Faptul că Isus a înviat din morți nu este doar o noutate istorică. Nu este doar un eveniment care, într-un fel, îi depășește pe toți aceia care afirmă că au avut parte de o experiență aproape de moarte. De asemenea, învierea lui Isus nu este numai o mărturie a faptului că Duhul lui Isus este cumva viu într-o formă mistică, așa cum este în durerea celor săraci și în zâmbetul unui copil. Nici nu s-a intenționat ca învierea lui Isus Cristos să fie o ilustrație, un fel de metodă de predare printr-o lecție cu obiect despre cum pot oamenii să învingă dificultățile și să iasă biruitori asupra tragediilor din viața lor. Nu este doar o ilustrație a faptului că uneori pe drumurile închise ale dezamăgirii poate exista speranță. Toate aceste sentimente sunt plăcute, dar nu au nimic de-a face cu însemnătatea învierii lui Isus Cristos.

De fapt, ca să înțelegi învierea lui Isus Cristos, ai nevoie să înțelegi că aceasta este mijlocul, singurul mijloc prin care oamenii pot intra în Cerul veșnic și pot scăpa de iadul veșnic. În concluzie, asta înseamnă învierea. Este mijlocul prin care oamenii pot intra în Cer și pot scăpa de iad. Orice definiție sau discuție despre învierea lui Isus Cristos care nu tratează această problemă a pierdut esența. Așadar, învierea lui Isus Cristos este evenimentul cel mai important pentru că prin înviere este hotărât destinul etern al fiecărei persoane. Este evenimentul cu impactul cel mai profund din istoria acestei lumi. Ce atitudine ai față de înviere va determina unde îți vei petrece veșnicia, fie în Ceruri, fie în iad.

Acum, în legătură cu abordarea subiectului învierii în această dimineață, vreau să o abordăm din punctul de vedere al paradoxurilor creștinismului. În creștinism există anumite paradoxuri, lucruri care par a fi contradictorii, însă de fapt nu sunt. De exemplu, când vorbim despre creștinism sau despre împărăția lui Dumnezeu, domnia lui Dumnezeu în inimile celor care cred în El și Îl cunosc, când vorbim despre creștinism, acesta este plin de paradoxuri. De exemplu, este o împărăție pe pământ cu capitala în ceruri. Este o împărăție pe pământ fără o țară pământească. Este o împărăție pe pământ disprețuită de oameni, dar iubită de Dumnezeu. Această împărăție, paradoxal, este alcătuită din oameni eliberați care, cândva, au fost robi, sunt oameni neprihăniți care, cândva, au fost răi, sunt oameni cinstiți care, cândva, au fost criminali, sunt supuși credincioși care, cândva, au fost niște rebeli sfidători, prieteni care, cândva, au fost dușmani. Este alcătuită din domnitori care în același timp sunt robi, învinși care sunt în același timp învingători, eroi a căror glorie se află în slăbiciunea lor, învingători al căror scop suprem este umilința. Toți acești oameni din împărăție sunt guvernați de o lege, care creează o libertate deplină, o libertate care este legată în totalitate de legea lui Dumnezeu. Toți cei care fac parte din această împărăție sunt conduși de un împărat care a murit pentru supușii Lui, un judecător care a fost pedepsit pentru vină la curtea Lui, un conducător ceresc glorios, încoronat cu spini de pe pământ, Domnul vieții care a fost omorât, Creatorul oamenilor, care a fost executat de ei.

Paradoxurile culminează cu un împărat mort care învie. Datorită acestei realități, putem schimba moartea care trăiește cu viața care moare. Acesta este ultimul paradox despre care vreau să vă vorbesc, schimbarea morții care trăiește cu viața care moare . Aceste afirmații sunt paradoxale, dar capătă sens, dacă înțelegem Scriptura. Biblia ne spune că toți cei care se află în afara împărăției lui Dumnezeu, în afara credinței creștine, despărțiți de Cristos, toți aceștia sunt morți care trăiesc, și cei dinăuntrul împărăției sunt vii care mor. În afara împărăției, toți sunt morți în trupuri vii. Înăuntru, toți au viață în trupuri care mor. La ce ne referim când spunem asta?

Ei bine, aș dori să vă conduc spre un pasaj din Scriptură care a fost scris sub inspirația Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Efeseni capitolul 2, Efeseni capitolul 2. Doresc să vă prezint Cuvântul lui Dumnezeu în dimineața asta, nu cuvântul meu, ci ceea ce spune Scriptura. Chestiunea învierii este esențială în a determina dacă ești printre cei morți care trăiesc sau printre cei vii care mor. Acesta este într-adevăr mesajul acestui minunat pasaj din Efeseni capitolul 2. Acum, învierea lui Isus Cristos a fost rânduită de Dumnezeu ca să îi transfere pe oameni din moartea care trăiește în viața care moare, și vom explica asta imediat.

Aș dori să vă citesc acest text. Efeseni 2:1: „Voi erați morți în greșelile şi în păcatele voastre, în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toți odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământești, când făceam voile firii pământești şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalți. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Cristos Isus.”

Ne vom uita la acest text cu mai multă atenție, dar, momentan aș dori să privim la versetul 5. „Cu toate că eram morți în greșelile noastre ne-a adus la viață.” Acesta este înțelesul învierii lui Isus Cristos. Aceasta este esența credinței creștine. Aceasta este Evanghelia lui Isus Cristos. Aceasta este distincția creștinismului. Acesta este adevărul lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu toți oamenii sunt morți, morți. Aș dori să vorbim puțin despre cei morți care trăiesc. Să privim la versetul 1: „și voi erați morți.” El le scrie acelora care acum cred și le amintește că odată au fost între cei morți. Vii fizic? Da. Dar spiritual? Morți. Morți spiritual și veșnic.

Acest lucru nu era adevărat numai cu privire la cei cărora le-a scris, dar veți găsi la finalul versetului 3 aceste cuvinte: „ca și ceilalți”, și el aruncă toată omenirea în această stare. Aceasta este o condiție universală; nu doar tu, ci și toți ceilalți. Nimeni nu neagă că lumea noastră este în necaz. Nimeni nu va nega că lumea noastră are probleme. Avem specialiști în rezolvarea de probleme peste tot în lume. Oamenii ne spun că rezolvarea este să schimbi asta sau asta, o educație mai bună, să ne înțelegem mai bine unii cu alții, scăderea tensiunilor rasiale, îmbunătățirea imaginii de sine a oamenilor și așa mai departe. Specialiștii ne spun că adevăratele probleme pe care oamenii le au sunt cele sociale. Este o incapacitate de a trăi în armonie în acest mediu social. Omul nu se poate înțelege cu oamenii din jurul lui. El trebuie să fie conștient social, sensibil social, educat social.

Alți oameni vin și spun: „Ei bine, adevărata problemă a omului este cea psihologică. Nu este cea socială. Nu este vorba de relațiile sale cu alții. Este vorba de relația lui cu sine. Nu poate să intre în legătură cu simțămintele sale interioare. Nu poate să își calmeze fricile interioare. Are nevoie cumva de o pace interioară cu sine. Trebuie să își cultive imaginea de sine. Dacă își poate rezolva problemele psihosociale și se poate împăca cu sine, atunci cu ușurință se va înțelege și cu aproapele său.

Alții ne vor spune că problema omului nu este socială sau psihologică. Este vorba de mediu. Modul în care a fost tratat. Alții l-au traumatizat, l-au abuzat, l-au bătut și i-au făcut tot felul de lucruri și pur și simplu nu poate înțelege complexitatea acestei lumi. El nu este înțeles și nu își poate îndeplini visurile, și de fapt mediul în care trăiește este cel care îl tulbură. Astfel că omul nu poate fi în armonie cu cei din jurul lui. Nu este în armonie nici cu sine. De fapt nu este în armonie cu mediul în care trăiește și asta este, de fapt, problema. Nu asta este problema lui. Nu asta este problema lui, de fapt. Acestea sunt simptome ale problemei sale. Problema omului este că este mort. Este absolut mort. Este înstrăinat de viața lui Dumnezeu.

Capitolul 4 din Efeseni, la versetul 18 asta spune: „străini de viața lui Dumnezeu”. El este mort spiritual. Trupul lui trăiește, dar omul este mort. El este lipsit de viața care Îl recunoaște pe Dumnezeu. El nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu. Nu poate să Îl înțeleagă pe Dumnezeu. El este insensibil la Dumnezeu. Nu Îl poate pricepe pe Dumnezeu. Nu poate avea o relație cu Dumnezeu. Nu poate face voia lui Dumnezeu. El nu poate împlini Cuvântul lui Dumnezeu și nu se poate bucura de binecuvântările lui Dumnezeu. Omul necredincios nu este doar puțin bolnav, el este mort. Este mort. Și ce este moartea? Este o incapacitate de a răspunde la stimuli. El nu Îi poate răspunde lui Dumnezeu. El nu poate răspunde realității divine. El e mort față de ea.

Eram într-o zi la birou și a sunat telefonul, era o mamă care plângea disperată, se afla chiar pe bulevardul Roscoe și plângea la telefon că și-a găsit bebelușul mort în pătuț și întreba dacă poate să vină cineva. Am fugit cât am putut de repede pe stradă, am bătut la ușă, și am fost chemat înăuntru. Era singură cu acest bebeluș întins pe patul ei, vânăt, mort și rece. A ridicat copilașul, și bineînțeles, ca orice mamă, îl săruta, îl îmbrățișa, îl masa, și îi făcea tot ce știa, însă nu a existat niciun fel de răspuns. Dacă este un lucru adevărat în viața umană, este răspunsul unui bebeluș la dragostea și afecțiunea mamei sale. Dar acest bebeluș de doar câteva luni nu dădea niciun răspuns, și asta este natura morții. Este o incapacitate absolută și totală de a răspunde la vreun stimul.

Aceasta este definiția clară pe care o dă Scriptura celor din afara împărăției lui Dumnezeu. Ei sunt totalmente separați de Dumnezeu. Ei trăiesc ca și cum Dumnezeu nu ar exista. Ei nu sunt în stare să-I răspundă sub nicio formă. De-a lungul anilor am participat la o mulțime de funeralii unde în sicriu era trupul unui copilaș depus la capelă și mama îndurerată îi săruta căpșorul, făcea cumva o ultimă încercare de a sufla viață în acel copil. Nu exista însă niciun răspuns. Aceasta este moartea, incapacitatea de a răspunde.

Biblia spune că oamenii fără Isus Cristos sunt străini de viața lui Dumnezeu. Ei sunt morți față de toți stimulii divini. Toți păcătoșii au aceeași stare. Ei sunt absolut morți. Așadar, ei nu pot face nimic care să placă lui Dumnezeu. Așadar, ei nu se pot bucura de binecuvântările Lui și de favoarea Lui. Toți păcătoșii sunt morți, toți păcătoșii. Singura diferență între păcătoși este nivelul decăderii lor. Ei sunt toți morți. În felul acesta lumea este un cimitir de morți care trăiesc. Ei se mișcă ca și cum ar fi vii, dar nu sunt. Scriptura spune că ei sunt morți, în timp ce trăiesc.

John Eadie, predicatorul scoțian din secolul al nouăsprezecelea, a spus: „Oamenii fără Cristos sunt morți care umblă. Frumusețile sfințeniei nu sunt atractive pentru om în insensibilitatea lui morală, nici mizeriile iadului nu-l împiedică.” Poți să îi vorbești despre Cer, el nu este interesat. Poți să îi vorbești despre iad, el nu se teme. Acum, acest om nu are nevoie de o reînnoire. Acest fel de om nu are nevoie de o reparație. Acest gen de om nu are nevoie de o restaurare, de o resuscitare. Acest gen de om are nevoie de o înviere. Are nevoie de viață pentru că este mort. Asta este problema omenirii. Asta este problema lumii. Este plină de morți vii care sunt rupți literalmente de viața lui Dumnezeu. Ei nu pot să-L cunoască pe Dumnezeu, așadar, ei nu aud vocea Lui. Ei nu pot înțelege adevărul Lui. Pentru ei este o nebunie. Este o stupiditate pentru ei. Ei nu pot înțelege. Ei nu vor răspunde și, prin urmare, nu se vor bucura de binecuvântările Lui.

Acum, această stare a celor morți care trăiesc poate fi ușor înțeleasă prin șase cuvinte care o descriu în textul dinaintea noastră. Primul cuvânt pe care îl vom folosi este cuvântul „păcat”. Primul cuvânt care ne prezintă natura acestei morți spirituale este cuvântul „păcat”. Observați, vă rog, în versetul 1: „Voi erați morți în greșelile şi în păcatele voastre”. Aceste două cuvinte se referă pur și simplu la categoria păcatului; răul moral, să faci ceea ce este împotriva lui Dumnezeu, să faci ceea ce este o încălcare a legii lui Dumnezeu. Bineînțeles, dacă un om este mort față de Dumnezeu, străin de viața lui Dumnezeu, dacă este un cadavru și nu poate răspunde la niciun stimul divin, atunci e clar că nu poate face nimic din ceea ce Îi place lui Dumnezeu, din ceea ce Îl cinstește. El este mort în domeniul păcatului. „În” înseamnă sferă, domeniu, poziție.

Noi nu devenim păcătoși pentru că păcătuim. Noi nu devenim morți pentru că păcătuim. Noi suntem păcătoși și păcătuim pentru că, din capul locului, noi suntem morți. Noi ne naștem morți. Noi suntem născuți morți spiritual. Noi păcătuim pentru că suntem născuți morți, într-o stare de moarte, în greșeli și păcate. Păcat vine de la cuvântul hamartia. Literal înseamnă „a trage către ceva și a rata ținta”. Să ratezi ținta, asta înseamnă. Care este ținta lui Dumnezeu? „Fiți sfinți căci Eu sunt sfânt”, a spus Dumnezeu. Isus a spus „Voi fiți desăvârșiți după cum și Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit.” Standardul lui Dumnezeu este desăvârșirea, și nimeni nu îl poate atinge. De aceea spune în Romani 3:23: „Căci toți sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”. Toți suntem lipsiți.

Majoritatea oamenilor se gândesc că doar hoții, criminalii, pedofilii, violatorii și bandiții sunt păcătoși, dar păcatul are mai mult de a face cu ce nu poate face omul, decât cu ceea ce face. În timp ce acțiunile sunt, cu siguranță, păcătoase, natura omului păcătos se manifestă în incapacitatea lui de a împlini standardul lui Dumnezeu. Ceea ce el nu poate să facă arată păcatul lui, este acel lucru sfânt și desăvârșit. Chiar și un om moral care atinge standardul bunătății umane ratează standardul perfect al lui Dumnezeu de sfințenie absolută.

Al doilea cuvânt folosit este cuvântul „greșeli„ și asta înseamnă clar: „a aluneca sau a cădea sau a abandona calea”. Înseamnă să te rătăcești. Se folosea cu privire la cineva care s-a rătăcit de la cale și s-a pierdut. Omul are o problemă serioasă. Este mort și este incapabil să atingă standardul lui Dumnezeu, așadar, nu poate să fie plăcut lui Dumnezeu și este pierdut pe calea sa. El rătăcește într-o stare de moarte, este totalmente insensibil la Dumnezeu, incapabil să răspundă unui stimul divin, este departe de ceea ce cere Dumnezeu și e pierdut, cât se poate de pierdut. De aceea vorbim despre păcătoși pierduți. Ei s-au rătăcit de la cale. Ei s-au dus pe calea greșită în ce privește adevărul și virtutea, sunt departe de Dumnezeu. „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” a spus psalmistul.

Așadar, aceste două cuvinte ne descriu omul în starea lui moartă. El este cuprins de stări neîntrerupte de păcătoșenie, o păcătoșenie continuă în care nu poate atinge standardul lui Dumnezeu și rătăcește mai departe și mai departe de Dumnezeu. Aceste două cuvinte includ fiecare formă de păcat, fiecare manifestare de păcat și gând și cuvânt și faptă. Este o nelegiuire vastă, un faliment monumental și cuprinzător, o insensibilitate vastă cu privire la calea Domnului în timp ce omul rătăcește pierdut în păcatul lui, lipsit de standardul lui Dumnezeu, pentru că, în cele din urmă, este insensibil total față de Dumnezeu.

Al doilea cuvânt folosit este „lumificare” din versetul 2. El spune: „în care voi trăiați odinioară după mersul lumii acesteia”, bineînțeles, înainte de convertire. Ce înseamnă lumificarea? Care este mersul lumii acesteia? Care este calea acestei lumi, drumul acestei lumi? Ei bine, el vorbește despre sistemul acestei lumi. Cuvântul „lume”, vreau să vă explic puțin, este cuvântul kosmos, din greacă, kosmos. Acum, acest cuvânt înseamnă în Noul Testament un mod de viață pe pământ separat de Dumnezeu. Modul de viață de pe pământ separat de Dumnezeu. Este un cuvânt care înseamnă ordine. Este opusul cuvântului haos. Haos înseamnă dezordine. Kosmos înseamnă ordine. Este acest sistem organizat al lumii, și pe măsură ce ne uităm în jurul lumii, este foarte organizat. Lumea este foarte, foarte organizată. Este uimitor cât de organizat poate fi omul, cât de bine se relaționează și creează legături sociale și conexiuni și cum se organizează singur ca să își structureze atât viața socială, dar și pe cea economică și politică și recreațională și de distracție și orice altceva face. Omul este o ființă foarte organizată. Se organizează pe sine, dezvoltă acest kosmos, această ordine în viață, însă este o ordine care este în acord cu lumea, nu cu Dumnezeu.

Este duhul veacului, asta este. Este sistemul lumii. Aș vrea să vă spun ceva. În timp ce omul este mort față de Dumnezeu, el este viu față de sistemul lumii. Îi simte toate impulsurile. Este mort în lumea lui Dumnezeu, dar este viu în aceasta. Ce înseamnă că merge după mersul lumii acesteia? Simplu: își conduce viața după duhul acestui veac. Indiferent care sunt problemele acestor timpuri, voi sunteți implicați. Orice susțin vremurile, orice permit vremurile, orice cer ei, oricare le-ar fi valorile, orice spun ei că este important, oricare le-ar fi prioritățile, oricare le-ar fi toleranțele, orice promovează ei – tu cumperi, pentru că aceștia sunt stimulii care te pun în mișcare pe tine.

Oamenii se iau după statistici. Se iau după ziare și după reviste și după cărți și după colegii lor și după televiziune și după filme și după muzică și după politicieni și după profesori. Indiferent ce valoare ar avea sistemul lumii lor, acea valoare o vor avea și ei. Azi, acest sistem este dominat de umanism, materialism și sex și oamenii se complac în duhul veacului. Bineînțeles, unii sunt religioși, dar aceasta face parte din duhul veacului. Duhul veacului a inventat, de asemenea, sisteme religioase false bine organizate și sofisticate. Bărbați și femei sunt cuprinși în modul de gândire, de vorbire și în faptele sistemului lumii, și nu există scăpare pentru că ei sunt morți față de orice alt mediu, însă sunt vii față de acesta, sensibili față de toate influențele lui.

Acum, descrierea continuă să devină și mai sumbră pe măsură ce ne apropiem de al treilea cuvânt, iar acesta este „Satan”. Am folosit acest cuvânt pentru că îl descrie pe cel ce este numit în versetul 2 „domnul puterii văzduhului”, de asemenea numit „duhul care lucrează acum.” Omul, fiind mort față de Dumnezeu – ascultați-mă cu atenție – omul, fiind mort față de Dumnezeu, poate să răspundă doar față de mediul său pământesc. Și mediul său pământesc este un sistem al răului care domină acest veac. În spatele acestui sistem al răului este o putere supranaturală care orchestrează totul. El este numit aici „domnul puterii văzduhului.” Văzduhul este domeniul, mediul în care morții vii umblă. Este o atmosfera a morților care umblă, și el este prinț peste ea. Satan este numit și „dumnezeul lumii acesteia.”

Oamenilor le place să creadă că sunt liberi. Oh, le place să creadă acest lucru. Acest lucru este foarte important azi. Fiecare este liber să facă ce vrea, fă ce vrei să faci, fă orice îți place. Omul nu este liber. Tu nu faci voia ta. Tu ești prins în moarte spirituală. Tu ești totalmente insensibil la realitățile lui Dumnezeu, la domeniul divin. Tu ești hipersensibil la influențele sistemului lumesc și rău din jurul tău. Tu ești cuprins în propriul tău păcat, și sistemul acesta rău vine împotriva caracterului tău păcătos în termeni foarte sofisticați, fiind orchestrat de o ființă supranaturală pe care Biblia o numește Satan, care cândva a fost îngerul cel mai puternic din cerul lui Dumnezeu.

Asta nu înseamnă că Satan este la lucru în mod activ, personal și individual în viața fiecărui necredincios, dar împreună cu demonii săi el este în spatele sistemului lumesc, sistemul lumesc al răului care este împotriva lui Dumnezeu și care îi influențează și îi domină pe păcătoși. Satan este cel care a inventat acest sistem lumesc. Oamenii nu sunt liberi, și aș dori să adaug că religia este unealta de amăgire cea mai sofisticată a lui Satan. El vrea să ruineze lucrarea lui Dumnezeu. El vrea să se opună la tot ceea ce dorește Dumnezeu, și astfel știe că dacă vrea să facă asta, trebuie să inventeze sisteme religioase false pentru aceia care vor să fie religioși, ca să nu se întoarcă la adevăr. Așadar, el apare ca fiind un înger de lumină în sistemele lui rele ale lumii care sunt religioase.

Aceasta este condiția morții spirituale, a celor lipsiți viața lui Dumnezeu, cuprinși într-un păcat continuu, sub influența sistemului lumii din jurul nostru și a tuturor valorilor sale, care este totalmente controlat de ființa din univers care se opune în mod deplin lui Dumnezeu, numit Satan și care este însoțit de milioane de demoni care îi fac lucrarea. Dar imaginea devine și mai sumbră când ajungem la cel de-al patrulea cuvânt. Al patrulea cuvânt este „neascultare”, finalul versetului 2. „A duhului”, domnul, Satan, „care lucrează”, el lucrează „acum în fiii neascultării.” Satan este la lucru în viețile acestor morți care umblă.

Apropo, expresia „fiii neascultării” este o formă semitică care face referire la viața caracterizată de neascultare. Când o persoană este în mod caracteristic neascultătoare, atunci este numită „un fiu al neascultării”. În Vechiul Testament, dacă cineva era rău din fire, atunci ei ar fi spus: „este un fiu rău sau un fiu al lui Belial”, care este vechiul nume pentru Satan. În mod natural, oamenii fără Dumnezeu, cuprinși în păcat și sensibili la toate influențele unui sistem orchestrat și energizat de Satan, cu siguranță că acești oameni nu îl vor asculta pe Dumnezeu. Ei nu pot să Îl asculte. Satan urăște tot ceea ce dorește Dumnezeu, și Satan alimentează sistemul lumii și pe cei ce Îl urăsc pe Dumnezeu. Din moment ce oamenii cumpără ce vinde lumea, atunci ei își însușesc ura față de Dumnezeu, sunt împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui Cristos.

Când Scriptura spune că ei sunt „fii ai neascultării”, atunci acesta nu este un lucru minor. Ce vrea să spună este că ei sunt în mod caracteristic împotriva lui Dumnezeu, ei sunt neascultători. Satan se opune la tot ceea ce dorește Dumnezeu ca oamenii să facă. Scopul lui este să îi facă pe păcătoși să Îl disprețuiască pe Dumnezeu în orice fel posibil, fie că este printr-o răutate ieșită din comun, fie că este printr-o practicare ipocrită a religiei, care este falsă. Satan face tot posibilul ca oamenii să Îl disprețuiască pe Dumnezeu. Aceasta este starea morților vii. intrăm mai adânc în descrierea depravării umane, când ajungem la cel de-al cincilea cuvânt: „pofte”. Versetul 3: „Între ei eram şi noi toți odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământești, când făceam voile firii pământești şi ale gândurilor noastre.”

Voi sunteți morți față de Dumnezeu. Voi nu-I puteți răspunde lui Dumnezeu, la fel cum un cadavru nu poate răspunde unor stimuli fizici. Literal, voi sunteți îngropați în nelegiuire. Voi sunteți sub influența continuă a unui sistem lumesc și corupt în care sunteți, energizat intreligent și orchestrat de către Satan, așa că voi trăiți în mod constant într-o stare de neascultare față de ceea ce Îi place lui Dumnezeu. În spatele tuturor lucrurilor este această motivație personală a poftei. Tu faci orice dorește trupul și mintea ta. Aceasta este ceea ce vrea să spună. Orice vrea trupul tău, asta faci. Orice vrea mintea ta, asta este ceea ce faci.

S-ar putea ca unii oameni să le țină pe cele două în echilibru. Unii oameni își împlinesc unele dintre pasiunile lor carnale în timp ce alții își împlinesc unele dintre pasiunile lor intelectuale în același timp. Sunt unii care alunecă pe panta rațiunii și devin pierduți în aspectele academice sau pierduți în complexitatea unei religii false. Alții alunecă pe panta pasiunilor trupești și devin pierduți în perversiuni sexuale. În orice caz, oricare ar fi direcția, acestea sunt domeniile în care lucrează pofta. Fără legea lui Dumnezeu care să îți miște inima, fără ca voia lui Dumnezeu să îți miște inima, fără să fii în stare să Îl înțelegi pe Dumnezeu, tu devii dumnezeu în universul tău. Tu devii centrul lumii tale, și ceea ce contează pentru tine este ceea ce îți place ție cel mai mult, totul după care tânjește trupul tău, tot ce dorește mintea.

Aici este natura coruptă a omului controlată și dirijată de pasiunile interioare, în timp ce dorește să existe și să fie împlinită în separare totală față de Dumnezeu. Viața este controlată de dorințe personale. Așadar, Satan orchestrează în sistemul lumii cele mai josnice moduri de împlinire a acelor dorințe personale care sunt împotriva lui Dumnezeu, iar ele acționează ca o ispită asupra noastră. Așa cum am spus, pentru unii, religia este o pasiune, o pretenție ipocrită de auto-neprihănire. Pentru alții, perversiunea sexuală este pasiune și tot ce cuprinde ea.

Este natura oamenilor neregenerați, fără Cristos, să fie morți. Aceasta înseamnă că natura lor este păcătoasă, lumească, satanică, neascultătoare și condusă de poftele personale. Al șaselea cuvânt, și ultimul, ne spune unde se vor încheia toate acestea. Cuvântul este „mânie”. Sfârșitul versetului 3: „eram din fire copii ai mâniei”. Acolo se vor sfârși toate. Ei sunt atât de asociați cu mânia că se poate spune că sunt fii ai mâniei, așa cum au fost numiți fii ai neascultării. Natura lor este menită distrugerii. Ei sunt născuți ca să fie condamnați. De aceea îi numesc într-adevăr niște morți vii. Ei sunt morți acum și vor merge în moarte veșnică, care este un alt cuvânt pentru iad, unde va fi o suferință conștientă, o moarte teribilă care înseamnă o separare permanentă de viața lui Dumnezeu. Născuți ca să fie condamnați. Născuți ca să fie condamnați. De fapt, Isus a spus în Ioan 3:18 că ei deja sunt: „osândiți, deja osândiți.”

În acest fel descrie El morții vii. În această stare se află toți. Fiecare vine în lume în acest fel, și ceea ce îi trebuie unui mort este învierea. Aceasta ne duce la următoarea secțiune, care începe în versetul 4. Doresc să ne uităm la asta foarte succint, versetul 4. Aici este viața care moare. Întâi, a fost o moarte vie. Aici este viața care moare. „Dar Dumnezeu.” Dragilor, vreau să vă spun ceva; a fost nevoie să fie inițiată de Dumnezeu pentru că oamenii morți nu se pot învia pe ei înșiși. Nici nu putem răspunde deloc. Era nevoie de o intervenție din afara noastră, și a existat.

„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos.” Versetul 6: „El ne-a înviat”. De asta aveam nevoie. Exact de asta aveam nevoie. Aici se află marele adevăr al Paștelui, marele adevăr al învierii. Acesta este, dragii mei. Oamenii morți pot veni la viață. Cei morți spiritual, cei morți veșnic pot veni la viață. Putem deveni vii. Versetul 5 spune: „ne-a adus la viață”. Versetul 6: „El ne-a înviat”.

Sunt șase cuvinte cheie care definesc această viață, la fel cum șase cuvinte definesc moartea. Primul cuvânt este mila. Versetul 4: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare (milă)”. Ce este mila? Ei bine, definită în mod simplu, îndurarea este ca păcătoșii să nu primească ceea ce merită. Mila, îndurarea, este ca păcătoșii să nu primească ceea ce merită, să fie oprit ceea ce ar trebui să vină. De fapt, în Psalmul 103 este cea mai bună definiție care se poate găsi. Vreau să v-o citesc. Psalmul 103:10 spune: „Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepsește după fărădelegile noastre.” Mila vorbește despre faptul că Dumnezeu nu ne dă ceea ce merităm. Merităm pedeapsa. Merităm judecata. Merităm condamnarea. Merităm iadul, dar Dumnezeu care este bogat în milă Și-a oprit judecata. Mila se îndură.

Apropo, Dumnezeu nu are doar puțină milă de oferit. În versetul 4 spune: „este bogat în îndurare”. Plousios în greacă. Înseamnă fără limită, fără oprire, fără margini. Al doilea cuvânt este har. Observați vă rog în versetul 5, spre finalul versetului: „prin har ați fost mântuiți” sau izbăviți de la moarte. „Prin har”. Mila se îndură și oprește. Harul iartă și eliberează. Mila oprește judecata lui Dumnezeu. Harul eliberează iertarea lui Dumnezeu. Mila nu ne dă ceea ce merităm. Harul ne dă ceea ce nu merităm. În ciuda greșelilor noastre, în ciuda păcatelor noastre, în ciuda lumificării noastre, în ciuda faptului că suntem dominați de Satan, în ciuda trăirii noastre în neascultare și fiind conduși de pasiunile și dorințele noastre, în ciuda faptului că am fost rânduiți pentru mânia divină și meritată de noi, Dumnezeu intervine și le arată păcătoșilor milă și har.

De ce face El asta? Acesta este al treilea cuvânt. De ce face El asta? Ei bine, nu este datorită a ceva ce avem noi. Noi suntem opusul la tot ceea ce ar fi atractiv pentru El. „Ochii Domnului nu pot vedea răul și nici nelegiuirea.” Dumnezeu urăște păcatul. Dumnezeu urăște pe păcătos. Dumnezeu este mânios pe păcătos în fiecare zi. Dumnezeu nu va permite păcatul în prezența Sa. Dumnezeu urăște nelegiuirea. Scriptura ne spune toate acestea, și totuși Dumnezeu vine la păcătos cu îndurarea Sa care împiedică judecata și cu harul care aduce iertarea. De ce? Versetul 4: „pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit”. Aceasta este o dragoste care merge dincolo de înțelegerea noastră. În viața noastră cunoaștem dragostea. Știm ce înseamnă dragostea. Noi iubim ceea ce poate fi iubit. Iubim ceea ce ne atrage. Iubim ceea ce ni se potrivește. Iubim ceea ce ne place. Iubim ceea ce se potrivește cu viața noastră. Anumite lucruri sunt atractive pentru noi. Altele nu. Unii oameni ne plac. Alții nu.

Noi iubim pe baza unui fel de atracție. Nu așa stau lucrurile cu dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a iubit pe cei care erau împotriva la tot ceea ce era atractiv pentru Dumnezeu. El i-a iubit pe păcătoși, care erau opusul la tot ceea ce iubea El. Acest gen de iubire este străină pentru noi. Pavel o numește „dragostea cea mare” și sunt sigur că putea să spună o mulțime de adjective, dar el a ales să spună doar: „dragostea cea mare”. Nu poate fi explicată. Nu poate fi înțeleasă. Dumnezeu ne-a iubit când eram vrăjmași. „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși” – Romani 5:8 – „Cristos a murit pentru noi.” Și-a arătat dragostea Lui față de noi pe când eram noi încă păcătoși, Fiul Lui a murit pentru noi.

Dragostea imensă a lui Dumnezeu poate fi văzută în faptul că Și-a dat Fiul să moară pe cruce pentru aceia care erau în opoziție cu tot ceea ce era atrăgător pentru El. „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viața pentru prietenii săi.” Cea mai mare dragoste este dragostea care își jertfește viața. Dumnezeu ne-a iubit destul încât Și-a dat viața pentru noi.

Al patrulea cuvânt, și acum ajungem la cuvântul principal, este: „înviere”. Mila, harul și dragostea de la Dumnezeu conduc către înviere. Versetul 5: „cu toate că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos”. Versetul 6 „El ne-a înviat împreună”. De asta aveam nevoie. Acum, despre ce vorbește El? Ei bine, El vorbește despre înviere. Ce fel de înviere? Ce fel de moarte a fost? Moarte spirituală. Așa că ne-a dat o înviere spirituală. Ce înseamnă aceasta? Ei bine, o moarte spirituală înseamnă a fi insensibili față de Dumnezeu. Învierea spirituală înseamnă că am devenit sensibili la Dumnezeu. Am fost treziți în termenii abilității noastre de a-L înțelege pe Dumnezeu, de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a avea părtășie cu Dumnezeu, de a-L auzi pe Dumnezeu, de a-L sluji pe Dumnezeu, de a fi binecuvântați de Dumnezeu.

Un om mort are nevoie de un singur lucru și acesta este: viață. Asta necesită înviere. De asta au nevoie oamenii. De asta are nevoie societatea. De asta are nevoie lumea noastră. Nu avem nevoie de o educație mai bună. Aceasta nu va rezolva problema. Nu avem nevoie de psiho-analiză mai bună. Nici de o capacitate mai bună de a ne controla sentimentele. Nu avem nevoie de toate acestea. Nu avem nevoie de relații mai bune între grupurile de oameni sau grupurile de familii. Avem nevoie de viață. De asta avem nevoie. Avem nevoie de viața lui Dumnezeu în sufletul omului, și exact asta ni se oferă aici. Dumnezeu Se uită la cei morți spiritual și, pentru că îi iubește, dorește să le arate milă și har, El îi învie. Suflă viață în ei. Ce fel de viață? Viață spirituală și viață veșnică. Cum a făcut asta? Ei bine, ne spune următorul cuvânt.

Următorul cuvânt este: „Cristos”. Cum a făcut-o? Versetul 5: „ne-a adus la viață împreună cu Cristos” Versetul 6: „El ne-a înviat împreună”. Acum ajungem la esența a ceea ce înseamnă învierea, dragii mei. Isus a spus „Fiindcă Eu trăiesc, și voi veți trăi. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi”, Ioan 11:25. Despre ce vorbim? Ei bine, ce spune Scriptura este că Isus nu doar că a murit pentru păcatele noastre, dar a și înviat ca să ne asigure viața.

Adevărul uimitor al Evangheliei este că păcătoșii erau morți în greșeli și în păcate și astfel erau obiectul mâniei lui Dumnezeu, numiți „copii ai mâniei”. Dar Dumnezeu a luat mânia Sa, a deviat-o de la păcătoși, și a desfășurat-o asupra lui Cristos pe cruce, care a murit sub mânia lui Dumnezeu, a îndurat El mânia în locul nostru. Apoi a fost înmormântat și a înviat de acolo pentru noi. Moartea Lui ne-a fost aplicată nouă. Învierea Lui ne este aplicată nouă, împreună cu Cristos. Aceasta înseamnă, împreună cu Cristos.

În Romani 6, vedem mai bine decât în oricare altă parte, în versetele de la 3 la 5: „Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viață nouă.” Când S-a dus în mormânt, spiritual, era pentru noi, și când a ieșit, a fost tot pentru noi. Dumnezeu ni le aplică nouă. Versetul 5: „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Acesta este marele miracol al Evangheliei. Asta este esența credinței creștine, prietenul meu. Asta trebuie să înțelegi. Acesta este creștinismul. Asta este: păcătoșii se îndreaptă spre nimicire veșnică pentru că sunt într-o stare de moarte spirituală. Dumnezeu le oferă viață. Cum? Prin faptul că S-a îngrijit de păcatul lor, lucru cerut de dreptatea Lui, și a turnat asupra lui Cristos toată mânia Lui, apoi prin faptul că L-a înviat din morți, biruind moartea în locul nostru.

Învierea Lui poate fi învierea noastră. Acesta este înțelesul învierii lui Cristos. Nu a fost o încercare de a ilustra modul în care poți triumfa asupra necazului tău. Nu a fost doar un fel de înviere spirituală, mistică sau ciudată în care Duhul lui Isus a fost drăguț cu oamenii săraci și cu copiii și care ar trebui să fie viu în noi azi. Învierea a fost un fapt istoric. Isus a murit și a înviat, însă, când a murit, a purtat păcatul nostru. Când a ieșit din mormânt, ne-a adus viață. Dumnezeu a aplicat jertfa și învierea Lui în dreptul nostru. Aceasta este slava învierii.

Mai este o a șasea expresie, pe lângă „Cristos” este expresia: „locurile cerești, locurile cerești”. Versetul 6: „El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Cristos Isus”. Acum, ce s-a întâmplat după înviere? Ascultați, este foarte clar. Doresc să înțelegeți acest lucru. Când am fost înviați din moarte prin puterea învierii lui Cristos, am fost așezați în locurile cerești. Literal, am fost înălțați. Ce înseamnă asta? Ei bine, înseamnă simplu că, dintr-odată, am devenit vii față de Dumnezeu. Locurile cerești sunt domeniul în care trăiește Dumnezeu. Sunt locul prezenței lui Dumnezeu. Am devenit vii față de Dumnezeu, însă până acum am fost morți față de El.

Dintr-odată noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Deodată, înțelegem cine este El. Deodată, Îl iubim. Deodată, dorim să Îl slujim și să Îl cunoaștem și să avem părtășie cu El, să comunicăm cu El, să ne închinăm Lui și să Îl slăvim. Deodată, Cuvântul Lui are sens pentru noi și dorim să facem voia Lui și să-I urmăm calea și să împlinim scopul Lui și să-I aducem slavă Numelui Său. Deodată, întreaga realitate spirituală ni se deschide, și pentru prima dată începem să iubim ceea ce era curat și sfânt și drept și bun.

Pentru prima dată, ne îndreptăm afecțiunea către lucrurile de sus și nu spre cele de pe pământ. Pentru prima dată, începem bătălia cu firea și cu dorințele minții. Începem să ne luptăm cu influențele lumii din jurul nostru, pentru că acum avem o nouă agendă cerească. Avem o nouă putere și o nouă voință și o nouă viață și o nouă dispoziție și o nouă direcție. Aceasta înseamnă locurile cerești. Ne-a luat și ne-a așezat în centrul acelui mediu în care acum avem viață cerească și o vom avea pentru veșnicie.

Dumnezeu nu ne-a înviat ca apoi să ne lase să rătăcim în cimitir. Ne-a ridicat împreună la o altă lume. Noi suntem cetățeni ai cerului. De aceea spune acel cântecel: „Această lume nu este casa mea/ eu sunt doar în trecere/ comorile mele sunt sus/ undeva dincolo de întinderea albastră.” Întreaga noastră viață este acolo. Acum vedem lucrurile complet diferit. Vedem totul în lumina veșniciei. Vedem totul prin ochii lui Dumnezeu, așa cum sunt ele de fapt. Toată lumea este diferită pentru noi pentru că locuim în locurile cerești. Sigur, firea rămâne. Dorințele rămân. Lumea rămâne. Satan rămâne. Bătălia rămâne, însă înțelegem bătălia și înțelegem alternativa, și înțelegem voia lui Dumnezeu și slava lui Dumnezeu și scopul lui Dumnezeu. Totul este proaspăt și viu și frumos și limpede pentru noi.

Aceasta este diferența dintre morții care trăiesc și cei vii care mor. Asta este diferența dintre a exista ca morți vii și cei vii care vor muri. Noi murim fizic, dar suntem vii spiritual și vom fi vii pentru totdeauna. Chestiunea finală este să putem răspunde la întrebarea crucială: „Cum pot să trec dintr-o stare în alta?” Nu aceasta este întrebarea? Cum pot să nu mai fiu printre morții vii și să fiu între cei vii care mor? Răspuns: versetele 8 și 9. Aici aflăm înțelesul. Acesta este răspunsul. Cum are loc? „Căci prin har”, am discutat această chestiune. Da, am fost eliberați prin har, dar cum are loc? „prin credință, și aceasta nu vine de la voi.” Nu este lucrarea pe care o poți face tu. Este darul lui Dumnezeu. Nu este un rezultat al faptelor pentru ca nimeni să nu se laude. Nu este loc pentru efortul propriu. Nu există loc pentru laudă. Nu este loc pentru auto-felicitare, nu este o realizare umană. Nu este prin fapte. Aici spune că este prin credință, prin credință.

Poate spui: „Bine, dar ce este asta? La ce te referi când spui credință?” Aș dori să vă dau o definiție simplă a credinței. Credința este o convingere oferită de Dumnezeu, o convingere oferită de Dumnezeu că promisiunea vieții înviate, a iertării păcatelor și a cerului veșnic prin Isus sunt adevărate. Ați reținut? Credința este o convingere oferită de Dumnezeu că promisiunea vieții înviate, a iertării de păcate și a cerului veșnic prin Isus Cristos este adevărată și această convingere mișcă voința ca să Îi ceară lui Dumnezeu acest dar. Asta este credința mântuitoare. Convingerea că este adevărat, și ea face voința să Îi ceară lui Dumnezeu acest dar. Adevărul învierii este incontestabil, Isus a înviat din morți. Dovezile ne poruncesc să credem în acel eveniment și în acea persoană.

Mai mult, realitățile din Evanghelii sunt adevărate, că în Cristos există înviere din moartea spirituală, există iertare deplină a păcatului și promisiunea unui cer veșnic. Rugați-vă lui Dumnezeu ca să vă dea această convingere care să acționeze asupra voinței voastre ca să cereți, să-I cereți lui Dumnezeu acest dar. Dacă aveți această convingere, I-ați cerut: „Oh, Doamne, dă-mi darul vieții în Cristos, al iertării de păcate și al cerului veșnic?” Ați cerut aceasta?

Cred că Marți va fi comemorarea scufundării renumitului vas Titanic. Într-o noapte, în Atlanticul înghețat, o numărătoare inversă și sumbră a ajuns la 0 pentru mai mult de 2000 de oameni. Vasul de nescufundat, Titanic, s-a scufundat. Partea uimitoare a povestirii, și mă gândesc că pe mulți îi fascinează, este că mulți au ajuns la sfârșitul vieții în mod voluntar. Pot să înțeleg, căci orchestra cânta. Cum au ajuns la finalul vieții voluntar? Au refuzat cu încăpățânare locul în bărcile de salvare care au plecat umplute doar pe jumătate, ei fiind convinși că vasul nu se va scufunda. În acest fel au murit.

Pentru mine, Titanicul pare o metaforă pentru lumea întreagă, și lumea nu este altceva decât un mare Titanic. Aș vrea să vă spun ceva, prieteni dragi. Această lume se scufundă rapid, și toți susținătorii mediului și toți politicienii și toți profesorii și toți psihologii și toți oamenii religioși nu pot opri infiltrarea apei înăuntru. Întreaga lume se scufundă rapid, iar orchestra cântă și pentru unii oameni aceasta este un lucru obișnuit. Însă ne scufundăm, oameni buni. Ne scufundăm și Isus este singura barcă de salvare, singura barcă de salvare care vă izbăvește de la moartea inevitabilă și vă poate duce la țărmul din cerul nemuritor al lui Dumnezeu. Care este nebunul care moare din proprie inițiativă? Isus S-a oferit pentru voi ca barcă de salvare. Să ne rugăm împreună.

Oh, Doamne, te rugăm frumos să fii îndurător cu noi toți astăzi, te rugăm să fii îndurător, cu dragoste și să ne dai har și milă și înviere prin Cristos, și să ne eliberezi din această lume care se scufundă și se afundă în abis. Doamne, mântuiește-i pe cei care altfel ar muri ca pe un vas cu nebuni, care resping barca de salvare. Oh, Tată, îndură-Te de noi toți. Ajută-ne să avem această convingere oferită de Dumnezeu că promisiunile cu privire la învierea lui Isus Cristos, la iertarea de păcate și la promisiunea vieții veșnice sunt adevărate. Și având această convingere, îți cerem să ne dai darul vieții în Cristos. Îți cerem ca barca de salvare să se umple astăzi de păcătoși care au fost salvați de la o moarte teribilă.

Pentru ceilalți dintre noi care Te cunoaștem și care te iubim, Te slăvim și Îți mulțumim pentru viața de care deja ne bucurăm, totul datorită lui Isus Cristos. Ne-am rugat în Numele Lui măreț, Amin.

SFÂRȘIT