Luca 23 este textul nostru, Luca 23. Vă invit să ne întoarcem la scena de la Calvar, din Vinerea Paștelui, în primăvara anului 30, d. Cr. când Isus a fost răstignit. Aș vrea să vă prezint întregul cadru așa cum este înregistrat de Luca, așa că voi începe citirea de la versetul 32 până la versetul 43.

„Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele, care trebuiau omorâţi împreună cu Isus. Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stânga.Isus zicea: „Tată, iartă-i , căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi. Norodul stătea acolo şi privea. Fruntaşii îşi băteau joc de Isus şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine Însuşi, dacă este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu”. Ostaşii, de asemenea, îşi băteau joc de El; se apropiau, Îi dădeau oţet şi-I ziceau: „Dacă eşti Tu Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!” Deasupra Lui era scris cu slove greceşti, latineşti şi evreieşti: „Acesta este Împăratul iudeilor”. Unul dintre tâlharii răstigniţi Îl batjocorea şi zicea: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!” Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar Omul acesta n-a făcut niciun rău”. Şi a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!” Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”.

Relatarea cu privire la tâlharul mântuit nu este în Evanghelia după Matei, Marcu sau Ioan. Este doar în Evanghelia după Luca. Este tot ce avem. Într-un anume sens, privind doar la relatarea lui Luca, de la versetele 39 - 43 pentru a examina această convertire miraculoasă, a tâlharului care atârna răstignit lângă Domnul Isus, putem trage concluzia că avem de-a face cu o relatare nu foarte cunoscută. Am fi așteptat ca Matei sau Marcu sau, chiar amândoi, sau Ioan să ne fi prezentat perspectiva lor, dar relatarea prezentată de Luca este tot ce avem.

Ne-am uitat la tema mare - Comedia de la Calvar. Am privit la trivialitatea, la sarcasmul și la batjocura de la cruce, la ridiculizarea amplificată, care pleacă de la noțiunea hazlie că Isus este Împărat. L-au disprețuit spunându-i: „dacă ești Împărat mântuiește-te pe Tine însuți și apoi mântuiește-ne pe noi”. Ne-am uitat nu doar la comedia de la Calvar, ci și la contrastul de la Calvar; marele contrast între ura oamenilor și iertarea pe care o cere Domnul Isus în rugăciune: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac”, pentru cei care erau în procesul de a face răul cel mai mare făcut de cineva vreodată. Acum vom privi la convertirea de la Calvar, istoria mântuirii tâlharului care a fost răstignit. Așa cum am spus, la prima vedere, relatarea pare foarte concisă și nu dezvăluie foarte multe, dar la final veți descoperi că nu este chiar așa.

Descoperim multe ironii la răstignirea Domnului Isus,sunt multe și nu le putem studia sau menționa pe toate.

Îl avem pe Isus batjocorit că nu poate să salveze pe nimeni, că nu se poate salva pe Sine Însuși și totuși mântuiește un tâlhar, dar pe Sine nu salvează. Și ironiile pot continua una după alta.

Isus este acuzat că pretinde că este Împărat, o amenințare față de puterea Romei, față de Cezar, față de autoritatea romană. Așadar, El trebuie executat înainte de a instiga la revoltă. Și totuși, de aceiași oameni care pretind că protejează Roma de El, Isus este insultat, batjocorit și ridiculizat ca fiind neputincios și neajutorat. Este tratat ca un împărat doar în batjocură, totuși, în realitate El este adevăratul Împărat al lui Dumnezeu.

Este acuzat de hulă împotriva lui Dumnezeu de cei care Îl hulesc pe El, Dumnezeul adevărat. Hulitorii Îl acuză de hulă pe Cel pe care Îl hulesc. Este ironic, de asemenea, că El, cel inocent și neprihănit, este pedepsit și executat de cei vinovați. Dreptatea este încălcată.

De asemenea, este oarecum ironic faptul că este blestemat de dușmanii care îl urăsc, dar blestemat într-un mod infinit mai mare de Tatăl său care îl iubește. El pare incapabil să se salveze pe Sine sau pe oricine altcineva, totuși nefiind dispus să se salveze pe Sine, devine Salvatorul lumii.

El este Cel care dă viață, Cel care este viața, dar care moare, pentru ca cei morți să primească viață. Un astfel de păcătos mort atârnă lângă el, căruia Dumnezeu în mod miraculos, suveran, puternic, instantaneu, transformator, îi dă viață, și acest păcătos mort este unul dintre tâlhari.

Este o altă ironie, potrivit căreia evreii îl doresc mort, astfel încât să poată continua sărbătoarea Paștelui care indică tocmai moartea Sa. Evreii vor să continue cu uciderea mieilor, care nu pot înlătura niciodată păcatul, în timp ce Îl resping pe Cel ce este singur, adevăratul Miel al lui Dumnezeu, care singur poate înlătura păcatul lumii. În timp ce sunt ocupați cu uciderea mieilor care nu aveau putere, Dumnezeu a fost cu mâna lor, ucigând Mielul căruia îi aparține toată puterea de mântuire.

Evreii au privit Paștele ca evenimentul în care Dumnezeu i-a scăpat de Faraon. De fapt, nu asta a fost Paștele. Ei au privit Paștele cu amintirea că Dumnezeu îi salvează de sub autoritatea faraonului din Egipt. A fost, într-adevăr, mult mai mult decât atât. În timp ce a fost o eliberare din Egipt, în Paște a fost o eliberare mult mai mare. Vă aduceți aminte ce-a însemnat Paștele? Dumnezeu a vestit că va veni o judecată care va cuprinde atât egiptenii, cât și evreii, iar singurii oameni care vor fi protejați de acea judecată vor fi cei care au pus sângele mielului pe stâlpul ușii și pe prag. Altfel, judecata lui Dumnezeu ar atinge acea casă și ar lua viața primului născut. Și Dumnezeu nu a făcut diferență între evrei și egipteni. Ar fi luat viața oricărui prim-născut. El ar fi adus mânie și judecată asupra oricărei case care nu era acoperită de sângele mielului de Paște. Noaptea Paștelui, atunci, nu a fost cu adevărat o eliberare de puterea faraonului și mânia lui Faraon, ci a fost o eliberare de mânia lui Dumnezeu. Într-un fel, ei au schimbat sensul sărbătorii crezând că au fost eliberați de mânia și puterea lui Faraon. Au sărbătorit acea parte din ea și au uitat că Paștele adevărat a fost o eliberare de mânia lui Dumnezeu. La fel și păcătoșii merită întotdeauna mânia, dacă nu sunt acoperiți de sânge, iar sângele taurilor și țapilor nu poate înlătura păcatul și nu poate acoperi cu adevărat pe păcătos. Deci, ei n-au nici o idee despre ce se întâmplă la cruce, la Calvar, când adevăratul Miel de Paște murea, astfel încât sângele Său să devină protecția tuturor celor care cred în El.

Așadar, în faptul că nu s-a mântuit pe Sine, Isus a reușit să-i salveze pe alții, exact diferit de presupunerea lor că nu poate salva pe nimeni, pentru că nici măcar nu se poate salva pe Sine. Cât de diferită este percepția lor. Cât de greșită. Și întreaga scenă alimenta această percepție sucită. Nu era nicăieri claritate. Liderii nu vedeau lucrurile clar. Mulțimea, de asemenea. Romanii nu aveau claritate asupra situației. Marii preoți nu vedeau lucrurile așa cum trebuia. Marii preoți nu au avut-o. Nimeni nu a avut-o. Toată lumea avea o înțelegere sucită și pervertită a ceea ce se întâmpla și în mijlocul tuturor acestor lucruri, un singur om primește claritate. În ciuda a tot ce se întâmplă în jurul său, la tot ce a participat, răsare lumina. Viața iese din moarte. Cunoașterea iese din ignoranță. Lumina risipește întunericul. Și aceasta este povestea acestui om pe care îl numim tâlharul pocăit. Este o istorisire personală. Este o istorisire foarte personală. Este vorba despre un singur om. Este o istorisire personală a mântuirii, dar este și tiparul istorisirii mântuirii tuturor oamenilor. S-ar putea să citiți istorisirea și să spuneți bine, știți, nu este exact genul de situație pe care o asociem cu mântuirea. Este o istorisire destul de criptată și arată ca o stenografie istorică. Avem cu adevărat destul să știm că acest om a îndeplinit condițiile necesare pentru mântuire? Ei bine, dacă te uiți puțin mai atent, vei afla că răspunsul este absolut da. Această istorisire personală dezvăluie mult mai multe lucruri dincolo de o privire superficială. Este o istorisire personală, dar este istorisirea tuturor, pentru că așa se întorc toți păcătoșii. Și așa este povestea ta și povestea mea, dacă ești credincios.

Să privim la istoria acestui om așa cum este dezvăluită înaintea noastră. Versetul 39, „Unul dintre criminalii care au fost răstigniți acolo arunca batjocuri asupra lui: ,Nu ești tu Cristosul? Salvează-te pe tine și pe noi ”, într-o manieră batjocoritoare, sarcastică. Acum amintiți-vă, revenind la versetul 32, erau doi hoți - doi tâlhari - care erau duși să fie omorâți împreună cu El și versetul 33 spune că au fost răstigniți, unul la dreapta și unul la stânga lui Isus. Versetul 39 spune că unul dintre tâlhari îi arunca batjocuri. Aceasta nu este întreaga poveste. Matei și Marcu ne spun în relatările lor paralele despre cruce că amândoi tâlharii făceau asta. Amândoi. Amândoi s-au alăturat comediei, dacă vreți, batjocurii, blasfemiei. Deci, pe măsură ce scena începe să se desfășoare la 9:00 dimineața, când Isus este răstignit, ei fac parte din comedie. Ei sunt pe deplin implicați în blasfemia condusă, orchestrată de liderii evrei. Oamenii se aliniază acestei comedii ieftine, soldații și tâlharii răstigniți la rând și, chiar dacă sunt atârnați pe cruce suportând aceeași suferință pe care Isus însuși o suporta fizic, chiar dacă sunt într-un chin și un fel de agonie chinuitoare, mortală, adună suficientă energie pentru a arunca batjocuri și blasfemii asupra lui Isus. Atât de puternic - atât de puternic a fost momentul. Atât de infectă era ura. Ei și-au folosit energia pentru asta.

Dar unul dintre ei tace dintr-o dată în relatarea lui Luca. Și mai avem doar unul dintre tâlhari care aruncă batjocuri asupra Lui. Ceva i s-a întâmplat celuilalt tâlhar. Pe măsură ce orele treceau pe cruce, unul dintre cei doi cei mai degenerați oameni de pe dealul Golgotei, prezent la scena răstignirii, un om devotat jafurilor violente, un criminal rău, are parte de o transformare masivă. Este șocant; întoarcere la 180 de grade. Se oprește din tachinări și în timp ce corpul său se află într-o traumă și o agonie oribilă, suferința de neegalat a răstignirii, s-ar putea presupune că mintea lui se încețoșează în timp ce încearcă să facă față durerii. Și așa cum s-ar instala un fel de șoc, tocmai pentru a-l proteja de agonii care ar fi total insuportabile și noi știm că corpul are capacitatea de a ne pune într-o stare de șoc pentru a atenua acele tipuri de experiențe chinuitoare, dar în momentul de cea mai grea agonie imaginabilă, mintea lui devine limpede, cu o claritate și percepție a realității și adevărului, pe care nu le-a experimentat niciodată în viața sa. Cu o claritate și o percepție a adevărului și a realității, pe care nu le mai experimentase niciodată înainte. S-a întâmplat ceva. Vă spun ce s-a întâmplat. Un miracol dumnezeiesc a avut loc în suveranitatea lui Dumnezeu. Nu există altă explicație. Vreți o paralelă sugestivă? Apostolul Pavel pe drumul Damascului. Aceasta este cea mai bună paralelă. Gândurile sale cu privire la Isus sunt gânduri de ură. Gândurile sale față de cei care mărturisesc numele lui Isus sunt gânduri de persecuție și executare. Pavel are scrisorile. El este în drum spre Damasc pentru a-i prigoni și executa pe cei care poartă numele lui Cristos. Și în timp ce el este pe drum, cu hârtiile în mână, Dumnezeu îi invadează viața, îl trântește la pământ, îl orbește și îl salvează. Așa funcționează mântuirea, oameni buni. Este un miracol suveran. Nu întotdeauna atât de dramatic, dar uneori atât de dramatic. Aceasta este cea mai bună paralelă biblică, convertirea pe drumul Damascului a lui Pavel, o lucrare copleșitoare a lui Dumnezeu de a întoarce pe cineva la El. Și asta a spus Pavel când i-a scris lui Timotei. El a spus: „Am fost un hulitor, dar Dumnezeu mi-a arătat milă”.

Acum amintiți-vă, acest tâlhar ar fi fost cel mai nenorocit dintre oameni. El ar fi fost cel mai rău exemplu în ochii evreilor. Evreii religioși l-ar fi văzut ca fiind de nerăscumpărat. Dacă doriți să-l comparați cu altcineva, acest om ar fi fiul risipitor. Acesta este un om rău, dar, dintr-odată, din momentul în care este transformat dramatic, devine imediat evident ce s-a întâmplat. El trece de la blasfemierea lui Isus la a fi îngrozit de celălalt criminal care-l batjocorește pe Isus. Întreaga sa percepție despre cum să Îl tratezi pe Isus este complet schimbată, și de aici începe istoria transformării lui.

Celălalt criminal nu a avut parte de o astfel de schimbare, ci atârnând pe lemn arunca hule la adresa lui Isus cu același sarcasm batjocoritor: „Nu ești tu Hristosul? Salvează-te pe tine și pe noi”. Probabil că l-a șocat să-l audă de cealaltă parte a lui Isus, pe prietenul său, versetul 40, care i-a răspuns și mustrându-l, a spus: „Nici măcar nu te temi de Dumnezeu, deoarece ești sub aceeași sentință de condamnare? Și noi, într-adevăr, pe bună dreptate, primim ceea ce merităm pentru faptele noastre. Dar acest om nu a făcut nimic rău”. Acest lucru trebuie să fi fost un șoc pentru celălalt hoț care arunca batjocuri. „Ce ți s-a întâmplat? Ce ți s-a întâmplat câtă vreme ai fost pironit în cuie acolo sus?”

Bărbatul transformat găsește batjocurile ieșite din gura tovarășului său criminal respingătoare și înspăimântătoare pentru el, dar ele tocmai ieșiseră din gura lui. Ceea ce spune acest om este dovada inimii sale schimbate. Mântuirea este un miracol divin, iar manifestarea exterioară este evidentă.

Sunt mult mai multe în relatarea aceasta decât ați putea crede.

În primul rând, devine foarte, foarte conștient de existența lui Dumnezeu și experimentează teama de Dumnezeu. Apoi își recunoaște deschis propriul păcat. Apoi recunoaște că Isus Cristos este fără de păcat, afirmă că El este Mesia și adevăratul Mântuitor. Aceasta este ceva extraordinar.

Și toate acestea sunt răspunsuri la lucrarea suverană miraculoasă a Duhului lui Dumnezeu în inima sa întunecată. Aceasta este lumina glorioasei Evanghelii a lui Cristos care strălucește în mijlocul întunericului și o risipește. Vreau să despachetez acele elemente, care sunt dovezi evidente că Dumnezeu a făcut lucrarea transformării. Celălalt păcătos, este fără frică de Dumnezeu, fără frică de judecată, fără simț al păcătoșeniei, fără simț al dreptății, fără simț al vinovăției, fără dorință de iertare, fără dor de neprihănire, fără dorință de împăcare. Dar tâlharul care a fost transformat confruntă direct acea stare tragică, care cu câteva clipe înainte fusese propria sa condiție. El nu mai poate înțelege situația. Într-o clipă, a trecut din acea stare la a nu mai putea înțelege ce se întâmplă. Cum te poți comporta așa? Cum poți vorbi așa? „Nu te temi de Dumnezeu? Nu știi că obții ceea ce meriți? Nu știi că acest om este neprihănit?”

Ce transformare. Să ne uităm puțin mai atent la el.

În timp ce celălalt tâlhar aruncă batjocuri asupra lui Isus, el i-a răspuns și mustrându-l, i-a vorbit - mustrarea este un cuvânt foarte puternic. Epitimaō. El a spus: „Nici măcar nu te temi de Dumnezeu?” Permiteți-mi să vă spun că, prima dovadă că Dumnezeu face lucrarea de convertire, este frica de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu. Dacă cineva se întoarce la Cristos, dacă cineva este regenerat sau cineva este născut din nou, făcut o făptură nouă, Pavel spune în 2 Corinteni 5:17 că devine o nouă făptură, lucrurile vechi s-au dus și toate s-au făcut noi. Vedem realitatea aceasta aici. Și primul lucru pe care îl vedeți într-o convertire reală este o conștientizare sporită că Dumnezeu este o amenințare. A te teme de Dumnezeu, literalmente a te teme de Dumnezeu. El nu caută pe cineva care să-l salveze de pe cruce. El nu încearcă să găsească pe cineva care să-l salveze de la moartea fizică. El vrea să se asigure că este salvat de judecata divină. Problema lui nu este cu adevărat ceea ce i se întâmplă pe pământ, ci este ceea ce i se va întâmpla când va ajunge în fața tronului lui Dumnezeu. El este evreu, fără îndoială, crescut să cunoască legile lui Dumnezeu, să-L înțeleagă pe Dumnezeu - sfințenia lui Dumnezeu, legea lui Dumnezeu, ascultarea de legea lui Dumnezeu. El a încălcat legea lui Dumnezeu. El a încălcat deschis legea lui Dumnezeu. El este un cunoscut călcător al legii lui Dumnezeu.

El a fost evaluat și dovedit că a călcat legea lui Dumnezeu și moare de o moarte care este dreaptă și el afirmă cu claritate asta.

Legea oamenilor a fost o reflectare a legii lui Dumnezeu, cu siguranță în Israel, așa că știe că dacă asta i se întâmplă pentru că a încălcat legea lui Dumnezeu, ce îi va face oare Dumnezeu când va sta în fața Lui? Dintr-o dată, el are claritate despre ceea ce învățase despre lege, vinovăție, păcat și judecată. Știa că a călcat legea lui Dumnezeu. El a fost înlăuntrul lui convins de lucrarea Duhului Sfânt, prin care a conștientizat că ceea ce primea de la un judecător uman era doar un mic eșantion din ceea ce avea să primească de la Judecătorul divin. Și pentru a adăuga vinovăției sale, care l-a pus pe cruce, puteți adăuga că el L-a hulit pe Mesia și acum știe și Îl recunoaște, producând în el o vinovăție și mai mare. Ajuns în această stare, pe care o vede cu claritate, nici măcar nu-și poate imagina că a făcut asta, că i-a spus ceea ce i-a spus lui Isus și nu poate înțelege cum prietenul său poate spune toate acele vorbe. El spune în versetul 40: „Nu te temi tu nici măcar de Dumnezeu, deoarece ești sub aceeași sentință de condamnare?” „Suntem în aceeași situație. Uite, obținem exact ceea ce merităm. Nu îți este teamă de ceea ce se va întâmpla când vom ajunge în fața lui Dumnezeu?” După cum a spus Isus în Luca 12: 4-5, „Nu vă temeți de cei care distrug trupul, ci de cel care distruge atât sufletul, cât și trupul în iad”.

Vă voi spune acest lucru și să vă amintiți totdeauna, Romani 3:18, spune atunci când definește inerent natura omului căzut și păcătoșenia lui: „nu este nimeni drept, niciunul, nimeni care să înțeleagă, niciunul care să fie bun”. Acest text din versetul 10, din Romani 3, până în versetul 18, se încheie în versetul 18 cu această declarație: „nu este frică de Dumnezeu în ochii lor”. Este caracteristic celor neregenerați să nu se teamă de Dumnezeu. De exemplu, acesta este un comentariu tipic omului neregenerat: „am trăit o viață destul de bună. Cu siguranță, Dumnezeu mă va duce în cer”. La fel ca evreii din Romani 10 care nu înțelegeau dreptatea lui Dumnezeu. Păcătosul nu trăiește cu teamă înaintea lui Dumnezeu. El trebuie adus sub teama de Domnul prin puterea de convingere pe care o exercită numai Dumnezeu. Tâlharul care continuă să arunce batjocuri la adresa lui Isus nu se teme de Dumnezeu ca și toți ceilalți păcătoși. Dar păcătosul care vine la mântuire a fost adus prin puterea Duhului lui Dumnezeu într-o stare de teamă profundă față de judecata lui Dumnezeu.

Dragii mei, pe măsură ce împărtășim Evanghelia păcătoșilor, nu putem evita această realitate. Evanghelia nu le spune păcătoșilor că Isus îi va face fericiți sau Isus le va oferi o viață mai bună sau Isus le va rezolva problemele și va aduce împlinire și toate acestea. Mesajul mântuirii este că ești un călcător al legii lui Dumnezeu și te îndrepți spre pedeapsa veșnică sub mânia lui Dumnezeu. Mai bine te-ai teme de Dumnezeu. Acesta este mesajul. Și când vedeți o convertire reală, vedeți acest lucru. Ne amintim, nu-i așa, de Luca 18. Ce face vameșul în timp ce își apleacă capul și se uită la pământ și își bate pieptul spunând: „Doamne, ai milă de mine păcătosul”. Nu mă judeca cu dreptate. Nu mă pedepsi.

Primul lucru pe care îl faceți atunci când vestiți Evanghelia, când evanghelizați pe oricine, este să vă focalizați pe problema judecății divine. Când spui că cineva este salvat, el salvat de ce, de la ce? Salvat de Dumnezeu. Mântuit de mânia lui Dumnezeu. Mântuit de dreptatea lui Dumnezeu. Mântuit de judecata lui Dumnezeu. Salvat din iad. Dintr-o dată, în mintea lui este clar asemeni cristalului faptul că urma să stea înaintea lui Dumnezeu ca un păcătos, fără nimic care să-l poată salva. Aceasta este prima dovadă a unei lucrări de mântuire în inimă.

Al doilea este un sentiment al propriei păcătoșenii. Ele merg împreună. Frica de Dumnezeu cuplată cu un sentiment de vinovăție. Versetul 41, „într-adevăr, pe bună dreptate, primim ceea ce merităm pentru faptele noastre”. El spune „sunt un călcător al legii. Știu asta”. Este o evaluare adevărată a stării sale. La fel ca fiul risipitor, care, trăind cu porcii și încercând să mănânce și fiind în pragul morții, spune - și Isus a spus pilda aceasta în Luca 15 - și-a venit în fire. De acolo începe adevărata pocăință, când îți vii în fire. El este vinovat, este conștient de păcătoșenia lui, într-un anumit sens spune: „sunt un păcătos. Știu că sunt un păcătos. Primesc ceea ce merit pentru faptele mele”. Aceasta este atitudinea unui adevărat pocăit. Înțelege că, dacă dreptatea se manifestă în viața sa, atunci va obține exact ceea ce merită. Fără obiecții. El nu spune: „m-am rătăcit sau au existat influențe exterioare rele în viața mea. Am fost abuzat când aveam patru ani sau orice altceva”. El spune: „uite, primim exact ceea ce merităm pentru faptele noastre”. Dreptatea funcționează și va funcționa nu numai între oameni, în lumea oamenilor, ci va funcționa și pe tărâmul lui Dumnezeu. Realitatea spirituală arată clar că, în ciuda sistemului iudaic care prezintă mântuirea prin fapte, mântuirea prin efortul de sine, mântuirea prin ceremonie etc, adevăratul convertit nu încearcă să se justifice, ci își mărturisește vina absolută și falimentul absolut. El nu are ce să-i ofere lui Dumnezeu, nimic cu care să se laude. La fel ca fiul risipitor, se întoarce mirosind urât și fiind pe moarte. Are nevoie de milă, are nevoie de har și o știe. Este un păcătos nevrednic. Acestea sunt dovezile unei lucrări mântuitoare a lui Dumnezeu. Are nevoie de milă și nu a fost niciodată atât de clar. Apropo, păcatul nu devine niciodată la fel de clar pentru păcătos ca și atunci când este în prezența dreptății lui Dumnezeu. La fel ca Isaia, care în prezența lui Dumnezeu, care era sfânt, sfânt, sfânt, a spus: „vai de mine, căci sunt un om cu buze necurate”. Avea o percepție clară a judecății lui Dumnezeu pe care ar fi meritat-o și o percepție clară a marii sale vinovății.

Există un al treilea element care devine pentru noi dovada lucrării lui Dumnezeu în inima sa și este că el a crezut în Cristos. El a crezut în Cristos. Vorbim despre două lucruri care alcătuiesc o adevărată pocăință și demonstrează convertirea: frica de mânia divină și credința în Domnul Isus Hristos și vedem asta în experiența acestui om. Lucrurile pe care le spune despre Hristos, deși sunt scurte, sunt cu adevărat uimitoare.

La sfârșitul versetului 41, el face ceea ce trebuie să facă orice păcătos. El se compară pe Sine cu perfecțiunea lui Cristos. „Noi primim exact ceea ce merităm pentru faptele noastre. Dar acest om nu a făcut nimic rău”. Aici povestea trece de la o evaluare a propriei sale stări la o evaluare a lui Isus Cristos. Asta se întâmplă într-o convertire adevărată. Și merge dincolo de a spune că Isus nu este vinovat de crima pentru care a fost răstignit, spunând ceva mult mai măreț decât atât. Nu a făcut nimic rău. Nu știu cât de multe știa despre toate încercările de a găsi o vină pentru care să-L poată crucifica în mod legitim pe Cristos și niciodată n-au putut găsi vreuna. Nu știu cât de expus a fost la lucrarea și persoana lui Cristos. Nu știu ce i-a auzit pe alții spunând despre perfecțiunea lui Isus Cristos, care a fost evidentă în toți cei trei ani de lucrare și nimeni niciodată n-a fost capabil să ridice vreo acuzație legitimă împotriva Lui. El primește prin puterea Duhului Sfânt înțelegerea clară că El este răstignit pe cruce ca un păcătos care primește ceea ce merită lângă Cineva care este neprihănit și care primește ceea ce nu merită. El crede, așadar, în neprihănirea lui Cristos.

Apoi, în versetul 42 el îi vorbește lui Isus: „Doamne, adu-ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta”. Ce îi cere el Domnului Isus, de fapt? Într-un cuvânt, iertare. Nu-i așa? Oare cum poate el să intre în Împărăția lui Dumnezeu, dacă nu este iertat?

Știa el oare că Vechiul Testament a spus: „cine este un Dumnezeu sfânt ca Tine?” Probabil. Poate. Știa el că Dumnezeu era, prin natură, dispus să ierte? Dacă știa ceva despre Vechiul Testament, știa asta. Știa ce avea nevoie? Nu avea nimic cu ce să se laude. Avea nevoie să fie iertat. Cum de i-a venit asta în minte? Pentru că exact înainte de aceasta Isus îi spusese lui Dumnezeu: „Tată, iartă-i”. El știa destul despre Dumnezeu ca să știe că Dumnezeu era un Dumnezeu iertător și acum, că știe clar că Isus este Mesia lui Dumnezeu, Cristosul lui Dumnezeu, Împăratul făgăduit, Mesia promis și Îl aude rugându-L pe Tatăl să dea iertare acestor oameni care erau chiar acolo batjocorindu-L, el întreabă dacă nu ar putea fi el unul dintre acei beneficiari. Știe de ce are nevoie. Este vorba de iertare prin har și milă.

Vedeți, așadar, caracteristicile unui convertit sunt aici. Când Duhul lui Dumnezeu face lucrarea de convertire, aducând lumina, primul lucru pe care îl dezvăluie lumina este mânia lui Dumnezeu. Al doilea lucru pe care îl dezvăluie lumina este vina păcatului. Al treilea lucru pe care îl dezvăluie lumina este gloria lui Cristos și speranța iertării. Era același lucru pe care vameșul îl spunea: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul”. Există iertare la tine? Există iertare la tine? Și i-a fost clar că această rugăciune pentru iertare a fost destul de surprinzătoare, pentru că îi cerea Tatălui său să ierte oamenii care făceau cea mai mare crimă care a putut fi comisă.

Îl răstignesc pe Fiul lui Dumnezeu și o fac cu veselie, sarcasm și batjocură și cu dispreț. Ca atare, el concluzionează dacă există iertare, dacă există har, dacă există milă disponibilă de la Dumnezeu pentru oamenii care fac acest lucru, „poate există har și milă și iertare și pentru mine. Poate aș putea fi unul dintre cei care primesc iertare”.

Și apoi - îmi place asta - el a spus: „Isuse, Yeshua”. Ce înseamnă asta? Iehova salvează. „Îi vei pune numele Isus pentru că El își va salva poporul de păcatele lor” - Matei 1:21. Yeshua. El îl recunoaște pe Isus ca neprihănit. El îl recunoaște pe Isus ca o sursă de iertare, har și milă. El recunoaște că Isus este atât de milostiv și de plin de har, încât nici măcar nu ține păcatul acestor oameni împotriva lor, ci, mai degrabă, dorește să fie iertați. Și vede, cred, toate acestea cu claritatea dată doar de Duhul lui Dumnezeu care l-a atras, poate, dincolo de contextul vieții sale sau dincolo de discuții - cine știe de unde a venit - să-i ofere o așa lumină, fiindcă trebuia să cunoască adevărul despre Cristos. Apoi, când spune „Isuse”, există multe în acest cuvânt. El îl recunoaște pe Isus ca Mântuitor. De unde poți știi asta? De ce i-ar cere atunci să-Și amintească de el când va veni în Împărăția Sa, dacă nu ar crede că El este Cel care îl poate salva? El nu-i spune: „Stimate domnule, ai putea găsi pe cineva care să mă poată salva”. El nu spune: „Ai putea intra în legătură cu oricine se ocupă de salvarea oamenilor ca mine?” El spune: „Isuse. Yeshua. Salvează-mă. Amintește-Ți de mine”. Mai mult decât s-a gândit. Când ne gândim la ideea de amintire, este un fel de lucru confuz, tulbure, cețos. Nu despre asta vorbește el. Este mult mai mult decât atât. Este o pledoarie a unui păcătos frânt, a unui păcătos nevrednic, o pledoarie pentru har și iertare. Și ceea ce el spune cu adevărat este „scapă-mă de judecata lui Dumnezeu. Salvează-mă de ceea ce merit. Iartă-mă. Tu asta te-ai rugat. Pot să fiu unul dintre cei pentru care rugăciune Ta să primească răspuns?”

Și apoi îmi place asta. Dragilor, are o cristologie destul de cuprinzătoare pentru că spune: „amintește-ți de mine când vei veni în împărăția Ta”. A prins și escatologia Vechiului Testament.

Ce ne-a învățat Vechiul Testament? Că Mesia va veni la sfârșitul veacului, cu mare glorie și va stabili o împărăție, îndeplinind toate promisiunile făcute lui Avraam, toate promisiunile făcute lui David și îndeplinind toate promisiunile reiterate ale Vechiului Testament care sunt repetate din nou și din nou de către profeți, inclusiv mântuirea în noul legământ pentru Israel și că ar fi o împărăție stabilită pe pământ, care este definită și descrisă în detaliu în Vechiul Testament. Un regat pământesc propriu-zis în care Israelul va fi salvat, Ierusalimul va fi înălțat, Mesia Își va instaura tronul în Ierusalim, de unde va conduce lumea, lumea va fi plină de cunoștință și plină de pace și El va conduce cu un toiag de fier, cu dreptate și cu slavă. El are înțelegere mesianică. El înțelege că Mesia va aduce o împărăție. Și așa spune: „Adu-ți aminte de mine când vei veni în împărăția ta”. Nimeni nu a supraviețuit răstignirii, așa că a crezut, de asemenea, că Isus va muri și că va învia și Își va aduce Împărăția. Este o cristologie destul de bună. Exact asta spunea el: „Amintește-ți de mine, când vei veni în Împărăția Ta”. Ce spune El este că pentru Isus această grea experiență nu este sfârșitul. La fel ca sutașul, aduceți-vă aminte, care spune: că Isus este cu siguranță Fiul lui Dumnezeu. El este convins.

Veți spune, poate, că el a cunoscut puterea lui Isus asupra morții. Probabil, pentru că toată lumea din oraș știa că l-a înviat pe Lazăr din morți. Și Matei ne spune în capitolul 27 că tâlharii îi aruncau batjocuri și ceilalți oameni îi spuneau că a zis: „voi distruge templul acesta și în trei zile îl voi zidi iarăși”. Toți îl batjocoreau cu privire la pretenția Sa că va învia. Așa că au făcut din Înviere un subiect de discuție la poalele crucii.

Tâlharul a ajuns la o vastă înțelegere a cine este Cristos. Înțelege că este Mesia. El este Unsul lui Dumnezeu, Regele ales, pentru că va aduce împărăția. El înțelege că Isus este neprihănit, că este Mântuitor. El înțelege că urmează să moară și să învieze din nou și va veni în împărăția Sa și își va aduna sfinții care aparțin Împărăției Lui, și el dorește să fie unul dintre aceștia. Aceasta este o cerere escatologică.

În Vechiul Testament, evreii își vedeau moartea până la venirea sfârșitului veacului și a gloriei împărăției ca un fel de așteptare. Nu aveau o înțelegere completă a ceea ce se întâmplă după ce mori. Au vorbit despre șeol și despre mormânt și ideea lui a fost poate, „Doamne, în viitor, în ultima zi, când, după ce ai murit și vei fi înviat din nou și ți-ai adunat sfinții Tăi”, probabil că știa Daniel 12, potrivit căruia sfinții vor fi ridicați și aduși într-un loc de glorie în Împărăția lui Dumnezeu. „Când vine ziua aceea, Doamne, aș putea să fiu și eu în Împărăția Ta?” Știe că ar fi posibil doar prin har și prin milă. „Mă vei înălța și voi avea și eu parte de Împărăția Ta?” El vorbește despre gloria sfârșitului regatului mesianic care apoi se mută în Împărăția veșnică și în cerul nou și pământul nou, unde Cristos domnește în vecii vecilor. „Vreau să fiu alături de sfinți în gloria Împărăției. Știu că nu sunt vrednic, dar îți vei aminti și de mine? Mă vei lua și pe mine cu Tine când vei veni în Împărăția Ta?”

Răspunsul pe care i l-a dat Isus este absolut uimitor. Versetul 43: „și El i-a spus: „Adevărat îți spun” - cu adevărat îți spun? De ce adaugă El „cu adevărat”? Pentru că este atât de greu de crezut. Este foarte greu de crezut. Este cu adevărat imposibil de crezut. Aceasta este o altă reacție a lui Isus la adresa sensibilității liderilor religioși, este imaginea tatălui care aleargă și își sărută fiul risipitor și sărutându-l peste tot, poruncește să i se aducă haina cea nouă și un inel și sandale, făcându-l din nou fiu cu toate drepturile și oferindu-i din nou din averea lui și pregătind pentru el o sărbătoare. Este imaginea reconcilierii depline, recunoașterea deplină a calității de fiu, bogății depline, resurse complete; Isus îi șochează din nou, pentru că, nu este vorba doar de îmbrățișarea unui păcătos nenorocit care și-a trăit întreaga viață într-un mod păcătos, ci este fiul risipitor al tatălui. Tâlharul pe de altă parte este un fiul risipitor atârnat pe o cruce. Aici poate ajunge în cele din urmă un fiu risipitor. Și bărbații care au trecut pe-aici pot recunoaște asta.

El este crucificat acolo și ceea ce Isus îi spune este scandalos. El spune: „Adevărat îți spun” și folosește „adevărat” acolo, pentru că este prea greu de crezut. Apoi continuă: „astăzi vei fi cu mine în rai”. Dacă Isus ar fi fost romano-catolic, el ar fi spus: „da, poate când va veni Împărăția Mea, vei putea ieși din purgatoriu”. Sau, dacă ar fi fost în sistemul evreiesc al ritualurilor, ar fi trebuit să fi spus: „știi ce? Îmi place atitudinea ta, dar nu mai ai timp să-ți câștigi intrarea în Împărăție. Ești pe moarte. Nu există prea multe speranțe pentru tine”. Ce înseamnă ce spune Isus? Astăzi? Astăzi? Astăzi îți voi face un loc în paradis. Nu la periferie și pe măsură ce demonstrezi o creștere spirituală acolo, te voi muta mai aproape de oraș. Nu. Astăzi vei fi - care sunt următoarele două cuvinte? Cu Mine.

A avut el dreptul să fie cu Cristos? E o glumă nu? „Cu Mine”, să-i spună Isus? Azi? Ce făcuse pentru a câștiga acel loc? Nimic. Ar fi murit înainte să poată face ceva. Acesta este harul, nu-i așa? Acesta este tatăl care sărută fiul. Aceasta este reconciliere deplină; instantanee. Azi.

Paradis, paradeisos, un vechi cuvânt persan pentru grădină. Este un sinonim pentru cer. În 2 Corinteni 12 Pavel spune în versetul doi: „am fost răpit în al treilea cer”. Și, apoi, în versetul patru spune că a fost chemat în paradis. Același lucru. Al treilea cer. Primul cer, atmosferic, al doilea cer, spațiul celestic, al treilea cer, reședința lui Dumnezeu. Acesta este paradisul. Sau Apocalipsa 2:7 Isus spune: „Celui care va birui îi voi da pomul vieții care este în paradisul lui Dumnezeu”. Dacă te întorci la Apocalipsa 21 și 22, pomul vieții este în cer. Deci, El nu spune nimic altceva, decât „vei fi cu Mine în cer astăzi”. Nu există loc de așteptare. Nu există un loc de tranziție. Absent din trup, prezent cu Domnul, pentru a pleca și a fi cu Cristos. Dacă aceasta nu este marea ilustrare a harului, nu știu ce altceva mai este. Acesta este un om a cărui întreagă viață l-a calificat pentru iad. Și într-o clipă un Dumnezeu suveran l-a curățit, i-a dat o claritate deplină asupra lui și asupra lui Cristos și prin puterea Duhului Sfânt l-a salvat de judecata divină, și în aceeași zi l-a întâlnit în cer și a stat în părtășie cu el. Poți să înțelegi cât de absolut de inacceptabil este acest lucru pentru un sistem de îndreptățire funcțională prin fapte?

Mai este și altceva aici care mă frapează. Cei mai mulți dintre noi, la un moment dat în viața noastră creștină, ne-am pus întrebarea dacă sunt cu adevărat creștin. Destul de corect? Mă întreb dacă sunt cu adevărat salvat? Unii oameni se frământă mai mult decât alții cu aceasta. Nu ar fi fost bine dacă în momentul în care ai fost mântuit, Isus ar fi apărut și ți-ar fi spus: „Astăzi vei fi cu mine în paradis”. Ar fi frumos să primești un fel de garanție. Aceasta este manifestarea unei astfel de bunătăți și o astfel de mângâiere pentru un om care ar fi fost, în acel moment, atât de copleșit de propriul său păcat, luptându-se din greu să înțeleagă ceea ce Isus tocmai i-a spus: „Astăzi vei fi cu mine în paradis”. El ar fi fost măcinat de realitatea rușinoasă a întregii sale vieți de păcat și nu ar fi avut nimic pe care să se sprijine, vreo altă dovadă care să-l îndreptățească în afară de aceasta. Astfel, pentru a elimina orice anxietate nejustificată, Isus i-a spus doar că „vei fi acolo cu Mine”. „Cu Mine”. Raiul nu este un loc unde poți merge să-L vezi pe Isus. Raiul este un loc în care vei fi alături de El. El Însuși va locui cu tine. El a cerut un loc în viitoarea Împărăție și Cristos i-a dat un loc în prezența Sa chiar în acea zi și pentru totdeauna. De neimaginat pentru fratele mai mare din pilda fiului risipitor. Cerul instantaneu. El credea într-un regat pământesc, un regat mesianic. El credea că regatul va fi populat de sfinți și condus de Mesia. El a crezut că Isus este Mesia, Isus a fost pentru El Mântuitorul, Isus a fost Cel neprihănit, Isus a oferit plinătate de iertare prin har și el a cerut iertarea respectivă și a primit-o.

Deci, batjocoritorii greșesc. Isus poate salva. Dar singurul mod prin care îi poate salva pe păcătoși este să nu se mântuiască pe Sine. A înțeles tâlharul în acel moment că Isus atârna, de fapt, pe acea cruce și că era nevinovat? Da. A înțeles el și că Isus îi purta vinovăția? Nu știu. Dar, cu siguranță, vameșul din Luca 18 bătându-și pieptul a spus: „Ai milă de mine, păcătosul”, fără să înțeleagă ceva despre cruce. Înainte de cruce și de înviere, acesta este un exemplu clasic de convertire a oamenilor din Vechiului Testament, numai că este dincolo de o convertire în Vechiului Testament. A venit la Cristos și crede foarte repede, din cât poate cunoaște, adevărul despre Cristos. Deci, batjocoritorii, într-adevăr, sunt într-o mare eroare. Isus poate salva, dar pentru a-i salva pe alții trebuie să-Și dea propria viață.

Aceasta este istoria unui singur om, dar este și istoria noastră, a tuturor. Cu toții am fost smulși, nu-i așa, de harul suveran, am fost luminați în mijlocul întunericului și am fost aduși la viață din moarte, înfruntând mânia lui Dumnezeu, realitatea păcatului și adevărul despre Cristos, Căruia I-am cerut har și iertare.

Și Domnul este atât de dornic, încât, de îndată ce tu ceri, El dorește să spună „astăzi”. Dacă aceasta este ziua în care vei muri, Isus îți poate spune „vei fi cu Mine”.

Unii oameni cred că atunci când Isus a murit, El a mers în iad timp de trei zile. Nu. S-a dus și Și-a anunțat biruința, dar în aceeași zi a fost cu acel tâlhar în ceruri. Ce har. Acesta este harul care vine pentru oricine cere iertare.

Părinte, Îți mulțumim din nou pentru claritatea Scripturii. Mulțumim pentru bogățiile sale și suntem atât de binecuvântați, Doamne. Ce putem spune? Nu există cuvinte care să exprime recunoștința noastră. Vom petrece toată veșnicia și mereu vom spune „mulțumim că ne-ai smuls din întuneric și ne-ai ridicat din moarte și ne-ai dat viață prin puterea Ta suverană”. Este atât de uimitor modul în care lucrezi. Este atât de clar că Mântuirea este prin har, prin credință, nu prin fapte. Pentru acest lucru meriți slavă. Aceasta evidențiază gloria dragostei și a milei Tale, a îndurării și a harului Tău în moduri atât de mărețe. Cu toții suntem ca tâlharul care s-a pocăit. Cu toții suntem sub mânia Ta. Suntem salvați chiar de Dumnezeul care ne-ar distruge, dacă nu ne-a fi mântuit. Ce glorioasă este mila aceasta pe care Ți-ai descoperit-o și Îți mulțumim că putem fi iertați, pentru că păcatele noastre au fost plătite de Cristos.

Tată, îți mulțumesc din nou pentru că ne-ai deschis inimile la adevăr. Îți mulțumim pentru binecuvântarea închinării și a părtășiei în această dimineață. Îți mulțumim pentru bucuria de a cânta aceste imnuri și de a fi alături de cei care Te iubesc și de cei pe care îi iubim. Îți mulțumim pentru prietenii care au venit să ne viziteze astăzi. Ne rugăm, Doamne, ca Tu să iei adevărul și să-l torni adânc în inimile noastre, ca să Te putem cunoaște și să ne bucurăm că Te cunoaștem în plinătatea profunzimii înțelegerii măreției mântuirii Tale. Ajută-ne să putem fi din nou împreună în seara asta cu mari așteptări, când Îți deschidem din nou Cuvântul în părtășia noastră. Îți mulțumim, în numele lui Cristos.

Amin.