Capitolul 20 din Luca este textul de astăzi. Luca 20. Și vreau să vă citesc versetele de la 27 până la 40. Luca 20:27-40. Ne vom uita la acest text și vom descoperi aici o revelare fascinantă a măreției Domnului Isus Cristos. Nici n-ați crede că acest cadru prezentat aici poate produce acest rezultat deoarece avem de-a face cu un nou atac al dușmanilor lui Isus, care Îl vor mort, dar în cele din urmă, ca întotdeauna, Cristos este Cel care iese din situația aceasta triumfător într-un mod glorios.

Versetul 27: „Unii din saduchei, care zic că nu este înviere, s-au apropiat şi au întrebat pe Isus:

„Învăţătorule, iată ce ne-a scris Moise: ‘Dacă moare fratele cuiva, având nevastă, dar fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta lui şi să ridice urmaş fratelui său.’ Au fost dar şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a murit fără copii. Pe nevasta lui, a luat-o al doilea; şi a murit şi el fără copii. A luat-o şi al treilea, şi tot aşa toţi şapte; şi au murit fără să lase copii. La urma tuturor, a murit şi femeia. Deci, la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia? Fiindcă toţi şapte au avut-o de nevastă.” Isus le-a răspuns: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Dar că morţii înviază, a arătat însuşi Moise, în locul unde este vorba despre ‘Rug’, când numeşte pe Domnul: ‘Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov’. Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii.” Unii din cărturari au luat cuvântul şi au zis: „Învăţătorule, bine ai zis.” Şi nu mai îndrăzneau să-I mai pună nicio întrebare.”

M-a fascinat întotdeauna gândul că în ființa umană există ideea vieții după moarte. Gândul acesta e prezent în inima fiecărui om din fiecare cultură, în fiecare epocă a vremii. Puteți merge la Cartea egipteană a morții și puteți găsi acolo credința proeminentă în viața după moarte, încă din cele mai vechi timpuri ale istoriei umane. În mormântul faraonului Keops, sigilat în urmă cu peste 5.000 de ani, a fost găsită de arheologi o barcă solară pe care acesta și-a construit-o, pusă acolo pentru a naviga spre ceruri în viața de apoi.

În religia grecească veche, era pusă o monedă de argint în gura celui decedat pentru a-și plăti taxa de trecere peste râul morții pe tărâmul învierii. Chiar și vechii indieni americani puneau adesea în mormântul războinicilor morți arcul și săgețile lor și uneori chiar și poneiul lor mort, astfel încât să le poată avea în fericitul teren de vânătoare din viața de dincolo. Nordicii erau îngropați cu un cal mort lângă ei și cu armura personală pentru a-și continua viața în lumea viitoare. În Groenlanda, copiii băștinașilor care mureau erau îngropați cu un câine lângă ei, care să-i ghideze prin pustiul rece care va veni.

Omenirea a manifestat întotdeauna o atracție pentru viața după moarte, chiar în cea mai primitivă dintre culturi. În culturile mult mai sofisticate, de exemplu, Benjamin Franklin, care nu era creștin, credea totuși în viața după moarte. Franklin și-a scris propriul epitaf care se află şi astăzi pe piatra sa funerară în „Biserica lui Cristos” din Philadelphia. Exprimă poziția cu privire la viața după moarte. Franklin a scris următoarele cuvinte. „Trupul lui Franklin, tipograful, asemenea coperții unei cărți vechi se află aici, ca hrană pentru viermi. Conținutul ei este rupt și dezbrăcat de învelișul strălucitor al coperții, dar această lucrare nu se va pierde, fiindcă va mai apărea încă o dată într-o ediție nouă și mult mai elegantă, revizuită și corectată de autor.” Asta a spus Franklin. Fie că ne aflăm într-o cultură antică primitivă sau într-o cultură modernă, mai sofisticată, în inima omului bate credința în viața după moarte.

Nici evreii nu gândeau diferit în privința aceasta. Evreii aveau o credință puternică în înviere. O găsiți în multe dintre scrierile lor.

De exemplu, în 2 Macabei, una dintre cărțile apocrife, scrieri non-scripturale între Vechiul Testament și perioada Noului Testament, o perioadă de 400 de ani. Se estimează că această carte specială, Macabeii, 2 Macabei, scrisă în anul 1 î.d.Cr., are o perspectivă interesantă asupra ideii de învier. Este una brută, chiar primitivă. Aceasta este.

Cartea Macabeii povestește despre un bătrân al cărui nume era Razis. Decât să cadă în mâinile grecilor pe care îi ura, a luat o sabie și și-a scos măruntaiele. Apoi „stând în picioare pe o piatră ridicată, și-a prins măruntaiele”, spune această carte apocrifă „și le-a smuls și le-a aruncat spre mulțime”. Și a murit - spune scrierea, „rugându-l pe Cel care este Domnul vieții și al duhului să-i redea măruntaiele din nou.” Așa citim în 2 Macabei 14:46. Deși acest lucru este consemnat într-o scriere apocrifă, și nu poate fi adevărat și nici confirmat istoric și cu siguranță nu este nimic scriptural în această relatare, avem prezentată o perspectivă a gândirii vremii.

O altă scriere evreiască din primul secol d.Cr., Baruc, are indicații similare. Spune următorul lucru: „Pământul îi va restaura cu siguranță pe cei morți. Nu va face nicio schimbare în forma lor, ci așa cum i-a primit, așa îi va păstra, așa cum i-au fost dați, tot așa îi va da înapoi ridicați din morminte.” Aceasta este, de asemenea, o scriere din secolului I d.Cr., care prezintă, bineînțeles, vremea în care a trăit Cristos. Oamenii de atunci ar fi fost familiarizați cu ideea acesta. Era ideea că va exista o înviere și că atunci când vei fi înviat din morți vei fi înviat în același mod în care ai murit, în aceeași formă și cu aceleași relații. Apoi Baruc continuă: „va veni vremea când cei morți îi vor recunoaște foarte bine pe cei lângă care trăiesc acum”, cu alte cuvinte, toți se întorc la fel cum au plecat, astfel încât toată lumea știe cine sunt aceștia, „apoi splendoarea gloriei lor va fi în schimbările care vor avea loc. Morții vor fi transformați în splendoarea îngerilor și vor fi asemenea stelelor, vor fi schimbați în orice formă doresc, de la frumusețe, strălucire și lumină la splendoarea deplină a gloriei.” Ce spune Baruc este că te întorci exact așa cum ai plecat și după ce îi recunoști pe toți, are loc o metamorfoză și începi să te transformi în ceea ce vrei să devii.

Apocalipsa lui Ezra, Apocalipsa lui Enoh, etc., alte scrieri evreiești transmit aceeași speranță a învierii, însă la fel de confuză. Totuși, la toate popoarele din toate timpurile, există acest sentiment universal că această viață nu este totul.

Despre învierea trupului se vorbește de asemenea în mod obișnuit în Talmud, care este sursa învățăturii rabinice care descrie practic toată teologia evreiască tradițională acumulată.

Dar pe lângă toate acestea, evreii, desigur, aveau Scriptura și știau că Scriptura prezenta clar realitatea învierii. În Psalmul 16:9, psalmistul David scrie: „Inima mea se bucură și sufletul mi se veselește. Și trupul meu va locui în siguranță. Nu-mi vei abandona sufletul în Șeol” sau în mormânt „nici Tu nu Îi vei îngădui Preaiubitului Tău să vadă putrezirea. Îmi vei face cunoscută calea vieții; în prezența Ta este bucurie deplină; în dreapta ta sunt desfătări veșnice.” David își exprimă speranța că, deși va muri, nu va rămâne în mormânt. El va găsi cărarea vieții. Domnul îl va duce în prezența Sa, unde se va desfăta și va trăi veșnic. Acesta este adevărul biblic.

De asemenea, în Psalmul 49, și voi menționa doar câteva dintre aceste referințe, în Psalmul 49:15, psalmistul afirmă din nou: „dar Dumnezeu mie îmi va răscumpăra sufletul de la moarte, El mă va primi la Sine”. Avem prezentată din nou această încredere.

Iov a spus: „deși El mă va chema în mormânt, totuși mă voi bucura, totuși voi avea încredere în El. Psalmistul spune: „mă voi trezi și voi fi asemenea Lui”. Ei au trăit cu acea încredere dată de învățătura Scripturilor.

Psalmul 139, versetul 8, prezintă o perspectivă foarte asemănătoare: „Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo. Dacă îmi voi pogorî locuința în Șeol, iată, Tu ești și acolo”. Cu alte cuvinte, oriunde te duci, în cer sau în mormânt, te afli în prezența Domnului, ceea ce înseamnă că exiști chiar și după moarte în prezența Lui. Osea capitolul 6 spune același lucru. Isaia 26 spune același lucru.

Un alt argument biblic, foarte specific, este la sfârșitul profeției lui Daniel 12:2. „Mulți dintre cei care dorm în praful pământului se vor trezi, unii pentru viața veșnică, iar ceilalți pentru rușine și dispreț veșnic”. Va fi o înviere a tuturor, unii spre viața veșnică, alții spre dispreț veșnic; unii pentru cer, iar alții pentru iad.

Așadar, evreii aveau atât Scripturile, cât și perspectivele lor tradiționale despre viața după moarte. Se credea în mod obișnuit printre evrei, de-a lungul istoriei lor și cu siguranță în timpul vieții lui Isus, că va exista viață după moarte, va exista viață în prezența lui Dumnezeu sau afară din prezența lui Dumnezeu și va exista o înviere în trup, o înviere la viață veșnică sau o înviere pentru dispreț și rușine. Acesta este contextul textului dinaintea noastră.

În această privință, în rândul evreilor erau unii care aveau o perspectivă diferită. Aceștia erau cunoscuți sub numele de saduchei. În versetul 27 ni se prezintă pur și simplu o scurtă descriere a ceea ce ei nu credeau: „Acum au venit la El unii dintre saduchei (cei care spun că nu există înviere)”. Ei spun că nu există înviere. În ciuda credinței evreiești comune în înviere, în ciuda Scripturilor Vechiului Testament, din care v-am menționat câte ceva cu privire la înviere, există un grup de evrei care a respins cu insistență această idee. Aceștia sunt saducheii. Cineva a spus: „Vedeți voi, de aceea sunt atât de triști. Pentru că nu există viață după moarte. Nu există nicio speranță pentru viitor.

Și Faptele Apostolilor 23:8 îi caracterizează: „căci saducheii, care spun că nu există înviere, nici înger, nici duh, pe când fariseii recunosc toate acestea”, adică existența duhurilor, îngerii și chiar cred în înviere. Deci,saducheii se aflau la polul opus față de farisei, care credeau în înviere, în îngeri și în duhuri.

Acum, acest grup nu era o sectă evreiască impresionantă prin numărul lor mare. Era un grup foarte mic, dar a avut o putere destul de mare. Aristocrații erau saduchei, cei bogați, cei influenți, marii preoți menționați la sfârșitul capitolului 19, versetul 47, menționați la începutul capitolului 20, primele versete, preoții cei mai de seamă erau saduchei, de cele mai multe ori.

Marii preoți erau saduchei. Cei mai mulți membri ai Sanhedrinului, adică cei 70 de bărbați care erau de fapt conducătorii poporului Israel, consiliul de conducere, cei care judecau pricinile pentru națiune, majoritatea erau saduchei. Deci ei au ocupat poziții de putere și influență, chiar dacă nu era mulți la număr.

Să ne întoarcem la textul nostru și vom începe cu apropierea saducheilor de Domnul Isus, versetul 27. „Acum au venit la El câțiva saduchei”. S-au apropiat de Isus. Și, după cum știm, suntem în ziua de miercuri. Vă amintiți asta? Matei ne oferă relatarea paralelă în capitolul 22. Marcu în capitolul 12. Matei ne spune că au venit în aceeași zi. În aceeași zi în care a avut loc interogatoriul anterior făcut lui Isus de către farisei și care are loc în ziua de miercuri.

Miercuri a fost o zi încărcată pentru Isus, era ultima săptămână din viața Lui. El va fi răstignit vineri. Miercuri, El învață în Templu, El dialoghează cu oamenii și El este într-o continuă dezbatere cu acești lideri religioși. Fariseii au venit după El să-L prindă. Irodienii au venit și ei după El. Acum este rândul Saducheilor, vin la Domnul și sunt foarte furioși pe El.

Când studiezi relatările Evangheliilor, nu-i regăsești pe saduchei foarte des în lucrarea și slujirea Domnului Isus. Nu-i vezi în lucrarea Domnului din Galileea. Nu-i observi pe măsură ce Isus călătorește prin ținutul Iudeii. Unde îi găsești pe saduchei este în locul în care au fost întotdeauna, în Templu. Ei intră în scenă atunci când Domnul Isus intră să curețe Templul.

A făcut-o la începutul slujirii Sale și a făcut-o din nou la sfârșitul ei, după cum vă amintiți, am studiat asta în capitolul 19. Ei au condus operațiunile de la Templu, o acțiune foarte profitabilă, foarte importantă. Saducheii erau oameni foarte bogați. Marea problemă era că Isus a întrerupt dintr-o dată afacerea lor de mare succes. Așa că L-au urât. Erau furioși pe El, pentru ceea ce tocmai făcuse cu câteva ore înainte, curățind Templul, alungând cumpărătorii, vânzătorii și schimbătorii de bani. Este un mod prin care Cristos îi atacase. La fel cum a atacat teologia fariseilor, El a atacat afacerile saducheilor. Ei dețineau autoritatea asupra tuturor operațiunilor de la Templu.

Permiteți-mi să vă ofer mai multe informații despre ei.

Din punct de vedere politic, erau dornici și deschiși să coopereze cu Roma. Întrucât nu există nicio înviere, întrucât nu exista nimic de care să te îngrijorezi în viața viitoare, ei și-au investit toate eforturile pentru viața de aici. Au urmărit să dobândească toată puterea, toată bogăția, toate pozițiile, tot controlul pe care l-au putut obține.

Pentru a avea toate acestea, au fost nevoiți să coopereze cu romanii, deoarece trăiau într-o țară care era sub ocupație romană. Romanii i-au autorizat să facă tot ceea ce au făcut. Aveau o autoritate delegată de romani. Așa că au făcut tot ce au putut pentru a servi Roma asigurându-se că au câștigat favoarea lor pentru a-și păstra poziția. Oamenii i-au urât. Realmente i-au urât. De-asta nu erau așa de mulți. Nu era ceva popular.

Oamenii i-au urât datorită colaborării lor cu Roma, pentru corupția sistemului căruia erau supuși oamenii de fiecare dată când veneau la Templu. Ei au urmat politici care au plăcut Romei și, prin urmare, au urmat politici care i-au enervat la culme pe evrei. Operațiunile lor corupte de la Templu au reprezentat o iritare continuă pentru întreaga națiune.

Apropo, odată cu distrugerea venită în anul 70 d.Hr., când în cele din urmă romanii au stors tot ce au putut de la evreii care se răzvrăteau împotriva lor, și au intrat și au distrus Ierusalimul, au distrus Templul, au zdrobit întreaga națiune, au măcelărit oameni din aproape o mie de orașe și sate dimprejurul Israelului, când în sfârșit romanii au pus totul la pământ, saducheii au încetat să mai existe. Odată ce funcția preoțească și autoritatea lor au fost distruse, istoria lor s-a încheiat.

Din punct de vedere religios, era o partidă foarte îngustă și foarte strictă. Unii oameni au crezut că erau liberali. Au fost considerați o partidă religioasă liberală în sensul că nu au crezut în înviere, în îngeri și în duhuri. De fapt, aceasta este viziunea pe care o au și astăzi teologii liberali. În ce privește însă aplicarea dreptății în țară și mai ales în ce privește aplicarea legii, saducheii au fost foarte stricți. Era felul prin care și-au păstrat autoritatea, prin severitate.

Istoricul evreu Josephus ne spune că saducheii erau cei mai extremiști dintre toate grupurile de evrei. Fariseii, spune el, au fost mult mai îngăduitori în relațiile cu oamenii în comparație cu saducheii. Saducheii și-au impus cu brutalitate voința lor asupra oamenilor interpretând Legea lui Dumnezeu în favoarea lor pentru a-și păstra puterea și poziția. Au fost priviți, drept urmare, ca fiind fundamentaliști și tradiționaliști, au refuzat să accepte legea orală și legea scribală. Pe care, apropo, fariseii au acceptat-o în totalitate. Fariseii au acceptat Scriptura, tradiția orală și scrierile scribale, însă saducheii nu au făcut-o. Ei au acceptat doar Scriptura.

S-au lăudat că sunt dedicați credinței pure și nimic mai mult. Ei au interpretat Legea mozaică mai literal decât oricare altă grupare religioasă și au fost mai exigenți în ce privește puritatea levitică. Au negat orice idee despre viața viitoare, despre binecuvântare și răsplată. Ei credeau, spune Josephus, că sufletul și trupul pier împreună odată cu moartea. Nu există sancțiuni în viața viitoare. Nu există viață viitoare. Nu există răsplătire. Sunt cunoscuți pentru asta și așa sunt definiți în Noul Testament.

Acum, apare următoarea întrebare, cum se poate să fie numiți stricți, literal vorbind, fundamentaliști, tradiționaliști, să promoveze puritatea, să adere la Scriptură dar să nu accepte Scripturile pe care vi le-am citit despre înviere? Răspunsul foarte probabil este că au susținut primatul și prioritatea Legii mozaice, mai precis cele cinci cărți ale lui Moise, Pentateuhul, cele cinci cărți. Totul în concepția lor era subordonat cărților lui Moise.

De vreme ce erau păzitori ai credinței în forma ei pură, se pare că saducheii afirmau prioritatea absolută a lui Moise. Și spuneau că toate celelalte cărți din Vechiul Testament sunt doar comentarii la aceste cinci cărți și deoarece nicăieri în acele cinci cărți nu este menționată învierea, prin urmare, învierea nu face parte din credința adevărată și orice altă încercare de a vorbi despre înviere este o aberație, chiar dacă este menționată de un alt scriitor biblic.

Doctrina vieții după moarte nu poate fi găsită în Pentateuh, au afirmat ei, așa că învierea ca realitate trebuie respinsă, de vreme ce tot restul Vechiului Testament este doar un comentariu la scrierile lui Moise și această învățătură nu este consemnată în scrierile lui Moise, așa că este nevoie de un alt mod prin care se poate înțelege acel comentariu, decât a crede în înviere.

Astfel se defineau pe ei înșiși. Și-au trăit viața de parcă ziua de mâine nu ar fi existat, fiind riguroși pe de-o parte, instruindu-i pe oameni într-un mod drastic și brutal, folosind Legea, pentru a-și păstra poziția de putere, chiar dacă era în detrimentul oamenilor.

Acum, pe de altă parte, fariseii erau foarte, foarte hotărâți în ce privește învierea. Fariseilor le plăcea foarte mult să discute despre înviere. Se poate spune că au urmat într-un fel gândirea lui Baruc și a altor scriitori, promovând ideea că omul va învia din morți la fel cum a murit, și vorbeau chiar despre modul în care vei fi înviat, dezbrăcat sau îmbrăcat.

Ei bine, într-un final nu au putut accepta că toată lumea la înviere va fi dezbrăcată, așa că au ajuns la concluzia că omul va învia și va avea haine pe El. A apărut marea întrebare de unde își pot procura cei morți hainele? Dezbaterea continua și era adusă în discuție o altă problemă, dacă hainele cu care vei învia vor fi noi sau vei învia în aceleași haine pe care le-ai mai purtat, de fapt chiar hainele cu care ai fost înmormântat. O altă temă de dezbatere pe care o discutau cu interes fariseii a fost legată de defectele oamenilor din această viață, defecte fizice sau defecte mentale sau de orice alt fel, când oamenii vor învia din morți vor mai avea aceleași defecte?

Concepția multora dintre farisei era că la înviere vei avea aceleași haine în care ai murit și că te vei ridica din mormânt cu aceleași defecte pe care le-ai avut în această viață. De fapt, unii dintre ei credeau că toți evreii care au murit de-a lungul istoriei vor învia cu toții în țara lui Israel. Cu alte cuvinte, oriunde ar muri în lumea aceasta, toți urmau să învie în țara lui Israel.

Ba mai mult se sugera că sub pământ există o rețea mare de tuneluri și toate sunt înclinate, astfel încât atunci când evreii sunt îngropați, ei ajung să se rostogolească printr-o serie de tuneluri până când ajung cu toții pe tărâmul lui Israel. Astfel toți ajung cu bine acolo, ca urmare a acestui complex de tuneluri și acolo pe pământul lui Israel vor fi înviați.

Fariseilor le plăcea să poarte astfel de discuții și chiar să le poarte ocazional cu saducheii. Saducheilor însă asta li s-a părut totalmente ridicol, și așa și este. Pentru ei perspectiva asta era una bizară. Li se părea scandalos și le făcea plăcere să disprețuiască și să ia în batjocură asemenea idei ridicole. Astfel au devenit batjocoritori ai realității învierii. Erau cunoscuți foarte bine prin faptul că nu credeau în înviere și stăpâneau foarte bine arta de a-i înfuria pe farisei și pe ceilalți interlocutori cu argumentele lor. Au considerat învierea o mare glumă.

Una din problemele bizare și iraționale legate de înviere pentru saduchei a fost ce se întâmplă cu cineva care s-ar fi căsătorit de mai multe ori în această viață. În viața următoare dacă vei învia în aceleași haine, în aceeași formă, cu aceleași defecte și cu aceleași relații interumane, cine va fi soțul sau soția ta? Se pare că această întrebare nu a primit niciodată un răspuns adecvat, fiindcă atunci când vine rândul lor să-i pună o întrebare Maestrului Rabin, întrebarea aceasta este cea mai bună lovitură a lor. Sunt foarte buni și foarte pricepuți să-și apere neîncrederea în înviere. Au făcut-o de multă vreme. Așa vin la Domnul Isus cu cea mai bună lovitură.

Așa că vin la El, este miercuri, și se apropie de El cu scopul de a scăpa de El deoarece El reprezintă o amenințare pentru ei. Acest lucru ne este prezentat cu claritate în cuvintele lui Ioan, Ioan 11:47: „Preoții cei mai de seamă -„care ar putea fi și dintre saduchei”, „împreună cu fariseii au ținut sfat, au adunat soborul”. Nu pot fi de acord în aspectele doctrinare, teologice, dar pot fi de acord că Îl vor pe Isus mort. Am văzut săptămâna trecută abordarea fariseilor făcută cu scopul ca romanii să-L aresteze pe Isus.

Dar preoții cei mai de seamă au adoptat o abordare diferită. Nu cred că și-au dorit să-L vadă pe Isus arestat de romani. Nu cred că le păsa neapărat de asta. În cele din urmă au căzut la înțelegere între ei în punctul acesta. Cred că se temeau să se implice în orice ar irita autoritatea romană și le-ar pune siguranța în pericol. Dar în ciuda dezacordului dintre farisei și saduchei din Ioan 11:47, ei se adună împreună, țin o întrunire și spun: „Ce e de făcut? Acest om face multe minuni.”

Ei nu au negat niciodată minunile Sale, chiar și învierea lui Lazăr din morți, dar au zis: „dacă Îl lăsăm să continue așa, toți oamenii vor crede în El, iar romanii vor veni și ne vor lua locul și ne vor nimici națiunea”. Aceasta era temerea lor cea mai mare, se temeau să nu-și piardă locul și poziția - „dacă nu facem ceva în legătură cu El, romanii vor veni și ne vom pierde statutul”. Acesta trebuie să fi fost sentimentul preoților celor mai seamă. Fariseii doreau ca romanii să vină să-L aresteze și astfel oamenii vor ști imediat că El nu este Mesia, pentru că El nu poate să biruiască dușmanul care s-a ridicat împotriva Lui.

Saducheii, pe de altă parte nu vor ca romanii să fie implicați, deoarece cred că astfel își vor pierde poziția. Așa că unul dintre ei, marele preot, Caiafa, care este dintre saduchei, le-a zis: „Nu înțelegeți nimic. Nu vă gândiți la faptul că este mai de folos pentru voi să moară un singur om pentru popor, dar să nu piară întreaga națiune?” Cu alte cuvinte, trebuie să facem împreună ceva ca omul acesta să moară. El trebuie să moară sau vom pieri cu toții.

Așa că fariseii și saducheii se adună împreună și dacă fariseii au arătat cu certitudine că își doresc ca Isus să fie omorât, saducheii nu Îl doreau mort neapărat pentru că se gândeau că Roma îi va invada, Caiafa se ridică în mijlocul lor și ia o poziție fermă. El este marele preot în funcție. Așa că le spune clar: „gândiți-vă puțin, trebuie să moară El sau noi vom pierde totul”. Le este cât se poate de clar că altă soluție nu este. Isus trebuie să moară.

Apropierea saducheilor are scopul de a-L discredita în fața oamenilor, punându-I o întrebare la care nimeni nu a putut răspunde. Aceasta este întrebarea lor cea mai importantă. Dintre toate discuțiile asta i-a uimit pe toți, sunt sigur. Aceasta este cea mai bună lovitură a lor. Să-L facem să pară că nu știe să răspundă. Să-L facem să pară nebun prin această întrebare despre înviere.

Astfel putem observa abordarea saducheilor. În al doilea rând, absurditatea învierii. Ei o fac să pară o absurditate. „L-au întrebat zicând”, versetul 28, „Învățătorule.” A fost un lucru onorabil să-L numească așa, cum ne amintim din versetul 21, cu apelativul rezervat celor mai notabili dintre rabini.

„Învățătorule”, ei ridică standardul, așa cum ar fi de fapt normal, atribuindu-I acest apelativ onorabil. La ce se așteaptă ei de la El este să le dea un răspuns înțelept. Și-I spun: „Moise ne-a lăsat scris: „dacă moare fratele cuiva, având nevastă, dar fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta lui şi să ridice urmaş fratelui său.” Bineînțeles saducheii îl aduc pe Moise în discuție. Ei invocă cu rapiditate Pentateuhul, desigur. Ce aduc ei în discuție este Deuteronomul 25.

Doar vă reamintesc câteva lucruri. Deuteronomul 25, ca parte a legii lui Dumnezeu pentru națiunea lui Israel, spune așa în versetul 5: „când fraţii vor locui împreună şi unul din ei va muri fără să lase urmași, nevasta mortului să nu se mărite afară, cu un străin”. Iată, ipoteza e simplă, sunt mai mulți frați, unul dintre ei se căsătorește, el moare înainte de a avea urmași, copii prin care să-și ducă mai departe numele familiei. Ea nu trebuie să se căsătorească cu un străin. „Cumnatul ei să se ducă la ea, s-o ia de nevastă şi să se însoare cu ea. El să intre la ea și se va căsători cu ea, îndeplinind datoria de cumnat față de ea. Întâiul născut pe care-l va naşte să moştenească pe fratele cel mort şi să-i poarte numele, pentru ca numele acesta să nu fie şters din Israel.”

E vremea când Israelul este pe punctul de a intra în țară în cartea Deuteronom, vor intra în țara promisă. Țara va fi împărțită. Familiile, triburile lui Israel vor obține prin împărțire anumite părți din țară. Este foarte important ca acele triburi să aibă descendenți, să aibă urmași, să ducă mai departe în lume promisiunea legământului lui Dumnezeu, această promisiune înseamnă împărțirea pământului și intrarea în posesia lui de către fiecare seminție a lui Israel. Ce se întâmplă dacă cineva are soție dar nu are copii? Un frate din aceeași familie o ia pe acea femeie ca pe propria soție pentru a ridica sămânța fratelui său, pentru a menține numele familiei mai departe, fiindcă aceasta a fost promisiunea și acesta a fost scopul legământului lui Dumnezeu cu Israel. Aceasta a fost o modalitate de a proteja și de a păstra națiunea lui Israel și chiar identitatea specifică a poporului și a locurilor în care Dumnezeu a proiectat să locuiască Israel. Tipul acesta de căsătorie se numește legământ de levirat, provenit din limba latină, unde levir înseamnă „frate”.

O situație de felul acesta apare mai întâi în Vechiul Testament, în Geneza 38 în casa lui Iuda, fiul lui Iacov. Onan s-a împotrivit și n-a dorit să ridice urmași fratelui său și să se căsătorească cu soția fratelui său care a murit. Ce s-a întâmplat a fost că Dumnezeu intervine și îi ia viața lui Onan, ne spune Geneza 38. Dumnezeu a vrut să-și protejeze și să-și păstreze poporul Său Israel, toate semințiile poporului Său, pentru împlinirea planului Său și a profețiilor Sale și acesta este modul în care a lucrat Dumnezeu.

Așadar saducheii cunosc Pentateuhul, cunosc legea, la fel ca toți evreii. Așa că vin pregătiți înaintea Domnului Isus. Poate cea mai notabilă ilustrare a acestui adevăr este exemplul lui Rut. Vă amintiți că Elimelec, soțul ei a murit fără să lase un moștenitor, așa că atunci când Rut s-a întors în Israel, a venit ruda lui Elimelec, Boaz, a luat-o pe Rut de soție și au avut împreună un copil pe nume Obed. Din Obed s-a născut Iese, din Iese s-a născut David, iar din David vine în cele din urmă Domnul Isus Cristos. Dumnezeu a avut un scop special cu această lege în anii de început ai istoriei poporului.

Așa că saducheii aduc asta în discuție. Iată ce spun ei, de la versetul 29: „Au fost șapte frați”. În relatarea lui, Matei spune „șapte frați între noi”. Spun saducheii prin asta că acest lucru s-a întâmplat cu adevărat? Nu știu. Dar aici în Luca ni se spune simplu, au fost șapte frați, cel mai probabil ipotetic, sau poate este chiar ceva care s-a întâmplat odată undeva. „Erau șapte frați. Primul și-a luat o soție și a murit fără să aibe copii; și pe rând al doilea până la al șaptelea au luat-o de nevastă și au murit toți fără să lase în urmă copii, descendenți.”

Uau! Avem de-a face cu o femeie periculoasă. Cred că dacă aș fi fost fratele cu numărul patru, aș fi plecat din oraș. Cu siguranță dacă aș fi fost al cincilea, al șaselea și al șaptelea dintre frați, aș fi fost de negăsit. Această femeie este fatală. Uau! Șapte frați se căsătoresc cu această femeie și toți mor.

Apoi vine, versetul 32, din fericire, în cele din urmă a murit și femeia”. Ce mare dar poate fi acesta, nu se poate spune câte vieți au fost salvate din pricina asta. Aduc astfel situația aceasta bizară înaintea lui Isus și zic: „prin urmare, la înviere, nevasta căruia dintre frați va fi? Căci toți cei șapte au avut-o de soție”.

Puteți deja întrezări rânjetul de pe fața lor. De câte ori n-au mai folosit ei această întrebare? Câte glume n-au făcut pe tema aceasta absurdă desconsiderând învierea, folosind acest tip de ilustrație, de analogie? Fariseii erau cei care spuneau că viața viitoare va fi la fel ca viața de aici. Vom exista în aceeași persoană, cu aceleași trăsături, cu aceleași haine, cu aceleași slăbiciuni sau avantaje, cu aceleași relații. Glumiți?

Au mai fost unii, de-a lungul istoriei, precum Maimonide, care au spus că se vor naște copii după înviere. Este rădăcina istorică originală a mormonismului. Nimic nou.

Deci, ei prezintă absurditatea învierii. Pentru ei este o glumă și în modul în care o prezintă și în modul în care a fost percepută în vremea aceea. Deci, de la abordare, la absurditate ca în final să privim la răspunsul Scripturii, răspunsul Scripturii.

Priviți la versetul 34, vom încerca să mergem puțin mai repede acum în final. „Apoi Isus le-a zis”. Trebuie să mă opresc aici. Nu îmi place să fac asta, dar pentru că a rămas aici ceva inclus în relatarea lui Matei și nu pot să trec peste. Matei 22, pasajul paralel care oferă aceeași relatare, adaugă următorul lucru, Matei 22:29, „Isus le-a răspuns și le-a zis”, ascultați vă rog cu atenție. „Vă rătăciți și vă înșelați singuri fiindcă nu înțelegeți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.”

Uau! Dacă credeți că a fost dureros pentru El să meargă cu un bici și să curățe afacerile lor de la Templu, cât de dureros a fost pentru ei să primească această lovitură chiar în teologia lor? se mândreau că sunt interpreți veritabili ai Scripturii. Vă rătăciți, le spune Isus, folosește verbul grecesc planaō, care înseamnă „a se rătăci”. Ce le spune Domnul apăsat este „v-ați rătăcit. V-ați rătăcit. V-ați desprins de adevăr și de realitate. Nu înțelegeți corect lucrurile." De ce? „Pentru că nu înțelegeți Scripturile”. Ce acuzație puternică este asta!

Vă spun, prieteni, aș putea să rămân în punctul acesta. Dar nu suntem în Evanghelia după Matei, așa că nu o pot face, dar pot să rămân la subiectul acesta al neînțelegerii Scripturilor și să vorbesc mult timp despre implicațiile neînțelegerii Scripturilor. Punctul de plecare însă este că ei nu înțeleg corect nimic. Asta înseamnă că interpretarea corectă a Scripturii este sursa oricărei înțelegeri adevărate și corecte.

Nu înțelegeți Scripturile. Nu ai fi putut spune nimic mai dureros pentru ei decât asta. Sunteți niște interpreți ignoranți ai Scripturilor. Interpretarea voastră este greșită. V-ați înșelat singuri. V-ați îndepărtat de adevăr. Nu pricepeți Scripturile. Asta l-ar putea descrie pe fiecare învățător fals care a trăit vreodată.

Ei erau mândri de cunoașterea pe care o aveau asupra Scripturilor, dar nu au demonstrat-o. Dacă mai întâi le spune „nu înțelegeți Scripturile”, Domnul Isus continuă și le spune, „și nici puterea lui Dumnezeu”. Dacă ar fi înțeles cu adevărat Scripturile, ar fi știut că Dumnezeu a promis o înviere. Dacă ar fi cunoscut puterea lui Dumnezeu, ar fi înțeles că Dumnezeu poate învia oamenii într-o stare în care toate presupusele lor absurdități sunt absente. Dar erau orbi spiritual.

Așa că, El le va spune adevărul. Versetul 34, „Isus le-a zis: „fiii acestui veac se însoară și se mărită”. „Fiii acestui veac”. Termenul acesta este o construcție ebraică folosită să descrie „oamenii care trăiesc în această lume”, noi, oamenii care locuim aici în timp și spațiu. Ce vrea să spună Isus cu asta? Problema căsătoriei, a relațiilor sexuale, a reproducerii, a nașterii și tot ceea ce o însoțește sunt pentru viața de aici, nu pentru cea viitoare. Este pentru aici, nu pentru dincolo. Există o vreme pentru însurătoare și pentru măritiș. Aceasta este o parte din acest veac.

Mormoni, luați aminte! Nu veți trăi veșnic pe propria voastră planetă bucurându-vă de relații sexuale celestiale dând naștere la copii supranaturali. Musulmanilor, fiți atenți, nici voi în viața viitoare nu veți sta pe perne verzi și nu veți întreține relații sexuale cu 72 de fecioare. Căsătoria este doar pentru această viață.

Apoi urmează versetul 35, „dar cei ce vor fi găsiți vrednici să aibă parte de veacul viitor -”, nu acest veac, ci veacul viitor, adică viața veșnică în prezența lui Dumnezeu” - și vor avea parte de învierea din morți, nu se vor mai însura, nici nu se vor mai mărita”. Nu va mai exista niciun fel de căsătorie acolo. Nu va mai fi nicio familie acolo. De ce? Versetul 36 ar trebui să ne lămurească. „Căci acolo nu va mai muri nimeni. Nimeni nu va mai muri. Nimeni nu trebuie înlocuit. Nu mai este nevoie să vă înmulțiți pentru că nimeni nu va mai muri.

„Toți vor fi ca niște îngeri”. Acesta este un verb pe care îl inventează Luca, isangeloi, „la egalitate cu îngerii”, și este folosit doar aici. Îngerii au fost toți creați la un moment dat și ei nu procreează și nu mor. Numărul lor este stabilit. Nu este nevoie de căsătorie acolo, deoarece nu este nevoie de înmulțire. Nu este nevoie ca oamenii să fie înlocuiți. Nu mai este nevoie de continuitate în rasa umană. De asemenea, nu este nevoie de acest tip de unire, deoarece a avea o relație cu Dumnezeu și Cristos, adevăratul nostru mire și a trăi într-o relație perfectă cu toți ceilalți în gloria cerească anulează nevoia de a avea alte relații de mai mică însemnătate.

Așa că El le spune: „nu înțelegeți Scriptura. Nu cunoașteți puterea lui Dumnezeu. Căsătoria este pentru veacul acesta, iar cei care sunt vrednici să intre în veacul viitor și vor fi înviați din morți, nu se vor mai însura și nici nu se vor mai mărita”.

Observați acea expresie scurtă din versetul 35, „cei care sunt considerați vrednici de a intra în veacul viitor și vor avea parte de învierea morților”. Asta poate ridica întrebarea de ce spune Domnul Isus asta? Cred că este o atenționare. Cred că este un avertisment direct pentru saduchei. De fapt, ce le spune Isus referindu-se la ei este: „cu siguranță voi nu sunteți vrednici să intrați în veacul viitor, deoarece voi nici măcar nu credeți în așa ceva”. Este un avertisment. „Voi nici măcar nu credeți în îngeri, în fiii lui Dumnezeu, în fiii învierii, în veacul viitor, sau în învierea din morți. Voi respingeți toate astea. Cu siguranță nu sunteți vrednici”.

Pe de altă parte, cum ar putea fi cineva considerat vrednic pentru a intra în cer? Cum este socotit cineva vrednic să devină un fiu al lui Dumnezeu, un fiu al învierii? Răspunsul este prin credința în Domnul Isus Cristos. Biblia este clară în privința aceasta. Nu suntem vrednici prin noi înșine. Toată neprihănirea noastră este doar o zdreanță murdară. Vechiul Testament este cât se poate de clar în acest sens. Isaia este cel care a spus asta.

Vrednicia se datorează faptului că ni se acordă meritul lui Cristos sau ne este oferită neprihănirea lui Dumnezeu prin credința în Cristos, prin harul Său suveran. Dar ce cred că le spune Domnul Isus este: „cei care sunt vrednici să intre în veacul viitor”, ceea ce înseamnă, în mod evident, că voi nu sunteți, sau nu în acest moment, „și cei care vor avea parte de învierea din morți, nu se vor mai însura și nici nu se vor mai mărita.” Scoateți-vă din cap idee asta. Întrebarea voastră este absurdă, deoarece în cer nu mai există căsătorie.

De ce? Versetul 36, „Pentru că oamenii nu mai mor, sunt egali cu îngerii, sunt fii ai lui Dumnezeu.” Ce înseamnă asta? Ei împărtășesc viața lui Dumnezeu, viața lui Dumnezeu, care nu este una sexuală. Ei primesc viața lui Dumnezeu, care este o viață veșnică. Ei devin fii ai învierii. Ori de câte ori vedeți în Biblie „fiul lui, fiii acestui veac, fii ai lui Dumnezeu, fii ai învierii” și veți vedea că acest lucru se repetă în Evanghelii, este pur și simplu un mod de a identifica natura esențială sau calitatea esențială definitorie a ceva.

Dacă ești un fiu al lui Belial, esența ființei tale este una demonică. Dacă ești un fiu al lui Dumnezeu, esența ființei tale este una divină. Dacă ești un fiu al învierii, ai parte de înviere și viață. Aceasta este o realitate esențială și definitorie. Dacă ești un fiu al acestui veac, umanitatea este realitatea esențială care te definește. Dacă ești un fiu al veacului viitor, atunci eternitatea este realitatea esențială definitorie a ființei tale.

Așa că Isus spune că cei care vor ajunge să intre în veacul viitor și vor fi înviați vor fi asemenea îngerilor care nu procreează, nu întrețin astfel de relații, vor deveni fiii lui Dumnezeu, vor fi posesorii unei vieți dumnezeiești pure și împlinite în persoana lui Dumnezeu. Vor avea parte de învierea din morți și vor trăi o viață totalmente nouă. Căsătoria nu mai este necesară. Căsătoria nu definește niciun aspect al vieții în veacul viitor.

Astfel Domnul nostru le corectează teologia. Dacă doriți mai multe despre subiectul acesta, citiți 1 Corinteni 15, începeți de la versetul 35 și citiți până la sfârșitul capitolului, unde Domnul, prin apostolul Pavel, ne dă o perspectivă asupra formei trupului nostru după înviere. Va fi un trup ca trupul glorios al Domnului Isus după înviere, așa cum ne spune Pavel și în Filipeni 3:21.

Deci, Isus le-a corectat înțelegerea. Nu va mai fi căsătorie după înviere. Haideți să înțelegem corect cum stau lucrurile. Așa că această realitate elimină necesitatea întrebării saducheilor. Dar nu acesta este răspunsul principal. Răspunsul principal vine în versetul 37 și este de o forță covârșitoare.

Ascultați vă rog: „Dar că morții înviază”, cu alte cuvinte, să revenim la subiectul nostru. Faceți un pic abstracție de problema căsătoriei după moarte, am stabilit asta. „Dar, că morții înviază”, care este de fapt subiectul cel mai important aici. Voi spuneți că nu înviază. „Chiar Moise a vorbit despre asta”. Uau, acum El intră pe terenul lor, nu-i așa? În propria lor zonă de argumentare, pentru că aici este problema. Ei spun că Moise nu vorbește despre asta. Nu poate fi adevărat așa ceva. Așa că El continuă și spune: „Chiar și Moise a vorbit despre subiectul acesta în - „și folosește termenul literal „- în rugul aprins”, în textul despre rugul aprins, în pasajul despre rugul aprins din Exodul capitolul 3.

Ce? În Exodul capitolul 3 Moise a vorbit despre adevărul învierii? Cum a făcut oare Moise asta? Acolo, la rugul aprins, „El îl numește pe Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”. Ei bine, ce poate însemna asta? Cred că este important să știți că în Exodul 3:6 Dumnezeu a zis mai întâi, - ascultați acest lucru, citez: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Eu sunt Dumnezeul lui Isaac, Eu sunt Dumnezeul lui Iacov”. Când a accentuat expresia aceasta, „Eu sunt”, este înregistrată în relatarea paralelă a lui Matei a acestui eveniment, în Matei 22:32, cred că este. Când Dumnezeu a spus: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov”, El nu a spus: „Eu am fost Dumnezeul lui Avraam. Am fost Dumnezeul lui Isaac. Am fost Dumnezeul lui Iacov.” Eu sunt. Eu sunt, prin urmare ei sunt. Urmăriți asta? Se impune o exegeză atentă a timpurilor verbale. El nu spune: „am fost Dumnezeul lor”. El spune: „Eu sunt Dumnezeul lor”. Eu sunt și ei sunt, nu eu am fost și nici ei au fost.

În Geneza 26:24, în Geneza 28:13, Dumnezeu Se numește pe Sine „Dumnezeul lui Avraam”, însă Avraam este mort. În Exodul 3:6, cu 15 ăi 16, apoi din nou în capitolul 4, Dumnezeu Se numește pe Sine „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov” și toți trei sunt morți. Întrebarea care se ridică este dacă Dumnezeu este Dumnezeul oamenilor morți? Versetul 38, continuă: „Acum El, Dumnezeu, nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii, pentru că pentru El toți sunt vii”. Din perspectiva noastră ei sunt morți. Din perspectiva Lui ei sunt în viață. Toți trăiesc la El.

Dumnezeul care spune: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov” nu își desfășoară gloria pe baza faptului că El este glorificat de niște cadavre. Asta nu Î-ar aduce nicio onoare. Observați că fiecare este prezentat individual și personal: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, subliniindu-se astfel realitatea personală a fiecăruia. Fiecare este viu pentru Dumnezeu, în prezența lui Dumnezeu, în relație cu Dumnezeu, deși din perspectivă omenească ei toți sunt morți.

Nu. „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii; și toți cei ce trăiesc sunt vii pentru El”. Pentru Dumnezeu, toți cei care sunt ai Lui sunt în viață și într-o unire cu El în prezența Sa, așa cum afirmă clar Vechiul Testament. Moartea nu pune capăt existenței cuiva. Există viață după moarte, există viață de apoi, există înviere pentru toți cei care sunt ai lui Dumnezeu și stau în prezența Sa. Tot Domnul Isus a spus în Ioan 11: „Eu sunt învierea și viața, oricine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” Vom trăi veșnic și, dacă suntem ai lui Cristos, vom trăi veșnic în prezența Lui și în prezența lui Dumnezeu.

Toate aceste adevăruri sunt devastatoare. Sunt realmente bătuți cu argumentele lor. „Învinși” ar fi un cuvânt bun, au fost zdrobiți. Au venit la El cu cel mai bun argument al lor, absurditatea cea mai testată și folosită de ei, iar El le-a demontat toată argumentarea spunându-le că nu înțeleg Scripturile și puterea lui Dumnezeu. El a demontat punctele de vedere false cu privire la înviere, deținute de adversarii lor, fariseii, conform cărora vei continua să fii căsătorit și după înviere, iar viața de acolo va fi foarte asemănătoare vieții de aici. Și în final Domnul Isus a folosit o ultimă lovitură, când le-a demonstrat că Moise a afirmat în scrierile Sale - și nu doar Moise, ci Dumnezeu Însuși, în scrierea pe care Moise le-a lăsat-o, că El este Dumnezeul celor vii.

Asta ne duce la ultimul punct în prezentare noastră, și anume la uimirea mulțimii care asculta, uimirea cărturarilor și cred că putem spune uimirea saducheilor. „Unii dintre cărturari au răspuns și au zis: „Învățătorule, ai vorbit bine.” Cărturarii sunt experții legii. Ei erau teologii. Ei au fost cei care au cugetat cel mai atent și mai profund la Scriptură. Cărturarii au fost uimiți. Au rămas înmărmuriți.

Asta este o subapreciere: „ai vorbit bine, Învățătorule”. Matei în capitolul 22:33 spune: „Mulțimile au auzit și au rămas uimite”. Cuvântul folosit este „uimite” și ar fi o mulțime de alte cuvinte în limba greacă să exprime uimirea, dar cel folosit în Matei 22:33 este ekplēssō care are o semnificație foarte bună. Ceea ce înseamnă în esență este „să scoți din minți”. Este folosirea unui termen specific limbii engleze vechi. L-am putea traduce a spulbera orice rațiune de a gândi. Asta înseamnă de fapt. Le-a spulberat orice raționament de gândire. Au fost pur și simplu cuprinși de uimire datorită învățăturii lui Isus, uimiți, uluiți, năuciți.

Și saducheii? Erau terminați. Versetul 40, ne spune că nu au mai avut curaj - verbul grecesc este „a îndrăzni sau a presupune”. „Nu au mai îndrăznit să-L mai întrebe cu privire la nimic”. Au încercat cu ce au avut mai puternic. Au fost însă puși la punct. Au fost falimentați din punct de vedere economic și acum fuseseră demontați spiritual și teologic. Sunt terminați. Pleacă pur și simplu.

Un lucru interesant, în ceea ce privește Evanghelia după Luca, aceasta este ultima întrebare pe care o mai pune cineva. Acesta este ultimul moment al unei întâlniri cu liderii religioși ai evreilor. Acum Isus începe din versetul 41 să pună întrebările care duc la cruce.

Oricum, din nou Matei intră în atenția noastră pentru că Matei înregistrează, deși Luca nu o face, că fariseii, nedorind să se dea bătuți, vor să mai dea o lovitură. Așa că în Matei 22:33 ni se spune: „Mulțimile când au auzit au rămas uimite de învățătura Lui”. După cum am spus tot argumentul Lui i-a pus în uimire, i-a uluit. „Dar fariseii văzând că Isus a închis gura Saducheilor, s-au adunat și au venit cu o întrebare.”

Nu fac decât să se pedepsească singuri, nu-i așa? Au văzut că le-a închis gura saducheilor. Au mai venit și ei cu o întrebare. Știți care a fost? „Care este cea mai mare poruncă?” Și, bineînțeles, Matei ne oferă această relatare.

După această întrebare, chiar fariseii au fost reduși la tăcere. Matei 22:46 ne spune „nimeni nu a mai putut răspunde niciun cuvânt și nici nu a mai îndrăznit nimeni din acea zi”, din ziua de miercuri, „să-i pună o altă întrebare.”

Domnul Isus a fost înfruntat de liderii religioși, plini de ură și care vor să-L discrediteze. Fiecare dintre ei are propriul stil și propria abordare. El nu este deranjat și nici învins de asalturile lor meschine. În mijlocul acestor înfruntări El demonstrează o glorie mai mare, face o minune și mai mare, produce uimire și mai mare. Și Luca ne spune că asta s-a și întâmplat. Nu au mai avut curajul să vină și să-L mai ia la întrebări cu privire la nimic.

Ce putem învăța din textul acesta? Este ceva întotdeauna prezent în Evanghelia după Luca, ceea ce vedem din asta este măreția lui Cristos, corect? Uimitoare! Ce ni se arată este înțelepciunea maiestuoasă a Domnului Isus. Înțelepciunea Lui a deținut controlul asupra fiecărei conversații, asupra fiecărei discuții, evident o înțelepciune supranaturală. Al doilea lucru pe care eu îl descopăr este devotamentul Domnului Isus față de Scriptură, interpretată corect. Și în al treilea rând, afirmarea promisiunii învierii.

Așa că dușmanii lui Isus, saducheii, Îi dau oportunitatea, o oportunitate mare și glorioasă să-și demonstreze înțelepciunea supranaturală, devotamentul Lui față de Scriptură și afirmarea clară a siguranței promisiunii învierii. Așadar, acest pasaj, care este de fapt o înfrângere pentru dușmanii Domnului Isus, este o victorie pentru prietenii Săi, nu-i așa? În timp ce rămân uimiți într-o tăcere rece ca de piatră, noi ne putem manifesta bucuria pentru că Domnul nostru are o înțelepciune infinită, Domnul nostru este dedicat unei interpretări adevărate și exacte a Scripturii și aplicării ei, iar Domnul nostru afirmă cu propriile Sale buze promisiunile Bibliei cu privire la înviere.

Astfel mă sprijin mai mult și mai tare pe Cel care este Cel înțelept, Cel atotputernic, Cel adevărat și care trăiește veșnic, Domnul meu Isus Cristos. Această bucurie este numai pentru cei care sunt vrednici să intre în veacul viitor și să aibă parte de învierea din morți. Cine sunt aceia, dragii mei? Numai aceia care și-au pus încrederea doar în Domnul Isus Cristos și doar în jertfa Lui, în moartea și învierea Lui și nu în propriile lor fapte; cei care vin cu pocăință spunând: „Doamne, nu am o neprihănire a mea proprie. Te rog să mă ierți și dă-mi, Tată neprihănirea care aparține numai lui Cristos. Pune-o prin har în contul meu.”

Printr-un act de credință suntem iertați de toate păcatele noastre, suntem acoperiți de neprihănirea lui Cristos, primim făgăduința vieții veșnice și astfel prin vrednicia Lui am fost făcuți vrednici să ajungem la învierea din morți. Trăim cu această nădejde afirmată în cuvintele Mântuitorului nostru Însuși cu ocazia acestei întâlniri.

Doamne, în încheierea acestui timp petrecut împreună, nădăjduiesc că vor rămâne în noi ecourile acestor cuvinte, pentru o perioadă lungă de timp: fii ai lui Dumnezeu, fii ai învierii. Ce măreț privilegiu! Îți mulțumim pentru nădejdea vieții veșnice care se găsește în Cristos și numai în Cristos. Pentru că El trăiește, și noi vom trăi. Oricine crede în El nu va muri niciodată.

Îți mulțumim că în Cristos și numai în Cristos am devenit fii ai învierii. Vom avea parte de o viață nouă după înviere nu ca viața pe care o avem aici, ci ca viața Ta Doamne și ca cea a îngerilor sfinți, proslăviți, veșnici. Ce promisiune glorioasă de care nu suntem vrednici! Ne agățăm cu toată puterea și cu toată speranța de vrednicia lui Cristos. Ajută-ne să rămânem credincioși și să trăim pentru a-L onora pe El și pentru a vesti Evanghelia Lui. Amin.

SFÂRȘIT