Apreciez faptul că surorile Nichol au ales și au cântat această cântare, deoarece ideea aceasta a iubirii pentru Domnul Isus Cristos este în atenția mea astăzi.

M-am gândit, am meditat, m-am uitat în Cuvântul lui Dumnezeu mult timp săptămâna aceasta, în momentele de liniște, când mi-am cercetat inima și L-am căutat pe Domnul ca să văd ce să vă spun, ca pregătire pentru a sta la Masa Lui. Pe măsură ce mă lăsam călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, mintea mea a fost inundată de nevoia de a accentua întreaga chestiune de a-L iubi pe Domnul Isus Cristos.

Biserica este ceva complex, şi viața pentru noi devine infinit de complexă. Uneori devine atât de complexă că pierdem din vedere lucrurile de bază , cele care contează cu adevărat. Cred că ingredientul fundamental sau elementar al vieții creștine este să Îl iubești pe Domnul Isus Cristos. Mai devreme sau mai târziu, vom avea de a face cu această chestiune, va trebui să ne întoarcem la această problematică. Și nu este ușor. Nu știu dacă v-ați gândit mult la acest lucru, însă a revenit în mintea mea destul de apăsător faptul că trăim într-o lume care are atât de multe opțiuni că rămâi uimit.

De fapt, citeam o carte săptămâna trecută în care autorul afirma că avem atât de multe alternative și atât de multe opțiuni și atât de multe alegeri, că oamenii au renunțat deja la tot. Unul dintre factorii majori ai faptului că oamenii nu mai au nicio convingere cu privire la ceva și nici nu mai știu exact care sunt prioritățile lor este faptul că ei sunt literalmente devastați de imensitatea numărului de opțiuni. De exemplu, poți să stai pe loc și să te cerți 15 minute pentru că nu știi la care fast-food să îi duci pe copii. Ai un număr infinit de alegeri.

Această abordare este simplistă. Însă noi trăim într-o societate incredibil de pluralistă, și avem înainte alegeri și alegeri și alegeri; alegeri cu privire la ce mâncăm, alegeri cu privire la ce să îmbrăcăm, alegeri despre cum să ne distrăm, alegeri în termenii educației, alegeri în termenii recreerii. Alegeri, alegeri, alegeri.

Într-o lume în care oamenii trăiesc literalmente prin alegeri – ce fel de mașină să aleagă, ce fel de casă, ce fel de haine să îmbrace, ce fel de orice – cumva abordarea noastră față de creștinism și abordarea noastră față de Biserică s-a împletit cu aceste alegeri. Așadar, lucrurile pe care le facem cu privire la Împărăție și lucrurile pe care le facem cu privire la Domnul și lucrurile pe care le facem în relație cu Biserica ni se par că sunt așezate undeva în această listă masivă de alegeri. La fel de opționale ca și celelalte. Vreau să spun că totul se rezumă la faptul că putem alege fie să mergem la biserică sau să facem o călătorie sau să mergem la restaurant sau să jucăm golf sau orice altceva; sau am putea să avem o întâlnire de rugăciune cu familia sau să ne uităm la televizor sau să mergem la un meci sau să mergem la un picnic.

Cu alte cuvinte, se pare că în această multitudine de posibilități pe care le avem, pierdem din vedere categoria lucrurilor non-opționale, care este dimensiunea spirituală. S-a amestecat cu celelalte. Pentru că avem o infinitate de posibilități, credem că putem să potrivim și lucrurile Domnului cumva acolo, și anume între lucrurile pe care dorim să le alegem. Deși cred că am putea spune, în termenii subiectului iubirii Domnului Isus Cristos, că noi am învățat să Îl iubim pe Domnul Isus Cristos mai degrabă în mod selectiv. Vrem să Îl iubim pe Domnul Isus Cristos, și vom cânta în acest sens. Vom cânta despre cât de mult Îl iubim.

Am spus-o de multe ori, dacă suntem întrebați „Îl iubești pe Domnul Isus Cristos?” vom răspunde „Oh, da!” Dacă suntem întrebați „Îl iubești cu toată inima ta?” „Oh, da.” „Cu tot sufletul tău și cu toată mintea ta și cu toată puterea ta?” „Ei bine, categoric doresc acest lucru.” Noi verbalizăm dragostea noastră pentru Domnul Isus Cristos, dar întrebarea care de fapt se pune este dacă aceasta se vede în felul cum trăim, sau dacă numai afirmăm că Îl iubim pe Domnul Isus Cristos, pe de o parte. Pe de altă parte, acele lucruri care o dovedesc sunt pur și simplu o serie de opțiuni și de alternative alături de celelalte lucruri din lume și noi descoperim că de fapt iubim o grămadă de alte lucruri la fel de mult cum Îl iubim pe Domnul Isus Cristos.

Vreau să spun că Îl iubim pe Domnul Isus Cristos dacă prețul nu este prea mare. Îl iubim pe Domnul Isus Cristos dacă ne face să ne simțim confortabil. Îl iubim pe Domnul Isus Cristos dacă aceasta este cea mai bună alegere pentru noi. Mă preocupă această chestiune pentru că eu cred că am creat în multe locuri din națiunea noastră și în multe dintre biserici și în inimile noastre chiar şi aici eventual, o reală problemă, și anume că am pierdut tot simțământul sanctității și sfințeniei și al obligației față de ce este divin. Sanctitatea sfințeniei, ar trebui să spun, și obligația față de ce este divin. Este doar o parte din alergarea vieții, care este plină deja cu tot felul de opțiuni. Sunt preocupat de această problemă și am vrut să văd dacă pot în dimineața aceasta să vă îndrept atenția, să o resetez și să v-o îndrept pe direcția Domnului Isus Cristos. Îmi vorbesc de asemenea și mie, credeți-mă.

Care a fost semnul distinctiv al sfinților din Vechiul Testament? Dacă ar fi să identifici trăsătura sfințeniei supreme a unui sfânt din Vechiul Testament, care ar fi aceasta? Deschideți-vă Bibliile pentru o clipă la cartea Deuteronom. În Deuteronom 6:5 cred că aveți comportamentul de bază spiritual din Vechiul Testament, dedicarea sfințeniei din Vechiul Testament. Ai elementul de bază al virtuții spirituale. „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” Era o devoțiune cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea față de Dumnezeu. Era o prioritate singulară ce te mistuia, care nu putea să fie comparată cu nimic altceva. În nici un fel dragostea de Dumnezeu nu era o opțiune. În nici un fel ascultarea de Dumnezeu nu era o opțiune. În niciun sens închinarea către Dumnezeu, slujirea lui Dumnezeu nu era o opțiune. Era o prioritate dominantă în viață, care te consuma.

În capitolul 10 din Deuteronom în versetul 12 spune „Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău?” Aceasta este o afirmație foarte importantă. Ce vrea Dumnezeu? Care este cererea fundamentală a lui Dumnezeu? Dând ce e neimportant la o parte, ce vrea Dumnezeu de la tine? „Decât să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubești şi să slujești Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, să păzești poruncile Domnului şi legile Lui pe care ți le dau astăzi, ca să fii fericit.” Care este lucrul care contează? Este să Îl iubești pe Domnul Dumnezeul tău până într-acolo încât să umbli în toate căile Lui, să Îl slujești cu toată inima ta și cu tot sufletul tău, să ții poruncile Lui și legile Lui, pe care El ți le-a dat.

Cu alte cuvinte, ca să le reducem pe toate la un singur cuvânt, să Îl iubești pe Domnul Dumnezeul tău este o chestiune de ascultare. Este o chestiune să faci ceea ce a poruncit El să fie făcut, să Îl slujești cu toată inima și cu tot sufletul. Nu mai este loc pentru nimic altceva, de aceea spune în epistola lui Iacov că orice ar fi mai puțin decât aceasta este vrăjmășie cu Dumnezeu, care devine stare de adulter. El spune că dacă încerci să Îl iubești pe Dumnezeu și să iubești și lumea, comiți adulter spiritual. Te prostituezi pe tine printr-o încălcare a relației unice și apropiate și din toată inima, pe care ar trebui să o ai cu Domnul Isus Cristos. Acesta este lucrul fundamental. Noi trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu.

În capitolul 11, versetul 1, din nou acestui sfânt din Vechiul Testament i se spune „Să iubești, deci, pe Domnul, Dumnezeul tău, şi să păzești totdeauna învățăturile Lui, legile Lui, rânduielile Lui şi poruncile Lui.” Adică nu există scurtături aici. Nu există ieșire. Este o unică prioritate care te consumă. Nici nu e de mirare că atunci când a venit un învățător al Legii la Isus și a spus „Care este cea dintâi poruncă?” El a răspuns „Să iubești de Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta.” Toate lucrurile se reduc la acestea. La fel de adevărat este și în viața noastră azi. Avem nevoie să ne îndreptăm atenția asupra aceleiași nevoi: să avem o dragoste mistuitoare pentru Domnul Isus Cristos care este echivalentă cu porunca din Vechiul Testament dată sfinților din acea vreme, și anume să Îl iubească pe Domnul Dumnezeul lor.

Veți observa de asemenea că în Deuteronom 10:13 spune „ca să fii fericit.” Această dragoste nu este non-reciprocă. Ci este o dragoste care toarnă binecuvântări abundente și generoase asupra celui care Îl iubește pe Dumnezeu. Vă aduceți aminte de rugăciunea lui Daniel din capitolul 9 când a început să își verse inima mijlocind pentru poporul său? El spune „M-am rugat Domnului, Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: „Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoșate, Tu, care ții legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale!” ” Dumnezeu Își ține și își împlinește promisiunile Sale și Dumnezeu toarnă mila Sa peste cei care Îl iubesc. Așadar, să Îl iubești pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, cugetul și puterea, te așază într-o poziție în care să beneficiezi de pe urma legământului și să experimentezi mila lui Dumnezeu.

Apropo, aceeași rugăciune care a fost făcută de Daniel a fost făcută și de Neemia, aproape cuvânt cu cuvânt. În Neemia 1:5 se roagă :„Doamne, Dumnezeul cerurilor, Dumnezeule mare şi înfricoșat, Tu care ții legământul Tău şi eşti plin de îndurare față de cei ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale!” Faptul că acești doi indivizi precum Neemia și Daniel, fără nicio legătură unul cu altul, s-au rugat aceeași rugăciune, mă face să cred că era o rugăciune comună în poporul iudeu. Este o recunoaștere a faptului că oamenii care cunosc mila lui Dumnezeu și oamenii care sunt binecuvântați în urma promisiunilor legământului Său sunt oameni care manifestă o dragoste cu toată inima, cu tot sufletul pentru El și s-au dedicat acestei iubiri. Aceasta era și în inima psalmistului, nu-i așa, când spune în Psalmul 18:1 „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea! Doamne, Tu eşti stânca mea, cetățuia mea, izbăvitorul meu!” Este un act volitiv. Este o alegere făcută să-L iubești pe Domnul mai mult decât să fii distras de dragostea față de alte lucruri.

În Proverbe 8:17 Dumnezeu spune „Căci Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc.” Este acest lucru adevărat și în Noul Testament? Este aceasta chemarea noastră și în Noul Testament? Eu cred că da. Petru o sumarizează în 1 Petru 1:8. El vorbește despre Cristos când spune „pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El, fără să-L vedeți”. Acesta este semnul unui adevărat credincios. Efeseni 6:24 „Harul să fie cu toți cei ce iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăție”, cu onestitate, cu devoțiune neîmpărțită și ne fățarnică. De fapt, în Matei 10 și 16, Isus spune: „Dacă nu Mă iubește cineva mai mult decât pe tatăl său, mama, sora, fratele sau pe oricine altcineva, nu este vrednic să fie ucenicul Meu.” În 1 Corinteni 16:22 spune: „Dacă nu iubește cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema! „Maranata”

Așadar, suntem chemați, cred, să Îl iubim pe Domnul Isus Cristos, să Îl iubim cu tot sufletul, cu toată inima, cu toată mintea, cu toată puterea. Noi putem spune că așa facem, însă mă uit la societatea noastră, mă uit la Biserică, și nu văd o astfel de devoțiune, o astfel de dedicare, un astfel de abandon pentru aceste priorități care sunt priorități divine. Văd că suntem dispersați într-o mulțime de opțiuni, și acordăm o importanță egală sau chiar mai mare unor lucruri trecătoare mai mult decât unor lucruri care sunt veșnice. Acum, când stăm la Masa Domnului, ar trebui să ne întrebăm dacă Îl iubim pe Domnul Isus Cristos. Noi putem răspunde: „Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi”, 1 Ioan 4:19 și putem recunoaște că aceasta, Masa Lui, este o expresie a dragostei Sale, nu-i așa? Pentru că ne reamintește de cruce și crucea este cel mai mare simbol al dragostei lui Dumnezeu.

Când venim aici, ne gândim la dragoste. Ne gândim la cât de mult ne-a iubit și cât de mult a dat pentru noi. Nu știu cum vedeți voi, însă pe mine mă face să mă opresc și să mă gândesc „Sunt atât de nerăbdător să primesc toată dragostea pe care Dumnezeu poate să mi-o dea și cu siguranță sunt mai puțin dornic să i-o dau înapoi, atât cât aș putea.” Ce vreau să spun, este că nu există egalitate. De fapt, tind să comercializez harul Său. Tind să îmi doresc toată dragostea care mi-o poate da, însă să dau foarte puțin în schimb. Acesta, de asemenea, este duhul veacului. Este chiar și al bisericii.

Inima mea este sătulă și scârbită de această teologie și proprie indulgență care se dezvoltă în biserici, de perspectiva „numește și revendică”, de abordarea „Isus trebuie să facă asta pentru tine”; unde creștinismul și-a schimbat atât de mult mentalitatea, încât în loc ca viața mea să fie un act de dragoste devotată lui Isus Cristos, indiferent de preț, viața mea devine o cerere pentru dragostea Sa, ca El să îmi ofere toate bunătățile pe care I le cer. Este o răstălmăcire a întregii intenții.

Am citit ieri autobiografia spirituală a lui John Bunyan în care el își prezintă călătoria spirituală până când L-a întâlnit pe Mântuitorul. Este un lucru uimitor să o citești pentru că este ca și cum ai fi transportat de o mașină a timpului într-o altă eră de gândire. Aici este un păcătos care se bate în piept că este păcătos, realizează că este condamnat la iad, e speriat până în măduva oaselor că nu este ales pentru mântuire, se teme că nu va veni niciodată harul mântuirii din suveranitatea lui Dumnezeu pentru că este așa de nevrednic, și plânge cu suspine pentru că dorește să fie ales pentru răscumpărare. Când în cele din urmă ajunge la deplina credință în Isus Cristos, nu face altceva decât să recite din nou și din nou și din nou lista nesfârșită a răului din viața sa, și nu dorește decât un singur lucru în lumea aceasta, ca să se abandoneze total în fiecare domeniu al vieții în slujba lui Isus Cristos, indiferent de cost. Știți ce l-a costat? L-a costat închisoarea, nu-i așa?

Când citești ceva de genul acesta spui „Acest om va fi dat afară din majoritatea bisericilor”. Ce vreau să spun, este că el merge contrar învățăturii despre stima de sine, contrar doctrinei prosperității în sănătate și a învățăturii despre bogăție, contra învățăturii despre credința ușoară și harul ieftin. Vedeți, ne-am croit un creștinism care se va acomoda multitudinii de alternative și de opțiuni în care oricine poate aluneca fără să vrea, indiferent de nivelul dorit. Nu înseamnă că ne-am oprit și am spus: „Aleg să nu Îl mai iubesc pe Isus Cristos.” Doar că ne-am abătut subtil. Aceasta este intriga vrăjmașului și a fost foarte eficientă. Satan și-a făcut lucrarea foarte bine.

Le-am spus fraților prezbiteri din conducerea bisericii, la ultima întâlnire „Cred că ar fi util să înlăturăm toate din Grace Church, cu excepția închinării față de Domnul, atât duminica dimineața, cât și seara, și cu excepția claselor de studiu de evanghelizare a celor pierduți, și a rugăciunii. Doar la aceasta să rămânem. Restul să înceteze, atunci putem afla unde se situează oamenii. Dintr-o dată vom afla nivelul de dedicare al fraților.” Vedeți, trebuie să ne întoarcem la priorități, iar unul dintre lucrurile esențiale este înțelegerea faptului că noi trebuie să Îl iubim pe Domnul Isus Cristos.

Când spun, spun asta: „Te iubesc, Doamne. Te iubesc.” nu am nici o problemă să spun aceste cuvinte. Problema este când trebuie să trăiesc la înălțimea acestor cuvinte, și fiecare dintre noi recunoaștem acest lucru. Așa că vreau să te testezi să vezi ce fel de viaţă ai. Priviți la Ioan 21, foarte scurt pentru că ne pregătim pentru Masa Domnului. Doresc să ne ațintim privirea pentru un moment la Ioan 21. Vă aduceți aminte ce a scris apostolul Ioan în 1 Ioan 3:18? „Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.” Da, aceasta este problema. Nu este vorba despre ceea ce spui, ci despre ceea ce faci. Aceasta este problema.

Acum, în Ioan 21, avem o întâlnire dintre Isus și Petru. Aș dori să vă arăt puțin din context. Dacă ai citi Matei 28, ai afla că Isus a spus după învierea Sa – și le-a apărut ucenicilor de câteva ori – El le spune „Mergeți la munte – Matei 28:16 – Mergeți la munte și stați acolo. Așteptați-Mă și voi veni.” Le-a spus ucenicilor. Ei au ascultat. Versetul 2 ne spune că era Simon Petru, Toma, Natanael, fii lui Zebedei, adică Iacov și Ioan, și încă doi, fără îndoială Filip și Andrei. Așadar, toți s-au dus la munte. Ei sunt împreună cu liderul lor, Simon Petru. Aceasta ne arată o scenă care este foarte instructivă în ce privește iubirea Domnului Isus Cristos.

Primul lucru pe care doresc să îl vedem este falimentul dragostei. Aș dori să vă arăt falimentul dragostei. Acum, vă amintiți, în Matei li se spune să meargă și să aștepte pe munte. Acum, Petru și-a afirmat dragostea. Oh, dar și-a afirmat dragostea și în Matei 26, versetele 33 și 34. El a spus: „Chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire”. El spune: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Toți ucenicii au fost de acord și au spus la fel. Petru a spus: „Te iubesc. Te voi iubi chiar și cu prețul vieții mele. Te iubesc indiferent de cost. Te iubesc. Nu Te voi abandona niciodată.” A avut această dedicare verbală. Toate cuvintele erau în regulă. Însă Domnul i-a dat un test micuț, lui și celorlalți ucenici care și-au afirmat dragostea.

Le-a spus doar atât: „Duceți-vă pe munte și așteptați”, nu este foarte greu să îndeplinit, nu-i așa? Adică nu este una dintre cele mai mari provocări ale tuturor timpurilor. Doar du-te și așteaptă-mă pe un deal până ajung acolo. Verbalizarea iubirii L-a pregătit cumva pentru moarte. Vedem falimentul iubirii lor în versetul 3. „Simon Petru le-a zis: - spune lucrul acesta cu hotărâre - „Mă duc să prind pește.” „Mergem şi noi cu tine” i-au zis ei.” Personal cred că a spus: „Mă întorc iarăși la vechea mea profesie.” A primit o poruncă simplă - „Așteptați pe munte până vin și Eu.” A fost neascultător. Nu cunosc toți factorii spirituali și psihologici care erau în mintea lui, dar adevărul este că a fost neascultător. Ceilalți au spus la fel, pentru că era un lider pentru ei - „Mergem și noi cu tine.” Toți au părăsit muntele. Ce vreau să spun este că ei dintr-odată au nesocotit o poruncă simplă și directă dată de Isus Cristos Cel înviat, pe care L-au văzut deja de două ori. Ei știau că este viu.

„Au ieșit, şi au intrat într-o corabie”, spune textul grecesc, care ne indică faptul că ar fi putut fi chiar barca cu care Petru în trecut obișnuia să pescuiască. Acum se întoarce la vechea profesie. Aici găsim falimentul dragostei. Toată verbalizarea lui nu avea nici un rost. Când primește o simplă poruncă, o simplă prioritate „Fă aceasta pentru că ți-am spus să îl faci”, nu a putut să facă nici măcar atât. A abandonat aceasta și dragostea lui s-a dus pe apa sâmbetei. Neascultare la o poruncă simplă.

Acum aș dori să vă sugerez un lucru atât de evident: dragostea falimentează când nu ascultă. Nu contează cât de mare e sentimentul tău. Nu contează câtă emoție ai când auzi de Isus. Nu contează câte lacrimi ai vărsat sau câte cântări te fac să te simți cercetat și să plângi. Nu îmi pasă de sentiment. Nu aceasta este chestiunea. Dragostea ta falimentează când tu ești neascultător, pur și simplu, pentru că întotdeauna ascultarea este testul.

Isus a spus-o în felul următor în Ioan 14:21 „Dacă Mă iubiți, veți” – ce? – „păzi poruncile Mele.” Așadar, dragostea falimentează. Sigur, au pescuit toată noaptea și ce au prins? Nimic, nimic. Domnul era în control. Nu au prins nimic, și parcă îl vezi pe Petru că le spune celorlalți: „Ei bine, nu știu despre evanghelizare și nu știu prea multe despre predicarea acestei Împărății, dar știu că pot să fac un singur lucru și am de gând să îl și fac.” Și exact acest lucru nu putea să îl facă, să prindă pește. Toată viața lui a prins pește. Cu siguranță știa locurile unde se prinde cel mai bine pește. Cu siguranță putea urmări mișcarea peștilor destul de atent în fiecare sezon și în fiecare timp din zi , dar acum nu putea să îi prindă.

Vedeți, lucrul despre care s-a gândit că îl poate face, nu l-a mai putut face pentru că Dumnezeu Și-a pus Mâna peste viața lui și era în control. Acesta este începutul lecției. Așadar, vedem falimentul dragostei, însă din fericire vedem și restaurarea dragostei. Este bine de știut pentru că noi toţi am falimentat. Toți am spus: „Oh, Îl iubim pe Domnul cu toată inima, sufletul, cugetul și puterea. Oh, noi Îl iubim cu adevărat pe Domnul Isus Cristos.” Poate că noi cântăm aceste cântări, și le cântăm cu emoție. Ne simțim puțin atinși la sentiment când le cântăm, însă am falimentat pentru că am greșit total prioritățile noastre.

Mă refer la faptul că atunci când citești biografia spirituală a lui John Bunyan, te simți tot timpul fără însemnătate, știți sentimentul? Iar toată profunzimea noastră ca și creștini, este profunzimea unei bălți în care se spală o pasăre, de câțiva cm. Sau auzi despre dedicarea și nivelul de predare a unui misionar a cărui viață este literalmente risipită, nu risipită în termenii scopului, ci în termenii capabilității fizice sau până când vine moartea. Sau auzi de martirajul a mii de oameni în revoluția chineză, știuți doar de Dumnezeu, și te întrebi ce fel de dedicare ai tu când nici măcar nu ești în stare să faci unele lucruri foarte, foarte simple.

Cred că Domnul le dă un test simplu, în așa fel ca ei să poată trece alte teste care vor fi mai grele. Tot ce le cere aici este: „Mergeți și rămâneți pe munte pentru o vreme.” Mai târziu le spune: „Mergeți și lăsați-vă răstigniți pentru Mine.” Însă toți am falimentat, și este un lucru îmbucurător să realizăm că există o restaurare a dragostei. Observați vă rog versetul 5. Încă din versetul 4: „Dimineața, Isus stătea pe țărm; dar ucenicii nu știau că este Isus.” Apropo, ei niciodată nu au știut că este El după învierea Sa decât dacă li S-a descoperit El. Era o transformare în persoana Lui. Era o anumită slavă a Sa după înviere care a făcut ca identitatea Sa să fie cumva ascunsă până când li S-a descoperit. Așa că ei nu știau cine era când se uitau la El, cu toată că erau la vreo 90 de metri de mal. Poate că aceasta a contribuit la incapacitatea lor de a-L recunoaște pe El.

Isus îi cheamă și le spune: „Copilașilor, aveți ceva de mâncare? Ați prins ceva?” Știa prea bine care era răspunsul și ei au răspuns: „Nu”. Cred că a fost un răspuns dat cu dinții încleștați. „El le-a zis: „Aruncați mreaja în partea dreaptă a corabiei, şi veți găsi.” Au aruncat-o deci, şi n-o mai puteau trage de mulțimea peștilor. Atunci ucenicul, pe care-l iubea Isus – cine este acesta? Ioan. De ce să te numești Ioan când poți să te numești ucenicul pe care îl iubea Isus? Pot să îl înțeleg.

Așadar „ucenicul, pe care-l iubea Isus, i-a zis lui Petru: „Este Domnul!” – de unde știa aceasta? Cine altcineva are control asupra peștilor? Cine poate spune: „Aruncați mreaja în partea dreaptă a corabiei, sunt toți acolo?”

„Când a auzit Simon Petru că este Domnul şi-a pus haina pe el, şi s-a încins, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în mare.” Nici măcar nu s-a gândit ce va urma. Știa că trebuie să ajungă înapoi la Domnul. Se grăbea să restaureze dragostea, nu-i așa? Ceilalți ucenici au rămas în barcă și aduceau mreaja către țărm. Petru era dus de mult. Ei au tras barca cu năvodul și cu pește. „Când s-au pogorât pe țărm au văzut acolo jăratic de cărbuni, pește pus deasupra şi pâine. Isus le-a zis: „Aduceți din peștii pe care i-ați prins acum.” Simon Petru s-a suit în corăbioară, şi a tras mreaja la țărm”. Nu știu, cu siguranță a fost un bărbat puternic. A prins de mreajă și a scos-o cu 153 de pești mari.

„Și, cu toate că erau atâția, nu s-a rupt mreaja. „Veniți de prânziți”, le-a zis Isus. Şi niciunul din ucenici nu cuteza să-L întrebe: „Cine eşti?” căci ştiau că este Domnul.” Acum, aceasta este restaurarea dragostei și acesta este un gând fericit, fraților. Ascultați, indiferent de modul cum a falimentat dragostea mea, indiferent de modul în care a falimentat dragostea ta, există restaurare. Doresc să observați un singur lucru din acest text. Sunt multe lucruri pe care le-am putea spune, însă doresc să rețineți unul singur. Restaurarea a fost inițiată de Mântuitorul, Cel care a fost ofensat. Înțelegeți aceasta? Mântuitorul cel ofensat a fost Cel care a inițiat restaurarea și întotdeauna va fi așa.

Mă tem că uneori creștinii care știu că au falimentat să iubească așa cum ar trebui să iubească se îndepărtează de Domnul și simt un fel de anxietate sau rușine în ce privește întoarcerea înapoi. Ce trebuie să realizeze este că El este dornic ca ei să se reîntoarcă. Iar când ei ajung la mal, El nu are pregătită pentru ei o nuia ca să îi bată, ci are un mic dejun pentru ei. Înțelegeți? Aceasta este inima dragostei restaurate a Mântuitorului.

Așadar, vedem falimentul dragostei și vedem de asemenea și restaurarea dragostei și sunt fericit pentru că și eu am fost pe mare de atâtea ori, când trebuia să fi fost pe munte. Sunt întotdeauna fericit când pot ajunge la mal, iar El este acolo și mă așteaptă, însă nu cu o nuia. Mă așteaptă cu un mic dejun. Este acolo și vrea să aibă o masă cu mine. Așa stau lucrurile cu cel care restaurează. Așa spune în Ieremia 31. Cred că este versetul 3 „Te iubesc cu o iubire veșnică”. Nimeni nu ne va despărți pe noi de dragostea lui Cristos, nici măcar neascultarea noastră. Chiar și lipsa ascultării noastre din când în când, nu poate încălca această dragoste, care este nesfârșită din partea Lui, și care ne cheamă să ne aducă înapoi și să ne aducă înapoi și să ne aducă înapoi.

Mă bucur pentru nerăbdarea lui Petru. A plonjat și a înotat. A dorit-o chiar în acel moment. A știut. Conștiința lui a fost trezită în momentul în care a știut că este Isus Cristos. Nu avea ce să caute pe apă, când trebuia să fi fost pe munte și știa că era în neregulă. Însă motivul pentru care Petru a fost un om așa de folositor a fost că de îndată ce falimenta, de două ori mai repede era restaurat. Când te uiți la viața ta, dragul meu, nu că n-ai falimentat niciodată te face util lui Dumnezeu. Ci faptul că atunci când ai falimentat, te grăbești să fii restaurat, așa-i?

Când falimentezi și tot falimentezi și devii mulțumit în acel faliment și nu dorești acea restaurare ca să fii ceea ce vrea Dumnezeu să fii și îți place o anumită stare de creștinism superficial, în care prioritățile reale ale Împărăției lui Dumnezeu sunt evitate, atunci ar trebui să te îngrijorezi, pentru că atunci Dumnezeu Se folosește prea puțin de tine. Contează nu faptul că nu falimentezi, ci că falimentezi și te grăbești înapoi la locul binecuvântării.

Așadar, vedem falimentul dragostei și restaurarea dragostei și apoi vedem cerința dragostei. Ei sunt acolo și participă la micul dejun. Versetul 13 - Isus S-a apropiat, a luat pâinea, şi le-a dat; tot aşa a făcut şi cu peștele. Nu doar că le-a pregătit o masă, ci îi şi slujește. Nu-i așa că este interesant? Îi slujește. Nu stă jos și spune: „Acum, Eu sunt Regele și voi ați fost neascultători. Acum, vă închinați înaintea Mea.” Găsim așa o frumusețe în acest text. Nu doar că le pregătește micul dejun – știți cum face Domnul micul dejun? Doar zice: Mic Dejun! Așa că Domnul le pregătește micul dejun. Toți vin împreună și în loc ca El să le ceară să Îl servească, îi servește El pe acești ucenici neascultători și fără dragoste. Îmi saltă inima de bucurie pentru că de câte ori am falimentat să Îl iubesc, de atâtea ori nu a falimentat El să mă iubească pe mine până într-acolo că m-am întors și m-a slujit.

„Aceasta era a treia oară când Se arăta Isus ucenicilor Săi, după ce înviase din morți”, spune în versetul 14. Acum am ajuns la cerința care se întrevede în acest pasaj foarte, foarte familiar, în versetul 15. „După ce au prânzit”. În traducerea King James cuvântul „a prânzi” înseamnă a lua micul dejun. „După ce au prânzit, Isus i-a zis lui Simon Petru: „Simone, fiul lui Iona” – îl cheamă după vechiul nume pentru că se purta după firea veche. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” Folosește cuvântul agapaō, care este dragostea la superlativ, cea mai mare devoțiune.

Vedeți, Petru a spus: „Chiar dacă toți Te vor părăsi, eu niciodată nu Te voi părăsi.” Domnul vrea să îi spună: „Oh, chiar Mă iubești mai mult decât aceștia?” Poate că aceștia se referă la barcă și la mrej și la mare și la pește, și toate lucrurile pe care le-a iubit Petru și cu care a crescut, toate capcanele vieții lui. Nu erau rele, nu erau rele, însă nu la astea l-a chemat Dumnezeu pe el. „Mă iubești mai mult decât îți iubești propria cale și propria viață și propria împlinire și propriile tale dorințe și distracții?”

Era ușor să se întoarcă înapoi la pescuit. Însă este greu să predici despre Împărăția lui Dumnezeu. Te costă viața. Este ușor să pescuiești. „Mă iubești mai mult decât toate aceste lucruri?” Petru îi spune în versetul 15: „Da, Doamne” I-a răspuns Petru „știi că țin la Tine.” Domnul folosește cuvântul agapaō, iar Petru folosește cuvântul phileō. Nicidecum nu putea Petru să spună: „Da, Doamne, Te iubesc în mod absolut.” Atunci Domnul i-ar fi răspuns „Fățarnicule. Cum poți să spui asta când tocmai nu M-ai ascultat?” Așadar, Petru știe că nu poate să spună astfel, nu înaintea Domnului și nici înaintea altora. Așa că spune: „Ei bine, țin la Tine foarte mult.” Domnul îi spune: „Bine, dacă așa stau lucrurile, paște mielușeii Mei.” Nu pescui pește, hrănește mieii. Tu nu mai ești pescar, tu ești un păstor. Tu nu mai prinzi pești fizic, ci hrănești spiritual mieii.

Cu alte cuvinte, dacă spui că Mă iubești, lasă-Mă să văd demonstrarea priorităților din viața ta. Cu ce îți petreci timpul cel mai mult? Pe ce îți cheltui banii? Pe ce îți cheltui cel mai mult energia trupului tău? La ce te gândești cel mai mult să faci? Care îți sunt prioritățile? Dacă chiar ții la Mine așa de mult, atunci hrănește mielușeii Mei. „I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Mă iubești în mod suprem, cu o dragoste supremă, agapaō? El a spus: „Doamne, știi că țin la Tine mult.” Dă același răspuns.

Atunci i-a spus „Paște oile Mele. Paște oile Mele.” Prima și a treia întrebare au de a face în primul rând cu hrănirea. Cea de-a doua are de a face cu păstorirea. Ai grijă de turma Mea. Nu te mai preocupa de pește. Tu ai grijă de turma mea. Rămâi în Împărăție. Păstrează clar prioritățile. Ce vrea să spună aici este „Dacă într-adevăr Mă iubești, atunci arată-ți dragostea față de Mine iubindu-Mă cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, cu toată puterea ta și să îți pui toată energia ta în lucrul care este central pentru scopul Meu.”

Apoi îi spune a treia oară și cred că îl întreabă pe Petru de trei ori pentru că de câte ori s-a lepădat de Domnul? De trei ori. Așa că îi dă câte o întrebare pentru fiecare lepădare. „Simone, fiul lui Iona,” – uitați ce spune aici – „ții la Mine?” și coboară la cuvântul folosit de Petru, phileō și spune: „Pun chiar la îndoială dacă chiar ții la Mine”. Vedeți, Petru nu a putut spune: „Te iubesc la superlativ”, însă s-a gândit că poate scăpa cu: „Țin la Tine”. Domnul spune: „Mă întreb dacă chiar ții la Mine.” „Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubești?” El nu s-a întristat că a fost întrebat de trei ori. A fost întristat pentru că a treia oară i-a pus la îndoială dragostea lui Petru, la nivelul la care Petru a crezut că va scăpa.

El a răspuns: „Doamne, Tu toate le știi; știi că țin la Tine.” Isus i-a zis: „Paște oile Mele!” Testul dragostei nu este emoția ta. Nu este sentimentalismul tău. Nu sunt fiorii spirituali când cânți anumite cântări. Nu înseamnă să gândești lucruri plăcute despre Isus. Testul dragostei tale pentru Cristos este dacă prioritățile vieții tale sunt fizice sau spirituale, cerești sau pământești, dacă ești în lucrarea de a prinde pește pentru că îți place și o faci cu succes ca o lucrare pământească sau dacă ești implicat în hrănirea oilor, care este o dimensiune spirituală.

Cerința dragostei este ascultarea. Acum, doresc ca pe toate acestea să le cuprind într-o abordare interesantă, și nădăjduiesc să vă ajute, pentru că pe mine m-a ajutat când am început să dezvolt spiritualitatea din viața mea. Credeam că sunt oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu și pe Cristos într-un mod mai mult decât mistic. Ați avut și voi impresia aceasta? Poate că unii aveți această impresie despre mine sau despre alți păstori sau lideri spirituali sau misionari, că ei au ajuns la un alt nivel. Ei sunt pe un alt platou. Ei se află într-o dimensiune aparte pe care tu nu o înțelegi.

Îmi aduc aminte, când eram copil, că îi citeam adesea pe acești mistici şi ei Îl iubeau pe Dumnezeu într-un mod ciudat, mistic.. Credeam că se întâmpla ceva în viața ta care te propulsa la nivelul următor. Cred că puteai să-l numești un salt sfânt. Ai fost propulsat. Era un fel de catapultă. Ai fost catapultat la nivelul următor. Mergeam la serviciile bisericii sau în tabere creștine sau ceva asemănător, și cineva făcea o mărturisire cu privire la consacrare sau dedicare. El chiar ne chema la ceea ce teologii numesc „triumfalism” sau la saltul sfânt, cum l-am numit eu. Un fel de salt spre o altă destinație, și ajungi la un alt stadiu. Oamenii vă spun „Poate să aibă loc când înțelegi viața profundă, sau când înțelegi a doua binecuvântare sau când înțelegi botezul cu Duhul, sau când vorbești în limbi sau când pui totul pe altar.” Atunci faci marele salt.

Fraților, doresc să știți că acest lucru m-a frustrat pentru că nu reușeam. Nu puteam să fac saltul. Am văzut oameni care s-au străduit și m-am uitat mai târziu, și erau la fel cum erau înainte, și m-am întrebat ce s-a întâmplat. M-am gândit că poți să faci și invers saltul. Însă aceasta este ideea, că există un domeniu oarecum mistic, eteric unde trăiesc super-creștinii care au abilitatea nepământeană de a iubi. Știți ceva? Este un nonsens. Este un mare nonsens. Este doar o chestiune de creștere treptată în asemănarea cu Cristos, care vine prin ascultarea zilnică. Nu există salturi sfinte.

Oh, pot apărea momente de criză în viața ta. Pot fi momente în viața ta când ajungi la înțelegerea unui adevăr biblic, când ajungi la un moment când renunți la un păcat pe care l-ai făcut destul de multă vreme; când te hotărăști să fii credincios și faci o alegere voită. Însă acest lucru nu te catapultează într-o nouă dimensiune. Acesta este doar un pas din proces, poate un pas mai mare decât alți pași, însă este un proces de creștere. Nu am realizat aceasta decât atunci când am înțeles că eu creșteam în dragoste față de Domnul Isus mai mult și mai mult și mai mult și mai mult. Aceasta este toată chestiunea. Aceasta este cheia și vine din ascultare. Aceasta este cerința dragostei, nu un lucru oarecum mistic.

Costul dragostei ni se spune în versetele 18 și 19: „Vei muri. Te va costa viața ta.” Costul dragostei este totul. Așadar, ai aici falimentul dragostei, ai apoi restaurarea dragostei, ai cerința dragostei, ai costul dragostei, și după ce a spus toate acestea, la versetul 19 îi spune lui Petru: „Vino după Mine.” La sfârșitul versetului 22 El spune: „Vino după Mine.”

Vedeți, ceea ce contează este, așa cum am spus, ascultarea. Ascultarea. Este acea ascultare care Îi place Domnului. El vrea ca poporul Lui să Îl iubească, la fel ca fetița aceea care și-a iubit păpușa, dar a venit la mămica ei și a îmbrățișat-o tare. Mama a întrebat-o: „Ce s-a întâmplat?” „Oh, nimic. O iubesc de mult pe păpușa mea, însă ea nu îmi întoarce iubirea. Și am venit să te iubesc pe tine pentru că tu mă iubești înapoi.”

Cred că este adevărat în sensul în care trebuie să înțelegi că Dumnezeul care revarsă o dragoste infinită față de noi așteaptă să Îl iubim înapoi. Din nefericire, în viața bisericii, am pierdut această dragoste, cu toată inima, o dragoste devotată cu întregul cuget și toți ne-am a fundat în prioritățile noastre. În dimineața aceasta, când stăm în fața Mesei Domnului, haideți să ne mărturisim falimentul dragostei, să căutăm restaurarea, să ne dedicăm cerinței ascultării, indiferent de cost.

SFÂRȘIT