, promisiuni și chiar un contract. Ei arată prin ceea ce fac un comportament egoist, plin de resentimente, rebel, chiar până la limita morții. Sunt criminali corupți și lipsiți de orice respect.

În mod uimitor, acest proprietar din pildă, care a demonstrat deja o răbdare uimitoare, ar fi avut toate drepturile, după ce arendașii l-au bătut pe primul rob și l-au trimis cu mâinile goale înapoi la stăpân, să cheme autoritățile competente, să facă dreptate și să-și recupereze paguba. El însă nu face acest lucru. A trimis un al doilea rob. Și asta ne arată că el este milostiv. Asta înseamnă a fi amabil și răbdător. Au făcut același lucru și celui de-al doilea rob. El trimite un al treilea. Îi fac la fel și acestuia. Acest proprietar este extrem de răbdător, oferindu-le ocazie, după ocazie, după ocazie să facă ceea ce este bine, ce au spus că vor face, ce s-au angajat că vor face.

Așa că, stăpânul pune întrebarea, versetul 13: „și stăpânul viei a zis:„ Ce am să fac?” Pare o întrebare prostească, nu-i așa? Până acum, toată lumea s-ar fi așteptat la răzbunare, răzbunare după robul trimis prima dată, răzbunare cu siguranță după al doilea și apoi după al treilea. De ce mai pui această întrebare? De ce are loc aici chiar un astfel de monolog? Ce mai poate fi pus la îndoială? Ce ar mai trebui sa faci? Totul ar trebui să fie evident. Oamenii prezenți ar fi luat partea proprietarului jignit. Ei ar fi avut în minte și ar fi spus: „Există doar un singur lucru de făcut. Vino și răzbună-te, adu represaliile, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, viață pentru viață.”

Dar, proprietarul este din nou foarte răbdător și decide că va mai încerca o dată. Sfârșitul versetului 13 ne spune, „Îmi voi trimite fiul meu preaiubit; poate îl vor primi cum se cuvine”. În relatarea pildei de către Matei, el ne spune că stăpânul a zis: „În cele din urmă, îmi voi trimite fiul”. În cele din urmă, pentru ultima dată, îl voi trimite pe singurul meu fiu preaiubit, poate că pe acesta îl vor respecta.

Această frază este pur și simplu un mod de a spune: „Asta mă aștept, asta ar trebui să se întâmple”. Îi vor arăta respect, entrepō, literalmente vor fi rușinați și vor arăta respect. „După toate lucrurile rușinoase pe care le-au făcut, până în acest moment, cu siguranță ne-am putea aștepta la un mod drept și civilizat de a-l trata pe fiul meu preaiubit”. Poate că aveau o părere disprețuitoare față de oamenii care erau robi. Poate că i-au văzut pe robi așa cum mulți oameni din lumea seculară și dintre neamuri îi vedeau pe sclavi, ca pe niște animale. Deci stăpânul gândește rezonabil că de-acum arendașii vor arăta respect față de fiul său, dacă n-au făcut-o față de robi.

Dar priviți ce se întâmplă în versetul 14. „Când vierii l-au văzut”- chiar înainte ca el să poată spune ceva, se pare că el nu spune nimic, nu vorbește cu ei. L-au văzut. Știau cine era. „S-au sfătuit unii cu alții”, dialogizomai, au dialogat, au început o discuție și iată ce a ieșit din sfatul lor: „Acesta este moștenitorul, să-l ucidem pentru ca moștenirea să fie a noastră”. O planificare bine gândită. O cunoaștere deplină cu privire la cine este el. Arendașii premeditează uciderea sa, astfel încât să poată controla și deține totul. Nu vor ca el să fie cumva în control. Nu vor ca el să ia ceva din ceea ce ei cred că acum este al lor. Și modalitatea de a obține acest lucru este să-l ucidă.

Cineva care ascultă povestea și-ar putea imagina că poate aceștia ar fi crezut că tatăl este mort, de aceea a venit moștenitorul, pentru că el nu spusese nimic. Poate că s-au gândit că regele, că moștenitorul de drept, că proprietarul, ar fi transferat mai degrabă proprietatea fiului său și tot ce ar trebui să facă ei atunci este să-l omoare pe fiul stăpânului deja mort și moștenirea le va aparține.

Potrivit Talmudului, dacă treceau trei ani și nimeni nu dovedea că deține pământul, acesta trecea în proprietate celor care lucrau pământul. Deci, dacă ar scăpa de fiu, presupunând că fiul a venit pentru că tatăl ar fi mort, proprietatea le-ar aparține lor. Voiau ca moștenirea să fie a lor în totalitate. Nu doreau ca fiul să exercite vreun control asupra lor, să aibă vreo autoritate sau să solicite ceva de la ei.

Au trecut imediat la împlinirea planului lor, versetul 15: „L-au scos afară din vie și l-au omorât”. O poveste șocantă, la fel ca multe dintre pildele Domnului nostru. Un răspuns uluitor, șocant, conceput pentru a genera indignare, conceput pentru a face publicul să se simtă revoltat împotriva acestor arendași. Acest lucru este ceva inacceptabil pentru persoanele religioase care respectă legea. Acest lucru este inacceptabil pentru oamenii care se consideră a fi oameni buni, care se închină lui Dumnezeu, care încearcă să facă ceea ce este bine. Așa ceva este scandalos. Acesta este un comportament păgân. Astfel că audiența se identifică pe deplin cu stăpânul, și empatizează cu el și sunt indignați total împotriva vierilor arendași.

Versetul 15, sfârșitul versetului: „Prin urmare, ce le va face stăpânul viei, acestor vieri?” Isus pune întrebarea care îi atrage la dialog și pe ei. Ce le va face stăpânul viei? Stăpânul nu este mort, trăiește. Ce va face oare? El le cere ascultătorilor să completeze pilda.

Veți observa că Luca scrie în versetul 16: „El va veni și-i va nimici pe acești vieri și va da via la alții”, astfel că se pare că Isus a răspuns la întrebare și nu le-a dat lor ocazia să răspundă. Dar, dacă priviți la relatarea lui Matei și, așa cum v-am tot repetat, cred că relatarea completă a acestor pilde se află în conținutul pildelor din celelalte evanghelii. Ascultați ceea ce adaugă relatarea lui Matei la această pildă, un detaliu foarte util, Matei 21:41, „I-au spus, „ei” fiind oamenii care auziseră povestea, „I-au spus -” când a pus întrebarea, „prin urmare, ce le va face stăpânul viei? ”Ei i-au zis:„ El, stăpânul, pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde.”

Desigur, așa ceva nu este greu să anticipezi. Exact asta ar trebui să facă. Ce este important este să rețineți că oamenii au afirmat acest lucru. Ei i-au spus: „El va aduce peste ticăloșii aceia un sfârșit năprasnic.” În al doilea rând, ei au mai spus: „Și stăpânul va da via altor vieri care îi vor da veniturile la vremea potrivită”. Aceasta este concluzia lor. Aceasta este concluzia lor. Da, două lucruri, importante. Îi va distruge și va da pământul în grija altora. Acesta este singurul răspuns evident și rezonabil. Exact asta au spus oamenii. Și Domnul nostru afirmă în versetul 16: „Da, va veni și îi va nimici pe acești vieri și va da via altora”. Este corect. Toata lumea știe și acceptă asta. Evident, dacă pe acești arendași i-ai pedepsit, trebuie să dai via altcuiva pentru a o îngriji. Aceasta este o judecată dreaptă, potrivită și nimeni nu ar avea ceva de obiectat la ea. Exact asta au spus oamenii. „Va nimici pe acei ticăloși și va da pământul altora”. Asta au spus oamenii acolo. Aveau perfectă dreptate. Acum sunt chiar în mijlocul poveștii. Sunt prinși de pilda Domnului Isus.

Care este explicația acestei pilde? Ce înseamnă această poveste spusă de Domnul Isus? Am văzut care este ilustrația, ascultați acum explicația pildei. A doua jumătate a versetului 16 spune: „Și când au auzit ei, au zis : „Nicidecum, nu se poate așa ceva”. Ei bine, acest lucru este neobișnuit. Ce vrei sa spui? Când au auzit pilda, oamenii au răspuns: „Nici vorbă de-așa ceva”, mē genoito în limba greacă, este folosită ce-a mai puternică negație posibilă în limba greacă. Nu, nu, nu. Nu, nu poate fi adevărat, așa ceva nu se poate întâmpla. Niciodată, niciodată, niciodată. Dar dacă tocmai au spus: „El va distruge acei vieri și va da via altora”, de ce ar fi gata să spună atunci: „Nu, nu, nu, nu. Nu cumva să se întâmple așa ceva. Așa ceva nu poate fi adevărat”?

Vă spun de ce. Pentru că au început să priceapă înțelesul pildei Domnului Isus. Vă rog să observați din nou propoziția de la sfârșitul versetului 16: „Și când au auzit” -au auzit- este verbul grecesc akouō, de unde avem termenul „acustic”. Cuvântul înseamnă „a înțelege”. Înseamnă „a percepe pe măsură ce auzi”. Înseamnă „a înțelege, a prinde înțelesul, a pricepe”.

De exemplu, în Apocalipsa capitolele 2 și 3 există o frază repetată: „Cine are urechi să audă, să audă ce spune Duhul bisericilor”. Aceasta se repetă din nou și din nou, și din nou: „Cine are urechi să audă, să audă ce spune Duhul bisericilor”. Nu este vorba aici despre auzirea sunetelor, nu vorbim despre auzirea cuvintelor, este vorba despre înțelegerea mesajului. Și acesta este modul în care cuvântul akouō este folosit în Noul Testament. Auzire în sensul înțelegerii.

Au zis cu fermitate: „Vierii aceia merită omorâți și înlocuiți”. Au înțeles pilda, fie pentru că era o poveste atât de clară cu o învățătură atât de evidentă și este posibil ca epifania să fi fost de moment, fie pentru că Isus le-a explicat-o, ce este cert este că au înțeles despre ce este vorba. Imediat ce au înțeles pilda, au spus: „Nu, nu, nu, nici vorbă. Nu se poate una ca asta. Nu se poate așa ceva. Nu putem face așa ceva. Nu-i putem ucide pe acei oameni și nu le putem lua via. Nu se poate întâmpla așa ceva”. Au înțeles semnificația pildei. Au reușit să-i prindă înțelesul și au intrat în panică.

Ce au înțeles ei? Vă voi spune în cele ce urmează ce au înțeles de fapt. Să revenim la pilda Domnului Isus și să vedem ce au înțeles. „Un om a plantat o vie”. Omul este Dumnezeu. Via sau podgoria este Israel. În mod clar, este vorba despre Dumnezeu care întemeiază poporul Israel. Creatorul și stăpânul poporului Israel este Dumnezeu. Israel este poporul Său, ales de Dumnezeu, pus deoparte, născut din coapsele lui Avraam, purtat printre patriarhi, înflorind ca o națiune mare, fiind eliberat din robia egipteană. Acesta este Israelul. De fapt, în Isaia 5, în primele șapte versete din profeția lui Isaia descoperim prezentarea începutului minunat al poporului Israel. Isaia spune: „Dumnezeu a sădit o vie” și mai apoi răspunde la întrebarea cine este această vie? Această vie este casa lui Israel, Isaia 5:7.

Apoi „sădirea” lui Israel de către Dumnezeu este descrisă în detaliu. Dumnezeu i-a sădit „într-un pământ fertil”, minunatul pământ al Canaanului. Dumnezeu a sădit „o viță de soi”, cu alte cuvinte din punct de vedere genetic evreii sunt printre cele mai nobile popoare din toată omenirea. Dumnezeu și-a pus mâna peste ei, i-a protejat, a făcut un șanț în jurul lor, un gard de protecție, a construit un teasc, care ar putea fi simbolul sistemului sacrificial, un turn prin care să fie păziți. Dumnezeu a făcut tot ce a putut face și asta Îi dă dreptul să aștepte ca via Lui să facă struguri buni, scrie Isaia. În schimb, El a primit beushim, boabe acre de struguri.

Dumnezeu a făcut tot ce a putut în plantarea lui Israel că să poată primi înapoi o recoltă bună. Dumnezeu însă nu a primit absolut nimic și Isaia anunță că Dumnezeu Își va călca în picioare via Sa și nu va mai da din cer ploaie peste ea. Va fi zdrobită și se va usca. Isaia este cel care descrie poporul Israel ca fiind un popor apostat, necredincios, neascultător, rebel, hulitor care urmează să fie luat în robie de babilonieni în anul 586.

În pasajul din Luca este folosit din nou un limbaj care ne amintește foarte mult de Isaia 5 și ceea ce Isus spune este că nimic nu s-a schimbat. Israelul este via lui Dumnezeu, sădită, cu toate elementele pe care Matei le adaugă, cu un teasc, cu un turn, cu un gard viu de protecție, cu toate acestea. Dumnezeu este Cel care a sădit Israelul. Acest limbaj îl regăsim și în Psalmul 80:8-16, unde Dumnezeu îl compară pe Israel cu o vie, și în Ieremia 2:21, o imagine foarte cunoscută a poporului Israel. Era o imagine foarte familiară tuturor oamenilor prezenți acolo. Știau bine adevărul despre robia babiloniană. Știau bine pasajul scris de Isaia, pasaj care este urmat imediat de marea vedenie a lui Isaia din capitolul 6, unde Isaia Îl vede pe Dumnezeu.

Dar cine sunt vierii? Dumnezeu este cel care sădește via. Cine oare sunt vierii? Ei sunt aceia pe care Dumnezeu îi pune responsabili să poarte de grijă pentru via Sa, pentru poporul Său. Cine ar putea fi aceștia? Aceștia sunt liderii religioși, cei responsabili să-i conducă pe oameni în căile lui Dumnezeu, să-i conducă la ascultare și la o închinare adevărată, cei cărora li s-a dat responsabilitatea să îngrijească de poporul lui Dumnezeu. Niciodată proprietari, întotdeauna administratori a ceea ce este în stăpânirea lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care are toată stăpânirea asupra propriei Sale națiuni. Acești „vieri” sunt cei cărora li se dă responsabilitatea de a conduce spiritual poporul lui Dumnezeu. Împărați, cu preponderență preoți, și chiar niște profeți falși auto-numiți, oricine și toți cei care aveau responsabilitatea de a îngriji de bunăstarea spirituală a lui Israel, predominanți însă fiind preoții.

Așa că Dumnezeu își întemeiază națiunea din coapsele lui Avraam, apoi Dumnezeu o dă în mâinile preoților și ale diverșilor conducători: oameni evlavioși, bătrâni, înțelepți, iar Dumnezeu pleacă într-o călătorie pentru mai multă vreme. Despre ce călătorie este vorba? Două mii de ani de istorie a Vechiului Testament. Dragii mei, o călătorie de două mii de ani de istorie a Vechiului Testament.

Până când Dumnezeu decide la anumite intervale de timp să trimită anumiți robi să-și ia recolta. El rămâne departe și nu se întoarce de fapt până când nu revine în persoana Fiului Său. Însă călătoria lungă a stăpânului ilustrează istoria Vechiului Testament. Dumnezeu a dat conducătorilor religioși și spirituali ai Israelului grija întregii națiuni, a dat-o împăraților și preoților, de la patriarhi, la Avraam și apoi mai departe. Pe vremea lui Isus, erau marii preoți, preoții cei mai de seamă, cărturarii, fariseii, saducheii, bătrânii și conducătorii poporului. Ei aveau responsabilitatea administrării spirituale a națiunii.

Versetul 10, traducerea literală din limba greacă spune: „la împlinirea vremii, la timpul potrivit, la momentul potrivit”, am putea spune „vremea culesului”, așa cum o denumește traducerea NAS, „în anotimpul potrivit din istoria Israelului, Dumnezeu și-a trimis robii.” Cine sunt aceștia? Profeții, profeții adevărați, profeții Vechiului Testament, au fost trimiși în Israel să ducă națiunii Legea lui Dumnezeu, să întoarcă națiunea la Legea lui Dumnezeu, la ascultare și la neprihănire. Profeții au venit și când au venit au chemat națiunea la rodire spirituală pentru onoarea și slava lui Dumnezeu.

De la Moise până la Ioan Botezătorul, toți au avut aceeași responsabilitate. Toți îi chemau pe oameni să trăiască conform legii lui Dumnezeu, să-L iubească pe Dumnezeu, să se pocăiască de păcatul lor, să se întoarcă la Dumnezeu, să strige către Dumnezeu pentru iertare și mântuire și să fie ascultători de Legea Lui. Acesta a fost mesajul și slujirea tuturor profeților adevărați. Au fost trimiși de Dumnezeu pentru a întoarce oamenii de la păcatul lor înspre adevăratul Dumnezeu. Au fost trimiși să întoarcă oamenii înapoi la Legea lui Dumnezeu, înapoi la căutarea sfințeniei, înapoi la adevărata pocăință și la căutarea neprihănirii. Au fost mulți în cei peste două mii de ani de istorie, de la Moise la Ioan Botezătorul.

Cum au fost însă tratați toți aceștia? Ei bine, conform pildei Domnului Isus, au fost maltratați. Au fost bătuți. Au fost tratați cu dispreț. Au fost răniți. Au fost alungați. Pentru a folosi tot limbajul pildei, au fost uciși. Au fost omorâți cu pietre. Istoria Israelului este o istorie a apostaziei, a trădării, a rebeliunii spirituale. Istoria lui Israel este o istorie a profeților care vin să-l cheme pe Israel să se întoarcă, dar profeții sunt respinși, maltratați, abuzați și chiar uciși.

Iustin Martirul în dialogul său cu Trifon îi acuză pe evrei că l-au tăiat pe profetul Isaia în jumătate cu un ferăstrău din lemn. Și despre el vorbește epistola către Evrei 11:37 când se referă la cei care au fost tăiați în două cu fierăstrăul. Ieremia a fost tratat constant cu dispreț, aruncat într-o groapă, tradiția spune că în final evreii l-au ucis cu pietre. Ezechiel s-a confruntat cu aceeași ură și ostilitate. Amos a trebuit să fugă ca să-și scape propria viață. Zaharia a fost respins și apoi a fost omorât cu pietre, iar Mica a fost lovit cu pumnii în față.

Un scriitor a zis: „ostilitatea constantă a împăraților, a preoților și a oamenilor față de profeți este una dintre cele mai expresive trăsături din istoria evreilor. Măsura de ostilitate a variat și s-a exprimat în moduri diferite în ansamblu, crescând în intensitate, dar a fost întotdeauna acolo. Pe cât de profund deplângeau absența profeților după moartea lui Maleahi, într-atât li se opuneau atunci când aceștia le erau trimiși. Până când darul le-a fost luat ei au arătat mândrie față de acest har excepțional arătat națiunii și au avut puțină apreciere și recunoștință pentru el.”

Vă amintiți ce i-au spus fariseii și cărturarii lui Isus: „dacă am fi fost acolo când părinții noștri au abuzat de profeții trimiși, noi nu am fi făcut asta niciodată”. Au trecut 400 de ani până la venirea lui Cristos, de atunci nu a mai venit la ei niciun profet. Ei zic că nu ar fi făcut niciodată profeților ceea ce au făcut părinții lor. Și dacă ar fi în mijlocul lor profeți, ei nu ar face asta. Aceasta a fost doar o dorință în mintea lor, pentru că ei erau atât de dornici să omoare nu doar profeții, ci și pe Fiul Însuși.

Pentru a înțelege acest lucru, întoarceți vă rog la Ieremia capitolul 7. Vreau să vă arăt doar, fără să trec prin fiecare istorie a fiecărui profet, doar câteva comentarii generale, sub inspirația lui Dumnezeu, cu privire la această problemă importantă. Ieremia 7:23. Câteva pasaje aici vor sublinia tema discuției noastre. Ieremia 7:23. „Iată ce le-am poruncit zicând: „Ascultă glasul Meu și voi fi Dumnezeul tău și tu vei fi poporul Meu; și vei merge pe toate căile pe care ți le poruncesc, ca să-ți fie bine. Cu toate acestea, ei nu s-au supus și nu și-au aplecat urechea să asculte, ci au umblat după propriile lor sfaturi și în încăpățânarea inimii lor rele au mers înapoi și nu înainte.”

Ascultați asta. Versetul 25: „Din ziua în care părinții voștri au ieșit din țara Egiptului până în ziua de azi, v-am trimis pe toți slujitorii Mei profeții - iată-i pe ei, robii, slujitorii, ei sunt profeții - zi de zi, la vreme potrivită Dumnezeu i-a trimis - cu toate acestea, ei nu M-au ascultat și nici nu și-au aplecat urechea, ci și-au înțepenit gâtul; au făcut răul mai mult decât părinții lor”. Poporul a continuat să fie și mai rău, chiar atunci când Dumnezeu și-a trimis profeții.

Ieremia 25:4. „Și Domnul ți-a trimis pe toți slujitorii Săi profeții -„ predicatorii ”- din nou și din nou, dar nu i-ai ascultat și nici nu ți-ai aplecat urechea să asculți, zicând:„ Întoarce-te acum de la calea cea rea și de la faptele voastre și veți locui în țara pe care Domnul v-a dat-o vouă și părinților voștri în vecii vecilor; să nu te duci după alți dumnezei și să nu le slujești sau să li te închini, să nu Mă mâniați cu lucrările mâinilor voastre și nu-ți voi face niciun rău.”

Acesta este mesajul pe care l-au adus profeții și l-au adus din nou, și din nou, și din nou, perioadă după perioadă. Versetul 7: „totuși nu M-ați ascultat”, declară Domnul,„ și M-ai mâniat prin lucrarea mâinilor tale spre nenorocirea voastră.” Și apoi El continuă să pronunțe judecata și să anunțe distrugerea prin mâinile lui Nebucadnețar și a babilonienilor, în versetul 11: țara aceasta întreagă va fi o pustie și o groază, și această națiune -„acești oameni”- vor fi robii regelui Babilonului timp de 70 de ani.” Robia babiloniană a fost judecata lui Dumnezeu asupra unui popor care era rebel, apostat și neascultător și care nu a vrut să asculte de profeți.

Întoarceți la Matei capitolul 23, ne întoarcem în Noul Testament, un capitol extrem de important. Această perspectivă vă va ajuta să înțelegeți cât de bine a fost cunoscută istoria uciderii profeților printre evrei. În Matei 23, Îl avem pe Domnul Isus care vorbește împotriva conducătorilor evrei, versetul 29, „vai de voi, cărturari și farisei, ipocriți! Voi rezidiți mormintele profeților și împodobiți pietrele funerare a celor drepți”. Aceasta a fost parțial ipocrizia lor. Erau ipocriți pe toate fronturile. Însă una dintre faptele lor ipocrite a fost aceea de a căuta să venereze profeții pe care strămoșii lor îi urâseră, cei pe care i-au abuzat, cei care au fost maltratați și chiar omorâți. Și ceea ce au făcut a fost să încerce să împodobească mormintele profeților. Nu au vrut ca oamenii să creadă că ei sunt astfel de oameni. Doreau să dea impresia că ei sunt mult mai buni. Ei n-ar fi făcut asta niciodată unui profet adevărat. Deci, ei construiesc morminte mai mari pentru a onora profeții, împodobesc mormintele celor drepți.

Și ei spun - versetul 30 - „dacă am fi trăit în zilele părinților noștri, nu am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui profeților”, cum v-am spus acum câteva momente. Au vrut să se prezinte ca fiind mai buni decât strămoșii lor. Strămoșii lor erau bine cunoscuți pentru că i-au măcelărit pe profeți.

Domnul Isus însă nu i-a văzut așa. Versetul 33, „Șerpi, pui de năpârci, cum veți scăpa de condamnarea iadului? De aceea, iată, v-am trimis profeți, înțelepți și cărturari; pe unii îi veți ucide și răstigni, pe unii îi veți biciui în sinagogile voastre și-i veți prigoni din cetate în cetate”. Isus spune: „Nu sunteți cu nimic mai buni decât părinții voștri, pentru că, de îndată ce apostolii Mei vor fi trimiși și predicatorii Evangheliei vor ieși cu Evanghelia, le veți face exact ceea ce părinții voștri au făcut profeților din vechime. Îi veți persecuta. Îi veți persecuta și îi veți executa și pe aceștia.” Și asta au făcut. Toți apostolii, cu excepția lui Ioan, au fost martirizați. Masacrul împotriva mesagerilor a fost pornit.

Versetul 35 spune: „De fapt, asupra ta va cădea vina tuturor celor drepți al căror sânge a fost vărsat pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Berechia, pe care l-ați ucis între templu și altar”. Cât de apostați au putut ajunge? L-au ucis pe ultimul dintre profeți, l-au ucis în templu între altar și Locul Sfânt.

„Ierusalime, Ierusalime” urmează versetul 37 spune Isus „care omori pe profeți și îi ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine!” Aceasta este istoria. Aceasta este istoria Israelului. Apostat, neascultător, necredincios, rebel, idolatru, hulitor, măcelărind profeții.

În Luca 6:22-23, Domnul nostru proclamă fericirile și una dintre ele este: „Ferice va fi de voi când oamenii vă vor urî-” Luca 6:22. „Binecuvântați veți fi când oamenii vă urăsc, vă ostracizează și vă jignesc și când vă vor vorbi numele de rău, din pricina Fiului Omului”. Isus spune adevărul acesta pentru că știe că asta se va întâmpla cu prima generație de credincioși evrei ajunsă în mâinile conducerii evreiești. El știe asta. Și apoi El spune în versetul 23: „Bucurați-vă când se va întâmpla asta și săriți de bucurie, căci iată, răsplata voastră este mare în ceruri. Căci la fel părinții lor obișnuiau să-i trateze profeții trimiși la ei”. Nimic nou. Nimic nou, în cele din urmă.

În capitolul 11 ​​din Luca, din nou, în versetul 49: „De aceea și Înțelepciunea lui Dumnezeu a zis: „le voi trimite profeți și apostoli, pe unii dintre ei îi vor omorî, iar pe alții îi vor prigoni, pentru ca sângele vărsat al tuturor profeților de la întemeierea lumii să stea împotriva acestei generații, de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, care a fost omorât între altar și casa lui Dumnezeu; da, vă spun că va sta împotriva acestei generații sau a acestei națiuni.”

Aceasta este națiunea care de-a lungul istoriei sale, în lunga sa istorie, vorbim despre vremea Vechiului Testament, această națiune a abuzat, a persecutat și a ucis mesagerii, slujitorii pe care Dumnezeu i-a trimis pentru a cere ce era drept, strugurii buni din via pe care Stăpânul a sădit-o.

În capitolul 13 din Evanghelia după Luca - cred că vă amintiți acest lucru, pentru că nu cu mult timp în urmă ne-am uitat la acest capitol - din nou este folosit același tip de limbaj, Luca 13:34, „O Ierusalime, Ierusalime, cetate care-i ucizi pe profeți”, la fel cum a precizat Matei în capitolul 23 – „și-i ucizi cu pietre pe profeții trimiși la tine!”. Asta faci tu. Ștefan, Fapte 7, primul martir creștin predică, ascultați vă rog ce spune el în Fapte 7:51, „Voi, bărbați încăpățânați și netăiați împrejur în inima voastră”, Ștefan predică evreilor din Ierusalim - „Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt; la fel cum au făcut părinții voștri. Pe care dintre profeți nu i-au prigonit părinții voștri?" Uau! Ștefan întreabă: „Pe care dintre profeți nu i-au persecutat părinții voștri? I-ați ucis pe cei care au anunțat dinainte venirea Celui Neprihănit, ai cărui trădători și criminali ați devenit acum.

Ați ucis profeții care au anunțat venirea Celui Neprihănit, iar acum l-au ucis pe Cel Neprihănit. Și când au auzit toate aceste lucruri, îi tăia la inimă și au început să scrâșnească din dinți împotriva Lui și l-au ucis cu pietre. Saul, și el, era în învoire cu ei, sufla amenințarea asupra lor și măcelărirea făcând ravagii în biserică, când a mers împotriva lor în acea primă generație, crezând că în felul acesta susține iudaismul. Așa au stat lucrurile întotdeauna.

Dumnezeu însă este răbdător. Trimite un profet, apoi alt profet, și altul, și altul și ei primesc același tratament.

În cele din urmă, pentru interpretarea pildei, întoarceți cu mine în Evanghelia după Luca capitolul 20. Stăpânul pune întrebarea principală: „Ce am să fac acum?” Versetul 13 spune: „Voi trimite pe fiul meu preaiubit; poate că pe El îl vor respecta”. Este inconfundabil, nu-i așa? Acest gest este inconfundabil. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său preaiubit, Luca 3:22. „Acesta este Fiul Meu preaiubit”, a spus Dumnezeu la botezul Său. Matei 17: 5: „Acesta este Fiul Meu preaiubit”, a spus Dumnezeu la schimbarea Lui la față. În relatarea lui Marcu despre această pildă, Marcu spune: „El mai avea de trimis pe încă Cineva, un Fiu preaiubit”. Ioan 3:16: „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu”.

El este diferit de toți ceilalți mesageri. El nu este rob, El este Fiul. Și când vine vorba despre Dumnezeu, El are unul singur. Ultimul mesager al Vechiului Testament, mesagerul lui Dumnezeu, profetul profeților. El este moștenitorul a tot ce stăpânește Dumnezeu. El este Cel care are toată autoritatea divină, tot dreptul dumnezeiesc să pretindă ascultare și să I se aducă onoare, precum și tot dreptul divin de a face judecată. Ar fi trebuit să-I acorde respect. Ar fi trebuit să-I acorde toată reverența. Ar fi trebuit să-L venereze. Ar fi trebuit să se simtă rușinați și să-L respecte pe El măcar, după tot ce le-au făcut profeților care au anunțat tocmai venirea Lui.

Și nu este ca și cum ei nu ar fi știut cine este El. Vă rog să observați cum continua pilda: „Când vierii L-au văzut”. Întreaga viață a Domnului Isus a fost marcată de dovezi nesfârșite că El a fost într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Asta a fost clar în mod inevitabil. Astfel vierii spun: „Acesta este moștenitorul”. Ce acuzație! „Acesta este moștenitorul.”

Ei știau ce a pretins El. Știau că El și-a dovedit identitatea prin puterea exercitată asupra bolilor, asupra morții, asupra demonilor. Știau puterea Lui miraculoasă. Știau că nu există alte explicații cu privire la identitatea Lui decât faptul că El era de origine divină. De ce nu au crezut în El atunci? Ascultați asta, Ioan 12:42: „Cu toate acestea, mulți dintre conducători au crezut în El, dar din pricina fariseilor nu L-au mărturisit, ca nu cumva să fie dați afară din sinagogă; căci ei iubeau mai mult să fie aprobați de oameni, decât să fie aprobați de Dumnezeu.”

Nu a fost niciodată vorba de dovezi. Niciodată. Ei chiar afirmă: „Știm că Tu vorbești cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu”. Nu au pus la îndoială niciodată minunile Sale. Nu au negat niciodată vreun miracol de-al Său. Era doar inacceptabil pentru ei să creadă în El pentru că își iubeau propria religie și faima pe care o aveau mai mult decât Îl iubeau pe Dumnezeu. Nu era o problemă la nivelul minții, era o problemă a inimii. El este Mesia. El este singurul și preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu.

Așa că Domnul Isus prin această pildă, când este în mijlocul mulțimii, le spune propriilor Săi ucigași că El știe exact ce urmează să facă ei peste două zile. Vor să-L omoare. Îl vor ucide pentru că vor controlul asupra moștenirii, așa spune pilda: „ca moștenirea să fie a noastră”. Controlul asupra întregului sistem religios. Controlul asupra propriei lor versiuni despre Împărăția lui Dumnezeu.

Vor să scape de eretici. Acest lucru a fost făcut de-a lungul istoriei creștine de către toți cei care se autointitulează drept administratori ai împărăției lui Dumnezeu. Ei vor controlul. Ei își doresc să controleze tot ce se întâmplă la Sinagogă și la Templul lumii lor, iar Isus este o problemă reală pentru ei. Să-L omorâm, astfel încât să ne putem agăța de religia noastră.

Să-L omorâm. Oare la ce se referă asta? La răstignirea care va avea loc în două zile. Au planificat-o de mult timp. Urma să aibă loc foarte repede. De asemenea, se spune în pildă: „L-au scos afară din vie și L-au omorât”. „L-au scos afară din vie”, ce arată această imagine? Respingere completă, aruncându-L din națiunea lor ca pe un proscris. Unii văd în asta chiar o indicație că El a fost răstignit în afara cetății, ceea ce probabil au și făcut pentru a simboliza că El a fost respins de națiune. A murit în afara orașului.

Aceasta este istoria lor. Aceasta este o istorie cu impact. Și când oamenii au înțeles despre ce este vorba și-au dat seama când au spus ce au spus: „Va nimici pe acei vieri ticăloși și via o va da altora”. Ce au spus ei de fapt? Tocmai și-au condamnat propria religie și chiar propria națiune. De aceea, răspund la sfârșitul versetului 16: „Nici vorbă să se întâmple așa ceva. Nu, nu. Ne retragem cuvintele. Nu ar fi trebuit să spunem asta niciodată. Nu ar fi trebuit s-o spunem niciodată”.

Îi va nimici? Ce înseamnă asta? Versetul 16: „El va veni și-i va nimici pe acești vieri”. Este judecata divină, deja prezisă, în capitolul 13:35 Luca menționează clar: „casa îți va fi lăsată pustie”. Întoarceți la capitolul 19:42: „Dacă ai fi cunoscut voi chiar în această zi lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum ele au fost ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zilele în care dușmanii tăi vor face un șanț în jurul tău și te vor împresura, te vor înconjura din toate părțile, te vor pune la pământ pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău, și nu va rămâne piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea când ai fost cercetată”. Nu ai cunoscut momentul în care Fiul lui Dumnezeu a venit în mijlocul tău.

Nimicirea, dragii mei, aici este profețită distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. de către romani. Zeci de mii, dacă nu sute de mii de evrei au fost măcelăriți, iar orașul și Templul au fost dărâmate la pământ. Din acel moment, niciun preot nu și-a mai exercitat slujba vreodată în Israel, nu era nici templu, nici sacrificii, nici ceremonii, nici saduchei, nici farisei, nici preoți de seamă, nici marii preoți, întregul sistem s-a încheiat dintr-o dată și niciodată nu a mai fost restaurat. Oamenii au prins înțelesul pildei și au intrat în panică. Aceasta este vestirea distrugerii conducerii religioase, aceasta este îndepărtarea poporului din locul în care este binecuvântat.

Nu a durat foarte mult. În câteva zile acești oameni care sunt îngroziți de ce aud aici și zic: „Nu, nu, nu, nu, nu, nu, noi vrem ca Tu să fii Împăratul nostru. Nu vrem să Ți se întâmple una ca asta. Nu l-am ucide niciodată pe Fiul trimis. Nu l-am omorî niciodată pe Fiul Stăpânului. Vrem ca tu să fii pentru noi Mesia”. Aceiași oameni care spun asta aici, de fapt, vor spune nu peste multă vreme: „Răstignește-L, răstignește-L, să fie răstignit”. Poporul își va urma conducătorii chiar în judecată, chiar în distrugere și chiar în iad.

Mai este un aspect la care să luăm seama. „El va da via altora”. Cine sunt aceștia? Despre asta vom învăța data viitoare și acesta este punctul culminant al pildei lui Isus. Cu adevărat acesta este punctul culminant al povestirii.

Veți zice: „ei bine, stai un pic, aici este vorba despre biserică”. Nu este chiar atât de simplu. Dacă ar fi atât de simplu, aș fi spus-o. Este mult mai mult. Și este într-adevăr un adevăr puternic. Dar asta este pentru săptămâna viitoare.

Ce învățătură extragem împreună din asta? E destul de ușor, cu adevărat. Consecințele sunt veșnice pentru toți cei care Îl resping pe Isus Cristos, fie că sunt evreii din zilele Sale pământești, fie sunt evreii și neamurile din ziua de astăzi sau din oricare altă zi de atunci înainte. Ori Îl iubești pe Domnul Isus Cristos ori ești blestemat.

Ori Îl recunoști ca fiind Fiul lui Dumnezeu, singurul Mântuitor, și îți pui încrederea și credința în El, ori ești judecat și condamnat. Judecata este hotărâtă asupra tuturor celor care L-au respins pe Cristos. „Dacă cineva nu-L iubește pe Domnul Isus Cristos”, spune Scriptura, „să fie blestemat, să fie condamnat”.

Dumnezeu v-a dat privilegiul de a auzi adevărul, de a cunoaște adevărul, de a auzi mesajul lui Cristos. Nu toți cei din lumea aceasta au parte de acest privilegiu. Voi însă aveți parte. În privința asta, voi ați primit cunoașterea adevărului, care aduce cu sine responsabilitate. Ce veți face cu acest adevăr? Veți fi ca liderii poporului Israel care, pentru că altceva din ce aveți voi este mai important pentru voi, fie dragostea pentru propriul păcat, iubirea propriului sistem de valori, sau a propriei filozofii de viață sau a propriilor relații personale, Îl veți respinge pe Cristos, dar asta va aduce condamnare și blestem? Acesta este momentul să renunțați la toate, să vă puneți toată încrederea în Cristos, astfel încât să nu ajungi să fii nimicit și să te adaugi la numărul celor care și-au risipit tot potențialul și binecuvântările oferite în Împărăție de Cristos.

Părinte, când suntem la sfârșitul acestor învățături, în această dimineață și chiar dacă nu am ajuns să încheiem tot pasajul pentru studiu, suntem suficient de departe în studiul nostru pentru a înțelege cât de urgent este să-L recunoaștem pe Fiul Tău Isus Cristos ca Domn și Mântuitor, pentru cei cărora li s-a dat privilegiul descoperirii a cine este El, lucrează în inima lor responsabilitatea de a crede în El, de a-L primi din toată inima ca Mântuitor sau alternativa este de a suferi cele mai înfricoșătoare consecințe eterne. Fie ca harul Tău să fie revărsat din belșug astăzi peste o lume dominată în mare măsură de cei care nu Îl cunosc și Îl iubesc pe Cristos.

Fie ca noi să nu urmăm calea majorității, drumul celor mulți spre distrugere, ci fă ca toți cei care sunt aici să aleagă calea îngustă, îmbrățișându-L pe Isus Cristos ca Domn și Mântuitor cu pocăință, pentru a putea avea parte de bucurie și de binecuvântare, pentru a putea deveni parte din cei care sunt noii administratori ai adevărului și ai binecuvântărilor împărăției, nu doar pentru o vreme, ci pentru eternitate. Fie ca lucrarea puternică a harului Tău și a mântuirii Tale să cuprindă astăzi multe inimi. Adu-i pe mulți și astăzi la Fiul Tău Isus Cristos, în Numele Lui ne rugăm. Amin.

SFÂRȘIT