Să mergem la ultimul paragraf din capitolul douăzeci și trei al relatării din Evanghelia după Luca despre viața Domnului nostru Isus. Să deschidem Bibliile la Luca capitolul 23 versetele 50 până la 56. Această secțiune din Evanghelia lui Luca prezintă înmormântarea lui Isus. Și, cred că altfel decât ne-am aștepta, l-am intitulat „Înmormântarea supranaturală a lui Isus”. Acest titlu conține doi termeni aparent incompatibili. Cum poate o înmormântare să fie supranaturală? Ne-am uitat la cruce și am văzut acolo câteva elemente supranaturale - întunericul, cutremurul, pietrele despicate, ruperea în două a perdelei templului, învierea morților - un eveniment miraculos, bineînțeles. Și, cu siguranță, când vorbim despre învierea lui Isus Hristos, aceasta reprezintă un miracol extraordinar: El se întoarce din morți și dă viață propriului Său trup. Dar în ce sens este supranaturală înmormântarea lui Isus?

Presupun că înmormântarea lui Isus nu este o realitate căreia să i se dea prea multă importanță. Sărbătorim moartea lui Cristos și învierea lui Cristos, dar înmormântarea lui Cristos este la fel de supranaturală și la fel de divin lucrată ca orice altceva din întruparea lui Cristos. De fapt, înmormântarea lui Isus este atât de importantă, încât toți cei patru scriitori ai Evangheliei vorbesc despre aceasta și ne oferă detalii, iar detaliile pe care le dau sunt legate de elementele supranaturale ale înmormântării Sale. Realitatea este aceasta: din momentul în care Isus a renunțat la Duhul Său și trupul Său a rămas mort, El, viu, a intrat în prezența lui Dumnezeu în paradis, de unde a controlat fiecare detaliu al propriei Sale înmormântări. El nu numai că Și-a planificat propria înmormântare, ci a condus-o.

Caracteristicile divine pre-planificate, profețite și puse în aplicare cu putere în îngroparea trupului lui Isus ne oferă niște dovezi foarte puternice pentru câteva realități foarte importante, precum: scopul divin al istoriei, suveranitatea lui Dumnezeu în toate lucrurile, autenticitatea Scripturii și veridicitatea pretențiilor lui Cristos. Înmormântarea Sa aduce evidențe, dovezi ale tuturor acestor realități. Pentru aceia dintre voi care v-ați putea frământa dacă există un scop divin în istorie, dacă Dumnezeu este suveran peste orice, dacă Scriptura este adevărată și dacă Cristos este cu adevărat cine a pretins că este, există suficiente dovezi în înmormântarea Sa pentru a elimina aceste tipuri de întrebări.

Acum, țineți cont mereu de acest lucru. Dumnezeu este activ direct în istorie în două moduri. Unul este prin miracole. Un miracol este faptul că Dumnezeu Își împlinește scopul prin întreruperea și/sau suspendarea legii și procesului natural. El a creat universul. El a creat legile și toate procesele care susțin universul. Dar rar, extrem de rar, Dumnezeu întrerupe aceste procese. Dumnezeu suspendă aceste procese și face ceva care nu are nicio explicație științifică, care este pur și simplu inexplicabil, miraculos și supranatural. Dar este foarte rar. Puteți număra miracolele din Vechiul Testament, nu sunt foarte multe. După terminarea lucrării lui Isus și a apostolilor, restul Noului Testament prezintă foarte puține minuni. Există o mulțime de minuni, care nu au avut loc niciodată înainte în istorie, care au fost făcute de Isus Cristos pentru a autentifica Mesianitatea Sa, sau minuni făcute de apostolii Domnului pentru a afirma și autentifica faptul că au fost mesagerii Evangheliei Sale. Și pe măsură ce Noul Testament lasă în urmă perioada apostolilor, miracolele se estompează din scenă. Sunt foarte, foarte rare în toată istoria omenirii. A existat această mare explozie de minuni în timpul lui Cristos, dar în restul timpului ele au fost foarte rare.

În contrast, providența lui Dumnezeu este evidentă tot timpul și acesta este al doilea lucru pe care vreau să îl înțelegeți. Dumnezeu lucrează în lume prin providența Sa. Acest lucru nu este rar. De fapt, nu există niciodată o milisecundă în care aceasta să nu funcționeze.

Providența este un alt mod în care Dumnezeu lucrează constant în această lume. Fără a întrerupe legile naturale, fără a suspenda procesul natural, Dumnezeu își îndeplinește scopul. El coordonează numărul infinit de atitudini, expresii, acte și comportamente ale ființelor umane libere și ale ființelor spirituale care iau decizii și acționează, le ia pe toate și le țese perfect în vederea împlinirii propriului Său scop. Acesta este un miracol mai mare decât un miracol obișnuit și continuă tot timpul. El țese împreună toate comportamentele infinite ale oamenilor și ale demonilor cu o precizie minuțioasă pentru a-Și îndeplini cu exactitate voința. Aceasta este o afișare mult mai importantă a înțelepciunii divine și o afișare mult mai mare a puterii divine, decât o întrerupere momentană a legii naturale.

Și acest lucru este constant. Acest lucru se întâmplă în permanență. Este o manifestare constantă, implacabilă și uluitoare a înțelepciunii și puterii, în care Dumnezeu acționează împreună, în sânul Sfintei Treimi. El operează la fiecare fracțiune de secundă și ia toate faptele făcute, tot ceea ce s-a spus sau se spune, fiecare comportament, și le țese perfect în propriul Său plan, astfel încât la sfârșit să vedem cum Dumnezeu a creat o tapițerie a istoriei răscumpărării, care arată în final exact așa cum arăta la început, când El a conceput planul. Acum, veți vedea aceasta în multe locuri în Scriptură, dar nicăieri mai bine decât la ​​înmormântarea lui Isus. Dumnezeu acționează aici, Cristos acționează aici, Duhul Sfânt acționează - întreaga Treime este activă, implicată și, totuși, în spatele scenei. La înmormântarea lui Isus, descoperim acțiunile a trei grupuri de oameni. Sunt acțiunile soldaților neutri, acțiunile sfinților care iubesc și sunt acțiunile dușmanilor plini de ură - lideri spirituali, păcătoși plini de ură. Soldații, sfinții și păcătoșii acționează cu toții. Un grup este neutru, celălalt este pozitiv, iar celălalt este negativ. Unul nu a pus nimic în joc, unii au pus totul în joc pentru că Îl iubesc pe Isus, iar alții au pus totul în joc pentru că Îl urăsc. Nu uitați însă, indiferent unde te afli la un moment dat, în categoria neutră, în categoria celor care iubesc sau în categoria celor care urăsc, tot ceea ce se întâmplă, se potrivește pentru a atinge scopurile lui Dumnezeu.

Soldații au făcut ceea ce au făcut pentru că era datoria lor să facă asta, li s-a dat o sarcină de îndeplinit și asta au făcut întotdeauna. Sfinții au făcut ceea ce au făcut pentru că inima lor i-a motivat să facă asta. Liderii spirituali, păcătoșii lui Israel, au făcut ceea ce au făcut, pentru că erau conduși de ura lor continuă față de Isus Cristos și doreau să împiedice orice ar fi putut să strice ceea ce realizaseră deja. Dar, în orice situație, oricare ar fi motivele inimii care conduce comportamentul, Dumnezeu le comandă pe toate. Nu într-un mod fatalist, ci într-o expresie cuprinzătoare a înțelepciunii și puterii, prin care alegerile libere ale acestor oameni sunt țesute împreună într-o tapițerie perfectă, pentru ca Dumnezeu să-Și îndeplinească scopul Său de a arăta că El este la comanda istoriei, El este suveran, Scriptura este adevărată, iar Hristos este, de fapt, Dumnezeu.

Acum, să privim aceste trei categorii în timp ce ne gândim la evenimentul înmormântării lui Cristos. Înainte de a reveni la Luca 23, vă reamintesc ce am spus. Acesta este un eveniment atât de important, încât Matei scrie despre el, Marcu scrie despre acesta, Luca și Ioan scriu despre asta.

În primul rând vom începe privind la providență, așa cum se vede în acțiunea soldaților neutri. Să ne întoarcem în Evanghelia după Ioan capitolul 19 - providența în acțiunea soldaților neutri; vom merge la Ioan 19. Înainte de a ajunge la partea despre care vorbește Luca, trebuie să descoperim un fel de secvență cronologică aici, iar această secțiune din Ioan ne spune ce se întâmplă mai întâi. Versetul 31, „Evreii, deci” - când vedeți expresia „evreii” în Evanghelia după Ioan, se referă aproape întotdeauna la conducătorii lui Israel. Deci, acești iudei reprezintă Sanhedrinul, cei care L-au dorit pe Isus mort și au influențat lucrurile astfel ca moartea pe cruce să aibă loc. Nu trebuie să fie o declarație înjositoare a evreilor ca atare, ci „evreii” pe care Ioan îi folosește pentru a-i reprezenta pe acești lideri spirituali sunt evrei care l-au urât pe Isus. „Evreii, așadar, pentru că era Ziua Pregătirii”. Asta înseamnă că era ziua pregătirii pentru Paște; Paștele evreiesc cade întotdeauna pe 14 Nisan.

În acea săptămână, 14 Nisan s-a întâmplat să fie într-o Sâmbătă, chiar de Sabat; așa că este Paștele și este Paștele într-o zi de Sabat, și astfel ziua este mai specială, devine o zi de Paște deosebită. Și „pentru că era o zi de pregătire, pentru ca trupul lui Isus să nu rămână pe cruce în ziua de Sabat (pentru că Sabatul era o zi specială), evreii l-au rugat pe Pilat să li se rupă picioarele celor răstigniți și să să fie luați de pe cruce”.

Acum, acești evrei meticuloși în pregătirea fiecărui detaliu, conduși de o nevrotică ipocrizie în desfășurarea evenimentelor, pot fi luați ca un exemplu uimitor în ce privește legalismul și ipocrizia. Sunt atât de îngrijorați să nu cumva să spurce ziua specială de Sabat, ziua Sabatului în care are loc și Paștele, lăsând trupuri răstignite, moarte sau chiar vii, atârnate spre cer. Nu vor acele corpuri atârnate acolo sus, indiferent cum sunt, moarte sau vii. Îi vor jos pentru că ei cred că altfel va fi o întinare a sărbătorii lor. Și pentru asta vin la Pilat, călcându-și pe propria lor conștiință, ca să spunem așa, pentru că mai devreme în Ioan 18 se spune, la sfârșitul capitolului 18, că atunci când evreii s-au întâlnit cu Pilat, Pilat a ieșit la ei pentru că ei nu au intrat la el în pretoriu, pentru că asta i-ar fi făcut să se spurce. Așa că, l-au făcut pe Pilat să iasă la ei, fiindcă locul unde erau ei era un loc al neamurilor. Dar acum, și suntem chiar în ziua pregătirii pentru Paște, ei poartă un fel de discuție cu Pilat, dar Luca nu ne spune că l-au chemat pe Pilat să iasă la ei. Am putea presupune că problema era suficient de importantă pentru ei, încât ar încălca o lege care i-ar face necurați pentru a păstra în mod superficial o altă lege prin care să rămână necurați. Cu toate acestea, ei merg la Pilat.

Acum, aduceți-vă aminte că Isus și-a dat viața pe cruce. Moartea este ceva ce te ia prin surprindere, dar nu și în cazul lui Isus. Ni se spune la sfârșitul versetului 30, „El Și-a dat duhul”. Cristos a stat pe cruce timp de șase ore. A fost pus pe cruce la ora 9:00 și a murit la ora 3:00, după masa. Timpul normal pentru moartea unui răstignit era de două sau chiar trei zile. Cei doi tâlhari erau încă în viață, și asta pentru că ei nu puteau avea control asupra morții lor, așa cum o putea face Isus.

Toți trei, după înțelegerea evreilor ar fi desacralizat ziua specială a Paștelui, dacă ar fi fost lăsați pe cruce. Indiferent cum ar fi fost, morți sau vii. Trupurile trebuiau date jos de pe cruce. Ei trebuie să moară și să fie luați de pe cruce, sau altfel vor pângări și vor necinsti țara.

Probabil au justificat asta, pe baza legii din Deuteronom 21:22, 23, care vorbește despre cei executați și atârnați pe lemn și care trebuiau luați jos și îngropați după rânduială, cum se cuvine. Ei au ținut cu orice preț ca răstigniții să fie morți și trupurile lor să fie date jos de pe cruce înainte ca ziua de Sabat să înceapă, și aceasta începe de la ora 6:00, când soarele asfințește. Ei nu au remușcări că l-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu care a fost declarat nevinovat de șapte ori, dar vor evita scrupulos un fel de spurcare ceremonială tradițională, în același timp spurcându-se, prin faptul că cer să fie protejați de acea întinare. Ei sunt foarte familiarizați cu procesul răstignirii; ni se spune că până la 30.000 de evrei au fost răstigniți în acea perioadă a istoriei în țara lui Israel. Așa că erau foarte familiarizați cu aceasta; trupurile rămâneau timp de două sau trei zile pe cruce. Cu toate acestea, dacă ai fi vrut ca cineva să moară foarte, foarte rapid, în doar câteva minute, existau mijloace pentru a face acest lucru - versetul 31, „L-au rugat pe Pilat să le rupă picioarele”.

Acest lucru presupunea, potrivit istoricilor, luarea unui ciocan de fier imens și sfărâmarea ambelor picioare, cu lovituri zdrobitoare - un act îngrozitor, îngrozitor care făcea moartea aproape instantanee, parțial din cauza șocului suplimentar șocului crucificării, parțial din cauza pierderilor de sânge suplimentare pe lângă cele în urma răstignirii, dar mai ales din cauza asfixierii, deoarece singurul mod în care o persoană răstignită ar fi putut supraviețui, ar fi fost să se împingă în sus cu picioarele și să se tragă în sus cu brațele, pentru a putea respira. Și odată ce nu se vor mai putea împinge în sus, plămânii lor vor ceda și nu vor mai putea respira. Acest lucru ar produce asfixierea și foarte rapid moartea. Ei nu Îl mai vor pe Isus nici pe acea cruce, Îl doresc mort și dat jos.

E o oportunitate pentru ei, care servește scopului lor de a nu-și întina Sabatul. Ceea ce ei nu știau, era că Isus era deja mort și Dumnezeu a dorit ca El să moară și să fie dat jos. Și ei, au fost pur și simplu mijloacele de a îndeplini scopurile lui Dumnezeu, cu toate că motivele lor erau total greșite.

Ei bine, Pilat, care a fost complet intimidat de evrei, le dă permisiunea. Versetul 32, „Ostașii au venit deci şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, apoi pe ale celuilalt care fusese răstignit împreună cu El, pentru că erau încă în viață” - așa cum ar fi fost în mod normal victimele răstignite. „Dar, venind la Isus, când au văzut că El murise deja, nu i-au mai zdrobit picioarele”. Soldații sunt experți în confirmarea unui deces. Ei știu să identifice un trup mort atunci când îl văd. Ei asta fac, este profesia lor. Ei îndeplinesc execuția. Ei ucid oameni și îi recunosc foarte ușor pe cei morți atunci când îi văd. Isus este mort cu adevărat. Veți spune, „de ce insiști pe asta atât?” Pentru că, una dintre cele mai vechi erezii prin care este negată învierea lui Cristos este ideea că Isus nu a fost mort cu adevărat. A fost într-o semicomă, și când a fost luat și pus în mormânt, întins acolo, în răcoarea mormântului și datorită mirosurilor miresmelor cu care a fost uns trupul, s-a trezit din coma și a ieșit afară din mormânt. Acum, să zicem că dacă singura mărturie că Isus a fost mort ar fi fost a lui Ioan, el zice în versetul 35 din capitolul 19: „cel care a văzut aceasta depune mărturie și mărturia lui este adevărată, și el știe că spune adevărul ca voi să credeți”. Ioan se referă la el însuși. Dacă am avea doar mărturia lui Ioan, criticii ar putea spune „ei bine, Ioan este un martor subiectiv și părtinitor, nu putem avea încredere în el”. Dar, aici este consemnată mărturia unor soldați neutri, chiar unii cărora nu le pasă, care, pentru a-și câștiga existența, omoară oameni. Ei sunt cei care atunci când văd pe cineva mort recunosc foarte bine dacă este mort cu adevărat. N-au niciun interes în toată treaba asta de la cruce. Isus este mort și ei știu sigur asta, așa că nu-i mai zdrobesc picioarele.

Într-un final, pecetluind că El într-adevăr a murit, versetul 34 spune: „unul dintre soldați i-a străpuns coasta cu o suliță” - l-a străpuns cu o suliță - „și imediat a ieșit sânge și apă”.

Acesta este în mod evident un indiciu că El era mort; sângele care țâșnește din partea care a fost străpunsă, împreună cu lichidul limfatic care se află în pericardul din jurul inimii, ar putea indica faptul că inima Lui a explodat. Că, literalmente, prin propria Sa voință, El și-a spart inima și lichidul țâșnit în afară. Acest lucru ar putea fi în concordanță cu Psalmul 69 versetul 20. În acest Psalm, 69 există mai multe referiri la cruce, la faptul că Isus a fost însetat și I S-a dat oțet de băut. Și apoi, în versetul 20: „ocara îmi rupe inima”. Și poate că sfâșierea nu a fost pur și simplu una emoțională, cum că cineva i-a frânt inima, ci este vorba de o ruptură fizică reală a inimii. Așa că El este cu adevărat mort.

De ce este important acest lucru? Ioan spune: „Am fost acolo, L-am văzut, am depus mărturie, spun adevărul ca să poți crede”. Și totuși, de ce s-a întâmplat asta? Versetul 36, „Aceste lucruri s-au întâmplat pentru ca Scriptura să se împlinească: „Niciun os din El nu va fi rupt”. Psalmul 34:20 - cu sute și sute de ani înainte, în descrierea morții lui Mesia, s-a afirmat că niciun os din El nu va fi rupt. Acest lucru era necesar, dragi prieteni, pentru că în Exodul 12:46 scrie că un miel de Paște nu poate avea vreun os rupt. Mielul de Paște era un miel fără pată, fără pată și nu va avea niciun os rupt. Iar profeția a fost că atunci când Mesia va veni și va oferi sacrificiul suprem, nu va fi rupt niciun os din El. Și aici profeția se împlinește. Și asta nu este tot. Versetul 37, Ioan scrie: „Și din nou în alt loc în Scriptură spune:„ Se vor uita la Cel pe care L-au”- Ce ne spune Ioan? - „L-au străpuns”. Zaharia a spus că într-o bună zi evreii „se vor uita la Cel pe care L-au străpuns”(Zaharia 12:10).

Acțiunile soldaților asupra trupului lui Hristos erau sub control divin, pentru a autentifica promisiunile Scripturii și, prin urmare, pentru a valida afirmațiile lui Isus Hristos cum că El ar fi împlinirea acelor făgăduințe; de asemenea, pentru a face cunoscut că a murit și a afirma apoi realitatea învierii Lui.

El nu poate învia din morți decât dacă este mort. Știm că El a murit și profeția se împlinește chiar și la moartea Sa.

Evreii ipocriți, guvernatorul roman, Pilat, care este atât de intimidat, soldații, se mișcă cu o presupusă libertate, făcând tot ce vor să facă și totuși ce se întâmplă este că voia lui Dumnezeu se împlinește.

Așadar, Isus a controlat nu numai propria Sa moarte, ci și propriul Său trup, pe măsură ce atârna pe cruce. Cred că, potrivit cuvintelor lui Petru, „El a fost omorât în ​​trup, dar viu în duh”. Trupul lui atârna acolo, dar El era în viață și controla totul. Deci, acțiunea acestor soldați indiferenți este folosită de Dumnezeu providențial pentru a împlini Scriptura, pentru a arăta veridicitatea Scripturii și autenticitatea lui Isus Cristos ca împlinitor al Scripturii și, de asemenea, validând învierea prin afirmarea că El a fost, de fapt, mort, și asta prin martori indiferenți. Acum, asta ne pregătește să ne întoarcem la Luca 23 versetul 50.

Acum ajungem la coborârea efectivă a corpului de pe cruce. Lichidul acela s-a scurs din partea unde El a fost străpuns, și El încă atârna acolo pe cruce. Când conducătorii evrei s-au dus la Pilat și au cerut să fie luat de pe cruce, așa cum tocmai v-am citit, Pilat a trimis soldații să o facă. Au folosit acea metodă numită crucifractura sau crucifragium; nu au aplicat-o lui Isus. Pilat nu știe asta încă, în timp ce vine altcineva să-l viziteze, versetul 50. „Iată, un om pe nume Iosif, care era un om bun și drept (el nu a fost de acord cu planul și acțiunea lor), un bărbat din Arimateea, o cetate a evreilor, care aștepta împărăția lui Dumnezeu, acest om s-a dus la Pilat și a cerut trupul lui Isus”. Acum vedem un sfânt plin de iubire; nu doar soldați indiferenți, neutri, ci un sfânt iubitor, iar în providența lui Dumnezeu lucrează prin el. Ce l-a motivat pe acest om să facă acest gest? Erau multe în joc. Este membru al consiliului; este membru al Sinedriului evreiesc. Este unul dintre cei 70 de oameni – oamenii de elită ai națiunii, plus Marele preot, în total 71 de bărbați - și face parte din curtea supremă a Israelului. Nu știm dacă este preot sau doar un laic; Sanhedrinul era alcătuit din persoane din cele două categorii.

Dintr-o dată, omul acesta iese parcă de nicăieri. Nu îl întâlnim niciodată în altă parte, înainte sau după. Și totuși este atât de important, încât toți evangheliștii îl menționează clar. Și Matei, și Marcu, și Luca, și Ioan. Este ceva uimitor. Un om pe nume Iosif, membru al Sinedriului. Aceasta este singura sa apariție în Scriptură și este o apariție extraordinară. Și ni s-au dat suficiente detalii pentru a ni se spune că acest om, este bun în sensul cel mai bun al cuvântului și drept, în adevăratul sens al cuvântului.

Povestea lui este scurtă, dar este una minunată. Este o poveste a mântuirii. Este o mărturisire neașteptată, oarecum șocantă, o mărturisire a credinței în Cristos, pusă față în față cu respingerea întregii națiuni și cu ostilitatea celorlalți din Sinedriu. Cel puțin unul din cei 71 credea în Isus. El este asemenea tâlharului de pe cruce prin faptul că el este salvat, dar este diferit de el. Tâlharul este un proscris, centurionul este un păgân dintre neamuri, dar el este din interior. Iosif este un suflet salvat dintre liderii de elită ai Israelului. Iosif este unul dintre puținii oameni nobili, cu influență și proeminenți din Israel, care sunt mântuiți. Singurul disident, „un om bun și drept”, spune Luca; bun în sensul corect al bunătății spirituale și drept (dikaios, același cuvânt folosit exact în versetul 47 cu referire la Cristos), „cu adevărat acest Om a fost drept”. Isus era neprihănit și Iosif era la fel. Isus a fost drept prin natură, iar Iosif a fost drept prin har, nu? Dar a fost aceeași neprihănire. Dacă ești neprihănit, ai aceeași neprihănire ca și Dumnezeu, ca și Cristos. Asta spune apostolul Pavel în Epistola către Filipeni capitolul 3, că a avut o neprihănire nu a lui, ci neprihănirea lui Dumnezeu, atribuită lui prin credința în Isus Cristos. Deci, Iosif este la fel de drept precum Isus este drept, doar că în cazul lui Iosif este un dar al harului. În cazul lui Isus, această neprihănire face parte din natura Sa esențială. Amândoi sunt neprihăniți: unul prin natură, unul prin har.

Au fost câteva astfel de cazuri în Israel. Dacă ar fi să ne întoarcem la începutul Evangheliei după Luca, capitolul 1 versetul 5, primele două persoane care sunt identificate în istoria lui Cristos sunt Zaharia și Elisabeta, părinții lui Ioan Botezătorul, premergătorul lui Cristos.

În versetul 5 din Luca 1 se spune: „în zilele lui Irod, împăratul lui Iuda, era un anume preot pe nume Zaharia din ceata lui Abia, care avea o soție din fiicele lui Aaron care se numea Elisabeta. Amândoi erau neprihăniți în fața lui Dumnezeu, umblând fără cusur în toate poruncile și cerințele Domnului”. Vedeți, au fost ca Iosif, drepți sau neprihăniți și buni, ascultători.

Sau capitolul 2, versetul 25, „Era un om în Ierusalim” - amintiți-vă, când Isus a fost dus în templu pentru prezentarea Sa ceremonială - „un om pe nume Simeon. Omul acesta era neprihănit și devotat lui Dumnezeu”. Sunt evidente din nou aceste două aspecte; fiind neprihănit, era ascultător. Și El aștepta mângâierea lui Israel, Îl aștepta pe Răscumpărătorul, mântuirea lui Israel și împărăția, ca și Zaharia și Elisabeta. În versetul 37, întâlnim o văduvă, pe nume Ana despre care ni se spune că „nu a părăsit niciodată templul, ci slujea noaptea și ziua cu post și cu rugăciuni. Chiar în momentul acela, ea a venit și a început să mulțumească lui Dumnezeu și mai apoi a continuat să vorbească despre El tuturor celor care așteptau răscumpărarea în Ierusalim”.

Acești oameni speciali erau în mijlocul acestei națiuni apostate, oameni buni și drepți - oameni credincioși, ascultători, care așteptau Împărăția lui Dumnezeu; ei Îl căutau, așadar, pe Rege; erau în căutarea răscumpărării; Îl așteptau, așadar pe Răscumpărătorul. Aceștia erau adevărații credincioși. Aceștia au fost rămășița. Și, dragilor, doar ca o notă de subsol la acest punct, vă spun: istoria răscumpărării este pusă în mișcare prin istoria celor care au rămas credincioși; ceilalți însă rămân fără importanță. Istoria răscumpărării se desfășoară numai prin cei răscumpărați, iar cei răscumpărați sunt întotdeauna acea rămășiță. Aceasta este direcția scopului lui Dumnezeu care continuă prin această generație. Și chiar dacă Israelul era apostat, existau acei oameni care credeau. A existat o rămășiță, iar rămășița reprezintă întotdeauna continuitatea în istoria mântuitoare. Și cumva Iosif din Arimateea făcea parte din această rămășiță și a venit să-și afirme credința în Cristos.

Dar mă veți întreba: „de unde știi asta? Doar pentru că ni se spune că a fost bun și drept?”

Nu doar, ci și pentru că evanghelistul Matei spune că Iosif a fost ucenic al lui Isus Cristos, așa că și-a dedicat viața cu siguranță lui Cristos. Fusese cumva gata să-L urmeze pe Cristos. Fusese cumva gata să-l asculte pe Cristos și a fost convins de Cristos. Și apoi, Ioan ne spune, ceva mai interesant despre Iosif, „un ucenic al lui Isus, dar unul pe ascuns, de frica evreilor”. Uau! Acum, Biblia nu promovează în mod deosebit ucenicii ascunși a lui Isus. De fapt, avem o ilustrare a ucenicilor ascunși, în Ioan 12, versetele 42 și 43, care nu erau de fapt ucenici, credincioși adevărați. Erau ucenici în ascuns în sensul că erau impresionați și atrași de Isus, dar nu era ceva real. Ce s-a întâmplat cu Iosif însă, era ceva adevărat. Pur și simplu nu putea trece peste gândul intimidant, că fiind membru al Sinedriului, acesta fusese implicat în condamnarea lui Cristos la moarte și nu ajunsese la nivelul la care să fi avut suficient curaj să se ridice și să spună că este unul care Îl iubește și crede în Isus Cristos. El este laș pentru moment.

Dar cel puțin, conform versetului 51, „el nu a fost de acord cu planul și acțiunea lor”. Poate că nu s-a prezentat când s-a votat sau s-a retras undeva într-un colț. Dar dragostea lui pentru Cristos se afla în opoziția sa, doar că nu a putut-o arăta mărturisind deschis. Era îngrozit de ceea ce făceau, de ceea ce discutau. El a fost devastat de ceea ce I-au făcut lui Isus. Era ceva oribil pentru el, pentru un om căruia i se dăruise neprihănirea de către Dumnezeu pentru adevărata sa credință. El a fost un om cu adevărat drept și aceasta s-a arătat în ascultarea sa, și a fost dovedită prin bunătatea de care a dat dovadă. El căuta împărăția lui Dumnezeu. El aștepta răscumpărarea lui Dumnezeu, era în căutarea lui Mesia, care va aduce o nouă împărăție. Nu poți avea însă un regat fără un rege.

Era din Arimateea, un oraș al evreilor, probabil în Iudeea; nu știm unde. Unii o asociază cu Ramataim-Țofim, care era casa lui Samuel; alții cu un oraș lângă Lydda, dar nu avem vreun indiciu unde să fi fost Arimateea. Ei au știut unde a fost, și a fost identificat ca Iosif din Arimateea, pentru că a devenit credincios, iar acest lucru este consemnat pentru ca biserica de mai târziu să-l poată identifica, să știe cine era de fapt.

El aștepta împărăția lui Dumnezeu; la fel și Zaharia și Elisabeta; la fel și Simeon și Ana; la fel și Ioan Botezătorul. Era un evreu, dar un evreu adevărat; era un evreu credincios a cărui inimă era frântă.

De ce este gata să ceară trupul lui Isus? De ce este gata să iasă la lumină și să se expună? Ei bine, poate că s-a săturat să se tot ascundă. A simțit probabil că este ultimul lucru pe care l-ar fi putut face pentru Mesia, să îndrăznească. Poate că a crezut promisiunea Domnului Isus că va învia. Dacă era un ucenic al lui Isus și un urmaș al Lui, L-ar fi auzit spunând că va învia. Poate că a vrut să fie sigur, ca și tâlharul de pe cruce. Amintiți-vă, tâlharul a spus: „Adu-ți aminte de mine când vei veni în împărăția Ta”. Deci tâlharul de pe cruce a înțeles că, chiar dacă Isus se stingea pe cruce, nu însemna că acesta era sfârșitul; era încă Regele și avea să intre în Împărăția Sa. Cu siguranță, trebuie să fi crezut cel puțin ceea ce credea tâlharul și știa că, dacă nu va face ceva și nu-și va declara credința în Cristos în acest ceas de criză pentru Isus, s-ar putea să nu fie acceptat în acea împărăție a Lui. Și el, spre deosebire de tâlhar, are posibilitatea să-și demonstreze dragostea. Tâlharul nu a avut ocazia să-și demonstreze dragostea față de Cristos, pentru că nu a mai trăit, dar acest om a făcut-o. A fost oare Iosif dispus să ia o poziție publică pentru Cristos? Ce ar mai fi putut face? Cum a putut să ia atitudine în ultimul moment? Ei bine, cel mai nobil lucru pe care s-a gândit că ar fi putut să-l facă ar fi fost să-L protejeze pe Isus de batjocura finală care l-ar fi înjosit sub demnitatea umană și care era aceasta: Isus să fi fost aruncat într-o groapă cu toți tâlharii răstigniți. Asta era profanarea finală a celor care erau răstigniți, fiindcă erau considerați proscriși.

Marcu 15:43 ne spune așa: „Și-a făcut curaj și a mers înaintea lui Pilat”. A fost nevoie într-adevăr de mult curaj. Vă voi spune și de ce. Evreii erau prezenți acolo vorbind cu Pilat. Foarte probabil, fiind un loc foarte mic, toată lumea l-ar fi putut cunoaște, toți l-ar fi cunoscut pe Iosif. Evreii stăteau acolo vorbind cu Pilat și i-au spus: „Vrem să te duci să le rupi picioarele răstigniților, astfel încât cadavrele să poată fi coborâte de pe cruce”. I-au cerut lui Pilat.

Pilat trimite soldații, dar soldații nu i-au raportat încă ce s-a întâmplat. Și în timp ce acești evrei care au cerut asta ies afară, vine Iosif. Nu știm dacă s-au întâlnit sau nu în stradă. Cine știe? Se prea poate. Nu știm dacă nu cumva s-au uitat unul la altul. Liderii evrei s-au întrebat probabil de ce a intrat Iosif să-l vadă pe Pilat, dar nu mai conta. Nu mai putea să se ascundă în legătură cu credința sa. Cu tot curajul pe care îl are în inimă merge la Pilat, cu riscul de-a se spurca; dar să nu uităm că asta nu era altceva decât ceea ce făcuseră și liderii religioși evrei. Ioan 19:38 ne spune că imediat după ce ei au cerut lui Pilat să zdrobească picioarele răstigniților, Iosif își face apariția. Și odată ce a intrat înăuntru, dacă vă uitați în Evanghelia după Ioan, și îi cere lui Pilat trupul lui Isus, Pilat nu știe cum stau lucrurile, pentru că încă nu veniseră să-l informeze dacă Isus este mort cu adevărat. Așa că Pilat trebuie să aștepte raportul înainte să aprobe luarea trupului de către Iosif.

Marcu 15:43-45 ne spune că Pilat a trebuit să trimită pe cineva să verifice ce s-a întâmplat. Așa se încheie scena aceasta. Iudeii insistă să fie coborât trupul de pe cruce, apoi ei pleacă, iar Iosif vine și cere trupul lui Isus. Pilat nu știe încă nimic, dar este foarte aproape. Vă amintiți, nu-i așa, că toate acestea s-au întâmplat într-o zonă foarte, foarte apropiată. De fapt, Pilat trebuia să-l cheme pe centurion să vină și să-i spună dacă de fapt acei oameni au murit cu adevărat.

Rămâne întrebarea însă, ce îl motivează pe acest om? Ei bine, vei spune: „este dragostea lui pentru Cristos; vrea să-L cruțe pe Cristos de un sfârșit nedemn. Ei bine, este adevărat. Este dorința de a se ridica deasupra unei conștiințe vinovate pentru că a ținut ascuns că este un ucenic și asta îl macină, și în cele din urmă, vrea să-și declare deschis credința în Isus Cristos. El înțelege textul din lege, din Deuteronomul 21:22 și 23, că oamenii au nevoie de o înmormântare adecvată, chiar dacă sunt oameni care au fost pedepsiți - mai ales un om nevinovat cu siguranță. El nu vrea ca Isus să fie aruncat la groapa comună împreună cu ceilalți tâlhari.

A cunoscut câte ceva din istorie și știa că există câteva ocazii consemnate în istoria romană, în care romanii ar da unei familii cadavrul unui criminal executat.

În unele ocazii, ce-i drept, foarte rare, ei ar face asta, și a crezut că pentru el se poate întâmpla.

Posibil să fi crezut că Pilat va face gestul acesta pentru că Isus fusese declarat nevinovat de atâtea ori. Poate că a crezut că Pilat are o conștiință alertă, care să-l mustre din cauza tăinuirii situației lui Isus, dar Pilat chiar avea o conștiință insensibilă, fiindcă executase un om nevinovat. Poate că Iosif s-a gândit că i-ar putea oferi lui Pilat o ultimă ocazie de a se purta frumos față de acest om. Posibil ca toate acestea să fie adevărate, dar nu asta l-a împins să acționeze.

Acum trebuie să știți o altă parte din istoria acestui om; Iosif era un om bogat. Matei 27:57 spune că a fost un om bogat. Matei 27:60 spune că deținea un mormânt, iar mormântul era proprietate personală în care urma să-și înmormânteze membrii familiei, iar el însuși avea să fie înmormântat acolo. Deci, avea propriul său mormânt și era un om foarte bogat. Mormântul nu fusese încă ocupat, așa că trebuie să fi fost o persoană relativ tânără și toți ceilalți din familia sa erau în viață. Așadar, iată un om bogat, cu propriul său mormânt, în care nimeni nu a fost așezat vreodată. El este persoana potrivită pentru a veni și a spune: „dă-mi trupul lui Isus. Am un mormânt”, și ar fi fost cel mai potrivit mormânt pentru regele Isus, un mormânt în care nimeni altcineva nu fusese pus vreodată.

Tot ce era în spatele tuturor acestor detalii era planul lui Dumnezeu. Întoarceți în Isaia 53, pasajul ne vorbește despre răstignirea lui Isus Cristos pentru noi, „lovit de Dumnezeu și smerit”, versetul 4, „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre, etc.” „Dumnezeu a făcut să cadă asupra Lui toate nelegiuirile noastre”, ne spune versetul 6; versetul 7, „era ca un miel pe care-l duci la tăiere și ca o oaie mută înaintea celor care o tund, nu și-a deschis gura. Și Isaia continuă să descrie scena aceasta a răstignirii. Apoi în versetul 9, Isaia spune: „mormântul Lui a fost pus la un loc cu cei răi”. Cu siguranță soarta Lui este ca trupul să-I fie aruncat la un loc cu cele ale tâlharilor în groapă.

Și totuși, da, El a fost îngropat și pus împreună cu cei bogați. Cât de extraordinară este această realitate.

Mormântul Lui a fost plănuit să fie pus la un loc cu cei răi, dar în final El a fost îngropat cu cei bogați. Iosif este omul care face ceea ce face în mod liber cu toată disponibilitatea inimii motivat de dragoste lui pentru Isus și din dorința de a ieși din umbră. Este tare grăbit și nu pentru că ar putea încălca Sabatul, oricum s-a spurcat deja mergând la Pilat și se va spurca și mai tare mergând să dea jos de pe cruce un om mort, iar pentru aceasta era nevoie să se atingă de El. Este motivat în toată această inițiativă de dorințele și alegerile lui personale, dar în spatele scenei este mânat de Dumnezeu, ca Domnul Isus să împlinească profeția lui Isaia 53:9, și să nu fie aruncat la un loc cu tâlharii, ci pus într-un mormânt la un loc cu cei bogați. Se mișcă în viteză după orarul divin într-o direcție divină, nu-i oferă lui Cristos doar o înmormântare onorabilă, decentă, ci împlinește o profeție făcută de Isaia în capitolul 53:9.

Este, de-asemenea, și altceva aici. Vă invit să ne întoarcem la Matei 12:40. Aici este o altă profeție cu privire la îngroparea lui Isus făcută de Însuși Domnul Isus. Deci avem o profeție din Vechiul Testament în Isaia 53: 9, și o profeție din Noul Testament în Evanghelia după Matei 12:40. Isus spune: „după cum a stat Iona trei zile și trei nopți în pântecele peștelui, tot așa va sta și Fiul Omului, trei zile și trei nopți în inima pământului” - „Fiul Omului va sta trei zile și trei nopți în inima pământului”. O zi și o noapte este descriere pentru o zi pur și simplu, orice parte a zilei am lua. Putem arăta acest lucru din multe texte din Vechiul Testament. Isus le spune: „voi sta trei zile în mormânt”, o perioadă de trei zile în mormânt. Trebuia să fie pus în mormânt Vineri, trebuia să fie în mormânt Sâmbătă și trebuia să fie în mormânt Duminică - o parte din ziua de Vineri, o parte din ziua de Duminică și toată ziua de Sâmbătă vor dovedi că Isus are dreptate. Asta ar fi însemnat că Isus trebuia să fie înmormântat Vineri înainte de apusul soarelui, astfel încât El să stea în mormânt și o parte din ziua de Vineri.

Așadar, întorcându-ne din nou la Evanghelia după Luca, îl găsim pe Iosif mișcat de Dumnezeu să meargă să ceară trupul lui Isus de pe cruce; nimeni altcineva nu s-a oferit voluntar.

Nu a existat niciun fel de dezbatere cu privire la cine avea să ia trupul lui Cristos. Dacă nu ar fi fost Iosif, nu ar fi fost nimeni altcineva. Și, ca urmare, El ar fi fost aruncat într-o groapă a tâlharilor, iar Isaia 53 ar fi fost o profeție greșită. Și, cu siguranță, actul îngropării nu putea fi făcut în ziua Sabatului. Nu a fost genul de acțiune întreprinsă pentru a fi siguri că Isus stă în mormânt atât în ziua de Vineri, cât și în ziua de Sâmbătă și mai apoi Duminică. Dar Dumnezeu știa toate acestea.

Și așa iată că vine acest om, de nicăieri. El a primit permisiunea, Pilat trimite centurionul să verifice, apoi centurionul este trimis înapoi și îl informează pe Pilat că da, El este mort. Și iată, așa Pilat îi spune lui Iosif, care așteaptă aceste informații: „Poți lua trupul lui Isus”. Pilat a consimțit să-i dea trupul. Și versetul 53 ne spune că Iosif a mers și l-a luat - „L-a dat jos”. Marcu 15:46 ne spune că a făcut-o el însuși - a făcut-o el însuși cu mâinile lui. Crucea va fi așezată pe pământ, apoi el îi trage mâinile peste capetele cuielor și îi trage picioarele ușor peste capătul pironului care a trecut prin amândouă picioarele. A aruncat spinii de pe fruntea Lui Isus. Apoi a spălat trupul lui Isus de sus în jos, de toată transpirația; murdăria și tot praful care s-au impregnat în sânge vor fi spălate. Și acolo, Iosif era singur, spălând trupul Regelui său. Trebuie să fi fost momente grele, momente incredibile pentru el.

Apoi ni se spune, el singur „i-a înfășurat trupul într-o pânză de in”. El a cumpărat acea pânză de in și a înfășurat trupul lui Isus, ne spune Marcu 15:46. Evreii nu îmbălsămau trupurile așa cum o făceau egiptenii, de exemplu. Pur și simplu înfășurau trupul în fâșii de pânză și-l stropeau cu arome diferite de parfum, pentru evita mirosul trupului care intra în descompunere. De aceea, dacă vă aduceți aminte, la mormântul lui Lazăr, sora lui a spus că trupul lui miroase greu, doar după câteva zile.

Iosif nu avusese cel mai probabil acele miresme cu care să-I stropească trupul. Niciunul dintre evangheliști nu ne spune că ar fi avut. A avut doar acea pânză cu care I-a înfășurat trupul.

Dar, se pare că a mai apărut cineva. Întoarceți la Ioan capitolul 19 - și suntem aproape de încheiere, așa că mai aveți puțină răbdare. Ioan 19, mai apare cineva. Versetul 38, „și după aceste lucruri, Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Isus, dar pe ascuns de teama iudeilor, l-a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus. Pilat i-a dat voie și el a venit și a luat trupul lui Isus”. Versetul 39, „Și Nicodim” - vi-l amintiți? Nicodim, care a venit la Isus noaptea în capitolul trei din Evanghelia după Ioan și a primit marea prezentare a Evangheliei despre nașterea din nou. A venit și Nicodim, Nicodim care nu a crezut cu acea ocazie și a fost avertizat că va fi condamnat dacă nu va crede. Aceasta a fost una dintre cele mai dure conversații pe care Isus le-a purtat vreodată cu un lider spiritual. El s-a hotărât acum și a devenit, de asemenea, un ucenic al lui Isus. Mai întâi venise la El noaptea. Ce ni se spune mai departe este că Nicodim aduce cu el „100 de litri de amestec de smirnă și aloe”, atât cât ar fi fost potrivit pentru un rege, și asta pentru că acest om are posibilitatea să cumpere aceste miresme. El apare dintr-o dată.

Acum, prima întrebare pe care aș pune-o ar fi: „Unde este Petru? Unde este Andrei? Unde sunt ucenicii?” Oamenii aceștia sunt doar niște străini. Unul este un tip care la început nu și-a luat niciun angajament față de Cristos, cel puțin nu este consemnat pe paginile Scripturii, iar celălalt apare de nicăieri, un anume Iosif. Dar ei sunt oamenii importanți pentru momentul acela.

Mirul este esența de parfum, o rășină gumată făcută sub formă de pulbere - un parfum foarte, foarte puternic. Și aloea cu care suntem mai familiarizați. Provine din frunzele copacului de santal și este, de asemenea, o pudră aromată. Și toate acestea sunt amestecate, astfel încât, literalmente, să copleșească duhoarea putrefacției cu un alt miros; îl puneau în cantități mari între fâșii în timp ce se înfășura trupul și apoi au învelit totul într-o pânză de in.

Apropo, Giulgiul din Torino este o fraudă - doar ca o notă de subsol - și există o mulțime de dovezi care să indice acest lucru. Evreii puneau un fel de învelitoare, de obicei o pânză de in, peste fâșiile pe care le înfășurau.

Apoi, ne întoarcem la versetul 53 din Luca 23, „L-au așezat într-un mormânt”. Este vorba despre mormântul lui Iosif, proprietatea lui, săpat în stâncă, „unde nimeni nu fusese pus vreodată”, un loc potrivit pentru un rege. Acum, El a fost condamnat să moară și să fie aruncat la un loc cu cei răi, și totuși, El este la un loc cu cei bogați, la moartea Sa. Iarăși profeția din Isaia 53 este împlinită și profeția lui Isus din Matei 12:40 este împlinită. Este încă Vineri și El este acum înfășurat, pudrat cu miresme și pus în mormânt. Ioan în capitolul 19:41 ne spune că acest mormânt s-a întâmplat să fie într-o grădină, s-a întâmplat să fie într-o grădină. Iată acești doi bărbați. Nu știu dacă s-au cunoscut unul cu altul. Nu știu cum a aflat Nicodim ce face Iosif. Poate că Nicodim a fost și el în Sinedriu, nu știu. Poate că era apropiat de Iosif, sau poate aveau un prieten comun. Cert este că ei vin pentru ca ceea ce a fost profețit în Scripturi să se împlinească și pentru ca Isus să stea trei zile în inima pământului. Se obișnuia să se pună rafturi și să se compartimenteze aceste tipuri de morminte și astfel puteau fi puși mai mulți oameni acolo, iar odată ce trupul se deteriora complet și tot ce rămânea erau doar oasele adunate de pe raft, care erau puse într-o cutie de dimensiuni reduse numită un osuar. Desigur, Isus nu a văzut asta niciodată, deoarece trupul Său nu a văzut putrezirea.

Ce înmormântare! Nici o cântare cântată, nicio rugăciune, nicio predică. Și totuși, nimeni, niciodată n-a fost înmormântat cu atâta prețuire și generozitate. Nici măcar Asa, al cărui trup a fost pus în mormânt pe un pat, ni se spune în 1 Cronici 16, nici măcar Asa n-a avut parte de o înmormântare cum a avut Isus din partea acestor doi bărbați. Și toate aceste acțiuni ale acestor bărbați au fost controlate de Dumnezeu. Și acesta este lucrul cel mai important.

Versetul 54 ne spune, „era ziua pregătirii”. Era încă ziua de Vineri, erau pe cale să intre în ziua de Sabat. Isus este pus în mormânt în ziua de Vineri. Apoi facem cunoștință cu alți oameni preaiubiți.

Este vorba despre femeile care au venit cu Isus din Galileea: Maria Magdalena, Ioana, Suzana și cele două Marii. Am făcut deja cunoștință cu ele, au fost prezente la cruce, „stând la distanță” potrivit versetului 49.

Ele l-au urmat pe Isus din Galileea și i-au slujit cum au putut ele mai bine. Au venit după Iosif și au văzut mormântul și cum a fost așezat trupul lui Isus.

Și îmi veți putea spune, „și care-i motivul pentru care ne spui toate acestea?” Femeile acestea sunt încă înmărmurite. Nu știu ce să facă în situația asta. Nu pun mâna să îi ajute pe acești doi bărbați. Ele doar privesc uimite. Intră și privesc. De ce este indiciul acesta atât de important? Pentru că una dintre cele două mari acuzații împotriva învierii lui Isus Cristos este că femeile au mers de dimineață la mormântul greșit. Motivul pentru care femeile au crezut că Isus a înviat a fost că s-au dus la un mormânt care era mormântul greșit; nu era nimeni acolo pentru că nu fusese pus niciodată cineva acolo, dar această realitate exclude această posibilitate. Știau exact unde a fost îngropat Isus. Au mers acolo când a fost îngropat Isus și au văzut cum a fost îngropat. Deci ideea că s-au dus la mormântul greșit este ridicolă. Deci acțiunile libere ale acestor femei, independent de orice cunoaștere a oricărui lucru, ajută la contracararea unei minciuni oribile despre învierea lui Isus Cristos.

Ele sunt atât de mișcate de tot ce s-a întâmplat. Au văzut ce au făcut acești doi bărbați. Le părea rău că n-au participat cu nimic. Așa că, versetul 56 ne spune: „s-au întors și au pregătit mirodenii și parfumuri”. Nu i-au putut lăsa doar pe acei doi bărbați să fie singurii care au uns trupul lui Isus. Așa că s-au întors în acea zi de Vineri, în timpul care le-a mai rămas, poate cam o oră, și au făcut rost de miresme, și le-au amestecat. Nu doreau ca străinii să facă mai mult decât ele. Și intrând apoi în Sabat s-au odihnit, după lege. Erau niște femei evreice ascultătoare, temătoare de Dumnezeu, iubitoare de Scripturi și supuse și au ținut Sabatul, deoarece Exodul 20:10 le-a spus să păstreze Sabatul sfânt și să nu facă nicio lucrare în ziua de Sabat.

Așa că au pregătit toate miresmele Vineri seara, înainte de Sabat, s-au odihnit în Sabat și apoi versetul 1 din capitolul 24 ne spune, „în prima zi a săptămânii, în zori, devreme, au venit la mormânt aducând miresmele pe care le pregătiseră”. Și pentru ele, dragii mei, momentul acela a fost un mare șoc. Știau exact unde să meargă, nu-i așa? Pentru că fuseseră acolo în ziua de Vineri.

Dragilor, indiferent dacă ești un soldat neutru sau un sfânt plin de iubire, Dumnezeu controlează totul potrivit scopurilor Sale.

În cele din urmă, doar un minut, foarte repede, să vedem ce se întâmplă cu liderii spirituali plini de ură; a folosit Dumnezeu ceea ce au făcut ei? Absolut. Întoarceți la Matei 27 și vom încheia acolo. Matei 27:62: „în ziua următoare” - care este cea de după ziua pregătirii, aceasta ar fi ziua de Sâmbătă, Isus este în mormânt - „preoții cei mai de seamă și fariseii s-au adunat împreună cu Pilat”. Iată că nu-i mai deranjează să se spurce, conform propriilor lor standarde. Așa că se duc să se întâlnească cu Pilat Sâmbătă, în ziua de Sabat, cu ocazia Paștelui, și-i spun lui Pilat: „Domnule, ne-am adus aminte că, pe când era încă în viață, înșelătorul acela a spus: „după trei zile voi învia”. Observați cum îl descriu pe Isus. Ca un ce? Un înșelător. „De aceea, poruncește ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii să vină și să-i fure trupul, să spună poporului: „El a înviat din morți”, iar această ultimă înșelăciune va fi mai rea ca prima”. Le este teamă că ucenicii vor veni să fure trupul lui Isus. Ceea ce nu știu ei este că ucenicii nu ar face asta.

În primul rând, nu sunt atât de proști să facă acest lucru; nu furi un cadavru și apoi te prefaci că este în viață și ești gata să-ți dai viața ca martir pentru o cauză întemeiată pe o minciună. Mai mult, cu tristețe o spun, dar ei nu se așteptau ca El să învie a treia zi. Dar evreii se temeau că ucenicii vor veni și îi vor fura trupul, așa că au spus: „Uite, Pilat, trebuie să avem un paznic roman la mormântul acesta”. Pilat, a spus în versetul 65: „Aveți o pază, mergeți și securizați mormântul cât de bine știți. Nu mai puteau de bucurie. Își ziceau, în sfârșit am pus capăt și acestei posibilități. „Au mers și au pus mormântul sub pază”.

Împreună cu străjerii au pus și un sigiliu pe piatră. Nu puteau rupe sigiliul, sigiliul roman. Îi protejau pe ucenici ca să nu poată fura trupul. Fără să-și dea seama, tocmai au risipit o altă minciună despre înviere, că discipolii au venit și au furat trupul lui Isus, ceea ce, din punct de vedere istoric, a fost o altă minciună cu privire la înviere - ceea ce este, de asemenea, ridicol și imposibil.

Și ei au făcut-o în felul lor murdar de a acționa. Deci, în efortul de a preveni o minciună, ei au discreditat astfel o minciună mult mai mare - că Isus nu a înviat.

Dumnezeu împărățește, dragii mei și El lucrează în orice situație pentru a-Și îndeplini planul. Se poate vedea atât de clar în cazul înmormântării lui Isus Cristos, scopurile Sale sunt îndeplinite. „Și toate acestea sunt scrise”, spune Ioan, „pentru ca voi să credeți că Isus este Cristosul, și crezând să aveți viață în Numele Său”.

Părinte, Îți mulțumim din nou pentru măreția acestei relatări în toată bogăția ei, înmormântarea Domnului Isus Cristos. Cât de puternic este mesajul ei într-adevăr. Doamne, acesta este doar un exemplu la scară mică despre modul în care Tu controlezi totul, vremurile, fără încetare; minunile sunt rare, însă providența Ta nu încetează niciodată, pe măsură ce Tu orchestrezi totul cu o înțelepciune și o precizie infinite, pentru a-Ți împlini voia și planurile Tale, spre gloria Ta și în beneficiul celor care Te cunosc și Te iubesc. Îți mulțumesc pentru aceasta. Îți mulțumim că ne-ai lăsat să vedem că Cristos, deși era mort în trup, era viu în duh, și cu fiecare detaliu a împlinit Scriptura, autentificând astfel Mesianitatea Sa, și a demonstrat că Tu ești Conducătorul istoriei și Dumnezeul suveran peste toate viețile, indiferent că sunt oameni nepăsători, sau credincioși, sau necredincioși plini de ură. Tu stăpânești asupra tuturor pentru a-Ți îndeplini planul. Ne bucurăm de cunoașterea adevărului că Isus este de fapt singurul Mântuitor și Îl mărturisim ca Domn și Mântuitor al nostru, spre gloria Ta și bucuria noastră veșnică, în numele lui Cristos. Amin.