În această seară, din nou, abordăm tema pe care am început-o duminica trecută cu privire la domnia lui Cristos. Vreau să aveți Biblia pregătită; vom lua în considerare câteva pasaje din Scriptură pe măsură ce în seria noastră despre domnia lui Cristos, discutăm problema naturii credinței mântuitoare - natura credinței mântuitoare. Vă mărturisesc că am mult mai multe de spus decât pot spune într-o singură seară. Dacă aș avea de ales, recunosc că aș vorbi de acum până mâine în zori, pe acest subiect. Dar știind foarte bine că în câteva luni, cartea despre Evanghelia după Isus în care va fi cuprins acest material va fi în mâinile voastre, voi amâna asta pentru o abordare cât mai completă și mă voi ocupa doar de ceea ce avem timp să acoperim în această seară.

Sunt sigur că mulți dintre noi suntem foarte familiarizați cu vechiul imn al lui Charlotte Elliot intitulat „Așa cum sunt”. Acel imn, mai mult decât orice alt imn din lumea creștină, a fost de ani de zile un imn de chemare în întrunirile evanghelistice. A fost scris în 1836, deci există de ceva vreme. A fost cântat din nou și din nou.

De fapt, probabil se cântă odată pe oră în fiecare zi undeva în lume, în rândul persoanelor care vorbesc engleza. Billy Graham, de exemplu, a folosit acel imn la evanghelizări timp de 40 de ani, pentru a provoca oamenii să răspundă invitației după predicarea sa. Cel mai cunoscut vers al imnului „Așa cum sunt”, este primul vers și strofa spune astfel: „Așa cum sunt la Tine vin, putere n-am Tu-mi fii sprijin, mă spală-n sângele divin, o Mielule eu vin, eu vin”. Gândurile pe care acele cuvinte sunt menite să le transmită sunt o realitate biblică. Este pur și simplu o chemare a păcătoșilor să vină, să vină la Cristos, care Și-a vărsat sângele pentru ei. Ei trebuie să vină așa cum sunt. Asta înseamnă „Așa cum sunt”. Doar pe baza credinței, ei vor veni și El îi va mântui. „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” Iar Isus a spus: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”, Ioan 6:37. Iar imnul este menit să afirme că păcătosul care vrea să vină poate veni așa cum este, prin credință, ca să-L îmbrățișeze pe Cristos. Destul de interesant este însă că erodarea Evangheliei din zilele noastre a dat acelui vers al imnului special o întorsătură destul de insidioasă. Limbajul mesajului modern pare similar cu „Așa cum sunt”, dar diferența de sens este destul de profundă. Vedeți, păcătoșii de astăzi aud nu numai că îi va primi Cristos așa cum sunt ei, ci și că îi va lăsa să rămână așa. Mulți cred în mod eronat că pot veni la Cristos, pot primi iertare pentru păcatele lor, li se poate oferi darul nemuririi sau al cerului și apoi se îndepărtează pentru a continua să trăiască viața oricum le place, alegând, ca și cunoscutul profesor, autor și teolog biblic care spune, citez: „Să-L lăsăm pe Dumnezeu în afară și să trăim după natura veche”. Preaiubiților, aceasta este evanghelia pe care o auzim astăzi. Vino așa cum ești și trăiește mai departe așa cum ești. Isus te va primi exact așa cum ești. De fapt, El te va lăsa să rămâi la fel.

În cadrul unei conferințe biblice, în urmă cu câțiva ani, un cunoscut vorbitor a adus un mesaj despre mântuire. El a susținut că a spune oamenilor nemântuiți că trebuie să se predea lui Cristos este același lucru cu predicarea mântuirii prin fapte. El a definit mântuirea ca „darul necondiționat al vieții veșnice dat oamenilor care cred adevărul despre Cristos, indiferent dacă aleg sau nu să-L asculte”. Și unul dintre punctele lui principale a fost că mântuirea poate sau nu să modifice comportamentul unei persoane. „Caracterul transformat”, a spus el, „este de dorit, dar chiar dacă nu se produce nici o schimbare în stilul de viață, cel care a crezut adevărul Evangheliei și L-a primit pe Cristos se poate odihni în certitudinea iertării și a cerului”. Acest lucru este omniprezent în societatea noastră, fiind predicat astăzi; mari mulțimi se apropie de Cristos chiar și în aceste condiții. Ei cred că nu există un preț real de plătit. Ei răspund cu entuziasm când li se oferă iertare. Ei răspund cu bucurie când li se oferă perspectiva cerului și biruința asupra morții. Însă ei nu simt gravitatea vinovăției lor în fața lui Dumnezeu. Ei nu au nicio dorință de a fi eliberați, în special din robia păcatului, și cu siguranță nu au nicio dorință arzătoare de a asculta de Cristos. Și sunt convins că astfel de oameni sunt înșelați de o interpretare eronată a evangheliei. Credința pe care o primesc, credința pe care se bazează este doar consimțământul intelectual sau poate apucarea emoțională a ceva sau a cuiva care să le rezolve problemele, dar asta nu îi mântuie. Cu toate acestea, aceasta este cea mai comună formă de evanghelizare. Și mulți predică acest tip de mesaj slab și înșelător. Presupun că trebuie să ne punem întrebarea: este asta ceva nou? Și sincer, răspunsul este că nu este deloc nou. Unul dintre capitolele care vor fi incluse în carte este un capitol despre Evanghelie conform istoriei bisericii. Și dacă urmăriți istoria bisericii de la părinții, care au trăit după biserica primară, chiar până astăzi, veți descoperi că acest tip de predicare a credinței ușoare a fost susținut întotdeauna. Și oamenii reacționau la aceasta în toată istoria bisericii, postulând și afirmând diferența dintre acea Evanghelie și adevărata Evanghelie. De exemplu, alegeți o lumină strălucitoare din istoria bisericii creștine cu numele de Martin Luther. Martin Luther, ieșind din romano-catolicism, a luptat mai mult decât oricine pentru adevărul că omul este mântuit prin credință, și nu prin fapte. El nu s-a clătinat niciodată în ce privește insistența sa că faptele ar fi necesare pentru validarea credinței.

De exemplu, Martin Luther, în prefața la Comentariul asupra epistolei către romani, scria: „Credința nu este ceva visat, o iluzie umană, deși asta înțeleg mulți oameni prin termen. Ori de câte ori văd că nu este urmată nici de o îmbunătățire a moralei, nici de fapte bune, în timp ce încă se mai spun multe despre credință, fac greșeala de a declara că nu este suficientă credința, că trebuie să facem fapte dacă vrem să devenim neprihăniți și să obținem mântuirea. Motivul este că atunci când aud Evanghelia pierd ideea principală. În inimile lor și din propriile resurse, ei evocă o idee pe care o numesc credință, pe care o tratează ca pe o credință autentică. Cu toate acestea, nu este decât o fabricație umană, o idee fără o experiență corespunzătoare în adâncul inimii. Prin urmare, este ineficientă și nu este urmată de un mod de viață mai bun", am încheiat citatul. Aceasta nu este credință în cele din urmă, doar că ei numesc asta ca fiind credință. Luther continuă să scrie în comentariul epistolei către Romani: „Totuși, credința este ceva prin care Dumnezeu lucrează în noi. Ne schimbă și suntem renăscuți din Dumnezeu. Credința nu-l lasă pe vechiul Adam să trăiască și ne face oameni cu totul diferiți în inimă, în minte și în toate puterile noastre. Ea este însoțită de Duhul Sfânt. O, când vine vorba de credință, ce realitate vie, creativă, activă, și puternică este. Nu poate face altceva decât bine în orice moment. Nu așteaptă niciodată să te întrebi dacă mai este vreo treabă bună de făcut; mai degrabă înainte ca întrebarea să fie pusă, credința a făcut fapta și continuă să o facă. Un om care nu acționează în acest fel este un om fără credință. El bâjbâie după credință și caută fapte bune, dar nu știe nici ce este credința și nici ce sunt faptele bune. Cu toate acestea, el continuă să vorbească prostii despre credință și fapte bune. Este cu adevărat imposibil să separi lucrările de credință la fel cum este imposibil să separi căldura și lumina de foc”, am încheiat citatul. Asta a spus Martin Luther.

Există o credință falsă, o credință visătoare, o iluzie care nu schimbă nimic, asta nu este credința mântuitoare. Uitați-vă până în perioada modernă și citiți scriitor după scriitor care afirmă necesitatea unei credințe adevărate, care are ca rezultat o viață absolut și total transformată. Există o mulțime de citate care ar putea fi date pentru a demonstra că acesta a fost caracterul doctrinei bisericii de-a lungul anilor de la Noul Testament încoace. Dar aducând-o chiar în perioada modernă, iată un citat din A.W. Pink - care de altfel a spus multe despre acest subiect, - ascultați ceea ce a scris în anul 1937:„Termenii mântuirii lui Cristos sunt declarați în mod eronat de evanghelistul actual” – și asta a fost spusă acum 50 de ani, aceeași problemă - „Cu foarte rare excepții, evanghelistul actual le spune ascultătorilor săi că mântuirea este prin har și este primită ca dar gratuit, că Cristos a făcut totul pentru păcătos și nu rămâne decât ca el să creadă, să se încreadă în meritele infinite ale sângelui Său. Și pe scară atât de largă prevalează acum această concepție în cercurile ortodoxe, atât de des a fost auzită de ei, atât de adânc a prins rădăcini în mintea lor, încât să o conteste acum și să o denunțe ca fiind atât de inadecvată și unilaterală, înșelătoare și eronată, înseamnă pentru ei să curteze instantaneu stigmatul de a fi eretic și a fi însărcinat cu necinstirea lucrării încheiate a lui Cristos prin inocularea mântuirii prin fapte”, am încheiat citatul - exact aceeași problemă.

În acele zile a existat un mesaj al evangheliștilor care cerea o credință care nu aducea nicio schimbare și oricine a vorbit împotriva ei a fost acuzat că a predicat mântuirea prin fapte. Pink spune: „Mântuirea este prin har, numai prin har. Cu toate acestea, harul divin nu este exercitat în detrimentul sfințeniei, deoarece nu se compromite niciodată cu păcatul. De asemenea, este adevărat că mântuirea este primită în dar. Dar o mână goală trebuie să o primească și nu-i o mână care încă apucă strâns această lume. Pentru mântuire este necesar ceva mai mult decât a crede. O inimă întărită în răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu nu poate avea o credință mântuitoare. Mai întâi trebuie frântă. Și numai cei care sunt orbi spiritual vor declara că Cristos va mântui pe oricine disprețuiește autoritatea Sa și Îi refuză jugul. Acei predicatori care le spun păcătoșilor că pot fi mântuiți fără să-și părăsească idolii, fără să se pocăiască, fără să se predea domniei lui Cristos, greșesc la fel și sunt la fel de periculoși ca și alții care insistă că mântuirea este prin fapte și că cerul trebuie câștigat prin propriile eforturi”. Am încheiat citatul. Aceeași problemă – aceeași problemă. O vedem în cele mai vechi crezuri ale bisericii, o vedem articulată până la unul ca W. Griffith Thomas, care a fost unul dintre fondatorii Seminarului Dallas, pledând pentru o credință însoțită de domnia lui Cristos. Asta a fost întotdeauna în centrul mesajului pe care biserica l-a avut. De ce nu au ascultat oamenii? De ce nu i-au ascultat pe primii părinți care au susținut o credință care a produs o viață transformată? De ce nu l-au ascultat pe unul ca Martin Luther? De ce nu au ascultat un A.W. Pink, sau W.H. Griffith Thomas? De ce nu ascultă astăzi? De ce oamenii nu aud când spunem că o Evanghelie care nu afirmă pocăința, mărturisirea și supunerea față de Cristos ca Domn nu este completă? Ei bine, cred că răspunsul este că apelurile unei credințe ușoare obțin rezultate exterioare. Ați înteles? Consideră că obțin rezultate exterioare. Faci Evanghelia accesibilă, oamenii răspund, oamenii vin în fată, vin pe culoar, poți contabiliza numărul, au fost mântuiți atât de mulți. Iar ceea ce avem astăzi este o formă de evanghelizare care a fost într-adevăr stilizată și popularizată de Charles G. Finney, care a dezvoltat sistemul prin care se folosește invitația, așa cum îl știm astăzi chiar în același timp în care Elliott scria „Așa cum sunt” (anii 1830).

Charles G. Finney a fost un avocat al statului New York, fără nicio pregătire teologică. Avea o minte pricepută, logică. A fost convertit în 1821. A devenit un evanghelist și un militant foarte popular al trezirii spirituale. El credea că mântuirea este în întregime rezultatul unei alegeri umane. El credea că omul ar putea face acea alegere umană, deoarece nu era în mod natural depravat. Avea o anumită aplecare spre păcat, dar nu așa era constituția lui, așadar, avea în el capacitatea de a alege ceea ce este corect. Așa că Finney a stabilit că, din moment ce omul putea face ceea ce este corect, din moment ce nu era depravat înnăscut, ceea ce trebuia să faci era să lucrezi la voința omului. Și, dacă ai putea activa voința omului sau ai motiva voința omului, el ar face alegerea corectă. Și ai putea folosi aproape orice mijloc legitim sau chiar nelegitim, inclusiv manipulare și emoție. El a dezvoltat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „bancă anxioasă, sau a neliniștii spirituale (banca cercetării spirituale)” și a început să-i cheme pe oameni în față. Acesta a fost un trend nou. În vremurile anterioare, în anii marii treziri spirituale a lui George Whitfield și a lui Jonathan Edwards, nu s-a mai făcut așa ceva. Dar Finney a început să-i cheme pe oameni în față la ceea ce el a numit „banca neliniștii (cercetrii sprituale)”. Ulterior, a devenit cunoscută în metodism ca „altar”, iar oamenii au devenit apoi obiectivul. Și, pe măsură ce predicatorul se apropia de final, începea să cheme oamenii în față, pentru că oamenii doreau ceva vizibil, deoarece lucrarea invizibilă a regenerării nu putea fi văzută.

Răspunsul la lucrarea sa și la capacitatea sa logică de convingere a fost grozav. Oamenii au venit la banca nelinștii (cercetării) spirituale. Aparent a avut succes în a-i aduce acolo. De fapt, el a avut un succes atât de mare încât oamenii au fost reticenți să spună ceva împotriva lui, temându-se că ar putea spune ceva împotriva Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Dar, pe măsură ce mergeau după un timp acolo pentru a verifica ce rămânea după ce Finney termina treaba, colegii săi nu au putut ă nu-și dea seama de numărul mic de convertiți care au rămas fideli. Într-o scrisoare adresată lui Finney, din 25 decembrie 1834, James Boyle i-a pus aceste întrebări: „Să ne uităm la oamenii din locurile în care tu, ceilalți și cu mine am lucrat ca slujitori ai trezirii, care este acum starea lor morală? Care era starea lor la trei luni după ce i-am lăsat? Am vizitat odată sau de câteva ori multe dintre aceste locuri și am suspinat în duhul să văd starea tristă, înghețată, firească, controversată în care au căzut bisericile și au căzut foarte repede, imediat după ce am plecat de la ele.” De fapt, mulți dintre cei care au evaluat lucrarea lui Finney au fost convinși că păcătoșii treziți emoțional, dar nu spiritual, devin împietriți și sceptici. Orice chemare evanghelică, ce solicită oamenilor, pe fondul unor emoții temporare, decizia să creadă adevărul Evangheliei și să-L primească pe Isus ca Mântuitor, este insuficientă. Acum, dați-mi voie să spun ceva și vreau să auziți asta.

Cineva poate fi mântuit fără a înțelege adevărul deplin al pocăinței. Cineva poate fi mântuit fără a înțelege realitatea deplină a domniei lui Cristos. Cineva poate fi mântuit fără să înțeleagă pe deplin chemarea la ascultare, pentru că nimeni nu le-a spus despre asta. Dar ascultați: nimeni care nu este mântuit nu se va căi, nu se va supune sau nu va asculta. Aceasta este problema. Cineva a venit la mine duminica trecută, seara, și mi-a spus: „Știi, când mi s-a prezentat Evanghelia, nimeni nu mi-a spus despre domnia lui Cristos, nimeni nu mi-a spus despre pocăință, nimeni nu mi-a spus că viața mea trebuie să fie supusă Lui în ascultare.” Ei bine, singura întrebare este, te-ai pocăit? Vrei să te supui lui Cristos? Strigătul inimii tale este de a-L asculta? Dacă răspunsul este da, mulțumesc lui Dumnezeu că mântuirea a fost reală, chiar dacă mesajul a fost incomplet. În introducerea cărții fac o afirmație pe care o consider importantă. Unii ar putea crede că pun sub semnul întrebării autenticitatea oricui este convertit la Cristos fără o înțelegere deplină a domniei Sale; nu este cazul. De fapt, sunt sigur că, deși unii înțeleg mai mult decât alții, nimeni, în momentul convertirii, nu înțelege pe deplin toate implicațiile domniei lui Isus. Dar sunt la fel de sigur că nimeni nu poate fi mântuit dacă nu-i dispus să asculte sau se răzvrătește în mod conștient împotriva domniei lui Cristos. Iar semnul adevăratei mântuiri este că ea determină întotdeauna omul să accepte domnia lui Cristos. Nu există niciun motiv pentru a proclama o Evanghelie superficială.

Nu există niciun motiv să nu le spui oamenilor despre domnia lui Cristos. Nu există niciun motiv să nu le spui să se întoarcă de la păcatul lor și să se pocăiască. Nu există niciun motiv să nu le spunem să-și supună viața lui Cristos. Nu există niciun motiv să nu le spunem să renunțe la tot ce au pentru tot ceea ce este El. Veți zice: „Păi, dacă faci toate acestea, poate că nu vor accepta”. Ei bine, atunci, dacă așa stau lucrurile, Duhul lui Dumnezeu nu lucrează în inima lor. Ce câștigați dacă oferiți un mesaj incomplet și primiți un răspuns? Este posibil să nu existe deloc o convertire adevărată. Dacă adevărul îi alungă pe oameni, atunci spuneți adevărul și alungați-i, astfel încât ei și voi să fiți pe deplin convinși în mintea voastră că resping, nu acceptă o credință falsă și apoi trăiesc cu iluzia că sunt mântuiți, când de fapt ei nu sunt. Întoarceți pentru un moment la Luca capitolul 14. Versetul 25: „Împreună cu Isus mergeau multe noroade. El s-a întors și le-a zis” - acum, aici îl vedem pe Isus care face o invitație evanghelistică - „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său pe mama sa, pe nevasta sa, pe copii săi, pe frații săi, pe nurorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu.” Sună bine invitația asta? Adică, dacă cineva ți-ar spune: „Azi după-amiază vreau să te duci și să le prezinți Evanghelia tuturor oamenilor din parc, iar ceea ce vreau să le spui este următorul lucru: „dacă vreunul dintre voi nu vine la Cristos și nu-și urăște tatăl, mama și soția, copiii, frații și surorile și chiar propria sa viață, nu poate fi ucenicul Lui.” Ai crede că și-a pierdut mințile. Și, probabil, i-ai spune: „Nu-i poți întoarce pe oameni cu o astfel de abordare”.

Mai apoi, El a spus în versetul 27: „Și oricine nu-și poartă crucea, și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” - cu alte cuvinte, trebuie să fie dispus să moară. „Căci cine dintre voi, atunci când vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârșească? Pentru ca nu cumva după ce i-a pus temelia să nu-l poată sfârși, și toți cei ce-l vor vedea, să înceapă să râdă de el și să zică: ‘Omul acesta a început să zidească, și n-a putut isprăvi’. Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui (cu douăzeci de mii)? Altfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace. Tot așa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”. Iată invitația mea, una destul de solicitantă. Urăște-ți familia, fii gata să-ți dai viața, fii gata să renunți la toate bunurile tale, plătește prețul. Cred în mântuirea prin credință, doar prin har. Dar, când Dumnezeu, în harul Său, lucrează o mântuire adevărată, aceasta conține aceste ingrediente. Vedeți, mântuirea autentică necesită o credință adevărată. Nu este suficient să ai o credință fantezistă, o credință visătoare, o credință care nu este altceva decât o iluzie. Problema este că trebuie să fie acea credință autentică. „Da”, i-a spus Pavel temnicerului din Filipi, „dacă vrei să fii mântuit, crede în Domnul Isus și vei fi mântuit”. Oricine crede va fi mântuit, dar întrebarea este ce fel de credință - despre ce fel de credință vorbim? Acum, în primul rând, pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să spunem că există o credință care nu mântuiește. Să mergem la Evanghelia după Ioan, capitolul 2. Am putea folosi o mulțime de ilustrații, dar vreau să urmăriți foarte atent. În Ioan 2:23, „Pe când era Isus în Ierusalim la praznicul Paștelor, în timpul sărbătorii, mulți au crezut în numele Lui”. Puteți reține asta? Mulți au crezut în numele Lui, adică în Cine era. Fără îndoială, crezându-L a fi marele profet, probabil că mulți dintre ei credeau că El este Mesia. Ei au crezut în numele Lui, „văzând semnele pe care le făcea. Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că Îi cunoștea pe toți și n-avea trebuință să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El însuși știa ce este în om”, și știa că credința lor nu era credința adevarată. Ei credeau, dar credința lor nu era adecvată - nu era autentică. Nu exista credință mântuitoare.

Mai simplu spus, El nu putea crede în credința lor. El nu credea în credința lor. Ei credeau că El este Mesia; asta nu înseamnă că și-au predat sufletele domniei Sale. Asta nu înseamnă că au fost gata să se abată de la păcatul lor. El știa că o astfel de credință era superficială. Știa că nu era lucrarea autentică a Duhului lui Dumnezeu. Și, dacă ar fi vorbit despre jertfă, atunci când ar fi adus subiectul despre pocăință, atunci când urma să vorbească despre o cruce, ei ar fi plecat. Iar Isus nu ar accepta o decizie emoțională, de moment. El nu ar accepta o credință născută din egoism. Întoarceți la Ioan capitolul 6. Toată lumea ar dori absolvirea de păcat și promisiunea nemuririi în cer, dar asta ar putea să se nască pur și simplu din egoism. În Ioan 6:14: „Oamenii care au văzut minunea pe care o făcuse Isus, ziceau: ‘Cu adevărat acesta este proorocul cel așteptat în lume’” - și aici, se face referire la minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor. „Acesta este cu adevărat profetul” - Profetul, cel făgăduit în Vechiul Testament, Mesia - „care va veni în lume.” Isus, fiindcă știa că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăși la munte numai El singur”. Nu avea nimic de-a face cu felul lor de credință. Ei credeau că El este Mesia. Au vrut să-L forțeze să facă planurile lor. Însă El nu avea nimic de-a face cu asta. În al șaizeci și șaselea verset al acelui capitol, vă rog să rețineți, după învățătura Lui foarte puternică în care spune „trebuie să mâncați trupul Meu și să beți sângele Meu”, trebuie să fiți gata să acceptați moartea Mea, jertfa Mea și acele lucruri pe care El le-a cerut în ceea ce privește dedicarea lor, se spune: „mulți dintre ucenicii Săi s-au întors înapoi și nu mai umblau cu El”. Iar El i-a despărțit de cei adevărați când „le-a spus celor Doisprezece: ‘Voi nu vreți să vă duceți?’ Însă Simon Petru, reprezentantul credincioșilor adevărați, i-a răspuns: ‘Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice și noi am crezut și am ajuns la cunoștința că Tu ești Cristosul sfântul lui Dumnezeu’”. Iar Isus le-a răspuns: „Da, totuși unul dintre voi este un drac”. Deci, chiar și în mijlocul celor care l-au urmat pe Isus, au fost unii care au crezut momentan și au vrut să-L facă rege, au fost unii care au crezut pentru o vreme, dar când discuția a devenit dificilă, au plecat. Printre ei a fost și Iuda care nu a crezut niciodată cu adevărat în mântuire, dar a rămas în picioare până la capăt pentru a obține ceea ce își dorea. Uitați-vă la Ioan 8, versetul 30; Isus dialoghează iarăși cu conducătorii evrei. Versetul 30 spune: „Pe când vorbea Isus astfel, mulți au crezut în El”. Sună bine, s-ar putea să pară mântuire pentru unii, cu excepția faptului că Isus le-a spus Iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei”. Această mică secțiune a Scripturii a fost prima mare introducere pe care am avut-o vreodată la acest subiect. Ești un adevărat ucenic când rămâi în Cuvântul Său. Uitați-vă la capitolul 12, versetul 42, „Totuși, chiar dintre fruntași, mulți au crezut în El” - din nou, au crezut. „Dar, de frica fariseilor, nu-L mărturiseau” – nu-L mărturiseau pe față - „ca să nu fie dați afară din sinagogă, căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu”. Ei iubeau mai mult slava oamenilor. Aveau să creadă până la un punct. Ne întoarcem la versetul 26, care explică unde se aflau: „Dacă Îmi slujește cineva, să mă urmeze”. Să Mă urmeze. În Ioan 15, din nou, Isus arată mlădița lui Iuda, credinciosul temporar, ucenicul temporar. „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa, nici voi nu puteți aduce roadă, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele; Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard”. Sunt unii care stau o vreme și dispar. Cel mai semnificativ text dintre toate pasajele legate de această chestiune de credință, este Iacov 2; să ne uităm foarte pe scurt. Iacov 2, cu versetul 14: „Frații mei, ce-i folosește cuiva” - afirmație foarte importantă: „La ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă nu are fapte?” - ce folos are? „Poate oare credința aceasta să-l mântuiască?” Care este răspunsul? Nu, nu-l poate mântui. Poate o astfel de credință să aducă mântuire? La ce folosește? Poate credința care nu-i însoțită de un caracter transformat să mântuiască? Poate credința care nu-i însoțită de o conduită dreaptă să mântuiască? Bineînțeles că nu. Versetul 19 subliniază mai exact asta. „Tu crezi că Dumnezeu este unul, și bine faci; dar și dracii cred și se înfioară”. Aceasta este o afirmație cutremurătoare. „Crezi că Dumnezeu este unul? bine faci; și dracii cred și se înfioară”. Ei sunt deasupra ta. Ei cred și se înfioară. Crezi și consideri că ești mântuit. Ei sunt înaintea ta. Demonii au o teolgie bună, dar nu se vor pleca în fața domniei lui Cristos. Ei nu se vor pleca în fața suveranității lui Dumnezeu. Au ales răzvrătirea. Urăsc binele și prețuiesc răul. Într-un sens, credința moartă este inferioară credinței drăcești; ei măcar se înfioară. Deci, din aceste versete puteți vedea că există o credință care nu mântuiește. Există o credință temporară, parțială, inadecvată, diferită de credința care mântuie. Ioan 3:16, cuvântul de acolo „crede”, „pentru ca oricine crede să nu piară”, cuvântul „crede” este același cuvânt folosit și în Ioan 2:24 tradus „încredere - încredere”. Este ceva mai mult decât să credem faptele; este vorba de încrederea din viața cuiva, care se întoarce de la păcat, se supune lui Cristos, iar Duhul lui Dumnezeu lucrează totul și produce o viață schimbată. Vedeți, mântuirea și credința mântuitoare presupun mai mult decât dorința de a fi iertat, mai mult decât dorința după cer; aici este implicată disponibilitatea cuiva de a se întoarce de la păcat și de a se supune lui Cristos. Cu toate acestea, preaiubiților, e șocant - și spun asta ca un sfat – e șocant, există profesori și predicatori biblici, în contextul evanghelic conservator, care nu acceptă nicio legătură în mod necesar între credință și fapte. Prin urmare, ei sunt obligați să primească ca fiind autentică orice manifestare de credință, deoarece, dacă nu există neapărat o corelare între credință și fapte, atunci orice fel de manifestare este acceptată. Scriitorul, Ray Sanford, în The Handbook of Personal Evangelism (Manualul de evanghelizare personală), spune: „Credința moartă poate mântui”. Credința moartă poate mântui? Sunt demonii mântuiți? Credința lor este mai bună decât credința moartă. Zane Hodges, scriind în cartea sa Evanghelia sub asediu, declară că „Oricum am interpreta Iacov 2:14-26, nu se poate spune că faptele bune sunt dovezi esențiale ale credinței adevărate”. O, Doamne, cum poți să spui așa ceva? Și încearcă să ne facă să credem că credința lor moartă a fost odată vie, dar a murit. El spune că era vie când au luat decizia inițială, dar a murit și totuși mântuirea lor eternă este sigură. Cu alte cuvinte, el spune că nu există nicio perseverență a sfinților. Ai putea crede la un moment dat și să nu mai fi nevoit să crezi niciodată. Acum, există și alți scriitori care ar spune că există un fel de credință stearpă, inutilă, un fel de recunoaștere intelectuală (academică) a adevărului, dar se opun la definirea credinței în termeni care implică supunerea sau angajamentul vieții cuiva. Deci, ei spun că există o credință care nu mântuie, dar spun că nu este necesar să avem o credință care implică angajamentul sau pocăința. Deci, undeva între o credință care nu cere niciun angajament și o credință inadecvată, există o fantă în care poți să te strecori și probabil să obții mântuirea. Iată ce spune Charles Ryrie: „Evanghelia nu se rezumă la mesajul credinței plus angajamentul vieții”. Iar Hodges, spune din nou: „Credința mântuitoare nu este altceva decât un răspuns la o invitație divină”. El continuă și spune că: „În creștinătatea modernă se susține că credința unui creștin autentic nu poate eșua. Dar aceasta nu este o afirmație care poate fi verificată din Noul Testament. ‘Nu există nimic,’” spune el, “care să susțină opinia că perseverența în credință este un rezultat inevitabil al mântuirii adevărate”. O afirmație absolut incredibilă - uimitoare - „nu există nimic care să susțină opinia că perseverența în credință sau credința continuă este un rezultat inevitabil al mântuirii adevărate?” Am crezut asta toată viața mea. Cred că, dacă aveți o credință care mântuiește, acea credință persistă. Veți spune: „Păi, ne învață Biblia așa ceva?” Da, sigur că da. Cum poate cineva să spună că nu există nimic în Scriptură care să susțină așa ceva este de neînțeles. Ascultați, de exemplu - nici nu știu de unde să încep, sunt atât de multe locuri. „Vă fac cunoscut, fraților”, 1 Corinteni 15:1, „Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați primit-o, în care ați rămas” – acum ascultați - „și prin care sunteți mântuiți dacă o țineți așa după cum v-am propovăduit-o, altfel degeaba ați crezut” Cât de clar este asta? Sunteți mântuiți dacă o țineți așa.

Ce ziceți de Coloseni 1:21? „Și pe voi care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină.” Cu alte cuvinte, ați fost mântuiți. Versetul 23, „Negreșit, dacă rămâneți și mai departe întemeiați și neclintiți în credință, fără să vă abateți de la nădejdea Evangheliei”. În schimb, dacă nu ați rămas neclintiți și dacă nu ați continuat în credință și dacă ați fost îndepărtați de la nădejdea voastră în Evanghelie, nu ați fost niciodată mântuiți. Perseverența este o parte a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu. El nu ne asigură doar prin decretul Său divin; El prin Duhul Său pune în noi perseverența în credință. Uitați-vă la epistola către Evrei, vom analiza câteva versete de acolo. Deschideți Biblia la Evrei capitolul 2, vom trece prin el foarte repede și vom analiza rapid câteva versete pentru a vă confirma acest lucru. Evrei 2:1, „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ținem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtați de ele. Căci dacă cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit și dacă orice abatere și orice neascultare și-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare?” Cu alte cuvinte, mesajul de aici este: „Ar fi bine să avem o mântuire de care nu ne îndepărtăm altfel nu vom scăpa de judecata lui Dumnezeu”. De ce? Pentru că, dacă ne îndepărtăm de ceea ce am crezut cândva, ne îndreptăm spre judecată și aceasta este dovada că încă de la început nu am fost mântuiți. Capitolul 3, versetul 14, acest lucru este atât de clar: „Căci noi” - și îmi place acest lucru, versetul 14 - „Căci ne-am făcut părtași ai lui Cristos, dacă păstrăm până la sfârșit.” 4:14 „Astfel, fiindcă avem un mare Preot, însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră”. Capitolul 6, versetul 11, „Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeași râvnă ca să păstreze până la sfârșit o deplină nădejde, așa încât să nu vă leneviți, ci să călcați pe urmele celor ce, prin credință și răbdare, moștenesc făgăduințele”. Capitolul 10 cu versetul 34, din nou același concept: „În adevăr ați avut milă de cei din temniță și ați primit cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care știți că aveți în ceruri o avuție mai bună, care dăinuiește. Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră, pe care o așteaptă o mare răsplătire”, versetul 36. “Încă puțină, foarte puțină vreme”- versetul 37 -„și Cel ce vine va veni și nu va zăbovi și cel neprihănit va trăi prin credință. Dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el. Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă,” - și acum punctul culminant -”ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului - Evrei 10:39. Evrei 12:14, acest lucru este atât de clar: „Urmăriți pacea cu toții și sfințirea” - aceasta este separarea, evlavia, virtutea - „fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul”. Toți cei care Îl văd pe Domnul vor fi sfințiți.

După care de la Iacov 1:2 înainte: „Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic”. Cu alte cuvinte, când vin încercările, îți dovedesc credincioșia, îți dovedesc caracterul. Iar versetul 12, „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun va primi cununa vieții” – asta se referă la viața veșnică - „pe care a făgăduit-o Domnul celor care”, la un moment dat, în trecut, au crezut în El. Asta scrie? Nu: „Celor ce Îl iubesc” - celor ce Îl iubesc. Cei care Îl iubesc, cei care Îl ascultă, cei care perseverează în credință sunt adevărații credincioși. 2Timotei 2:12 spune: „Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El”. Vom împărăți împreună cu El, dacă vom răbda până la sfârșit. Credincioșia lui Dumnezeu este o binecuvântare pentru credincioșii răbdători și loiali. Dar observați a doua jumătate a versetului 12, „Dacă ne lepădăm de El, și El se va lepăda de noi”. Vedeți, dacă răbdăm, vom împărăți. Dacă ne lepădăm, în orice moment, credința noastră moare, de fapt încă de la început ea nu a fost niciodată acolo. A fost o credință de fațadă, o credință ireală, o credință falsă. El se va lepăda de noi.

„Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios”. Ce înseamnă asta? Ei bine, ideea credincioșiei Sale de acolo are legătură cu judecata - are legătură cu judecata. Este posibil să fim necredincioși, dar El va fi credincios promisiunii Sale de a-i judeca pe cei necredincioși. Asta înseamnă că, dacă răbdăm, împărățim. Dacă ne lepădăm și El se va lepăda. S-ar putea să fim necredincioși, adică să nu ne ținem promisiunea, dar El o va păstra pe a Sa. Și s-ar putea să Îi facem o promisiune lui Cristos la un moment dat și să nu o ținem niciodată, dar atunci când Dumnezeu face o promisiune de a pedepsi păcatul, El va face asta, El se va ține de promisiune. Așadar, aceste versete oferă o binecuvântare credinciosului loial și răbdător și pronunță un blestem asupra unui suflet neloial și necredincios. Ioan 3 se poate să fie într-adevăr sursa acestui gând. „Cel ce nu crede a și fost judecat pentru că nu a crezut”. Preaiubiților, natura credinței mântuitoare se referă la faptul că atunci când Dumnezeu dă acea credință, El va și susține acea credință. Și dacă vine un moment în care o persoană încetează să mai creadă, credința aceea nu a fost niciodată credința pe care o dă Dumnezeu.

Acum, să privim puțin mai atent la această credință mântuitoare pe măsură ce încheiem. Ce este? Ce este credința mântuitoare? Dați-mi voie să vă spun ceva, încă un gând, mai general, primiți acest gând, nu-i așa? Pentru că atunci când le spui oamenilor: „Credința mântuitoare implică pocăință și angajament față de Cristos”, ei vor spune: „Păi, mai adăugați și alte lucruri, nu trebuie altceva decât să credeți. „Doar crede”, spune cântarea, - vă amintiți acea cântare „Crede doar, crede doar?” - asta este tot. Însă asta este departe de adevărul că faptele omenești nu își au locul în mântuire, iar credința superficială modernă a făcut din actul credinței o lucrare în întregime umană. De ce spun asta? Pentru că este fragilă și temporară; poate rezista sau nu, și acest lucru nu este adevărat pentru ceea ce Dumnezeu dăruiește. Înțelegeți asta? Deci asta este o mântuire prin fapte, pe care un om o poate face sau nu o face, după propriul său capriciu. Dar dacă credeți că mântuirea este datorată harului lui Dumnezeu și că Dumnezeu acordă acea credință, atunci credința pe care Dumnezeu o oferă nu este temporară, este durabilă și nu este supusă vreunui moft pe care omul îl are. Nu mai există motive pentru a crede că un om care trăiește viața creștină ar putea să-și anuleze credința dată de Dumnezeu decât dacă un om ar fi putut-o genera de la început pentru a fi mântuit. Dacă este de la Dumnezeu, ea este divină. Dacă este de la Dumnezeu, ea este durabilă. Pe când credința superficială nu exclude faptele din Evanghelie, ea devine o mântuire a faptelor, prin care un om își dă și își ia credința după bunul său plac. Aceasta nu este credința biblică. A spune că cineva o poate avea în momentul mântuirii ca un dar al lui Dumnezeu, dar poate renunța la ea oricând dorește, nu are sens. Aceasta neagă lucrarea lui Dumnezeu. Neagă că Dumnezeu este Cel care dă și susține harul care face credința să dureze. Acum, dați-mi voie să vă prezint doar câteva lucruri pe care să le aveți în vedere. O definiție a credinței mântuitoare, foarte simplă; Unu: este un dar de la Dumnezeu - este un dar de la Dumnezeu. Efeseni 2, știți, versetele 8 și 9, „Căci prin har ați fost mântuiți prin credință și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Credința este un dar al lui Dumnezeu. Acum, care este darul lui Dumnezeu aici? Unii spun că este credința, alții spun că nu este credința. Savantul grec B.F. Wescott spune că darul lui Dumnezeu este „energia mântuitoare a credinței”. Alții cred că nu poți susține așa ceva în greacă, pentru că ceea ce ai aici este un neutru și un feminin. De exemplu, „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință” - credința este la genul feminin. „Și aceasta” este la neutru, deci nu se poate folosi un pronume neutru pentru a defini un substantiv feminin, astfel încât unii s-ar simți mai confortabil spunând „aceasta” trebuie să aibă în vedere întregul act de mântuire. Bun - minunat; știți ce face parte din întregul act de mântuire? „Sunteți mântuiți prin har, prin credință, nu prin voi înșivă” - deci, dacă vreți să-l considerați atotcuprinzător, harul, credința, mântuirea, totul este un dar de la cine? De la Dumnezeu. Mă simt confortabil cu această imagine. Cuprinde totul. Oricum ar fi, credința este inclusă. Isus i-a spus lui Petru, versetul 17 din Matei 16: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”. Ce zice? Petru tocmai spusese: „Tu ești Cristosul” - „Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”. Aceasta este o mărturisire. Aceasta este o mărturisire mântuitoare. Iar Isus i-a spus: „Nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”. Dumnezeu Tatăl este Cel care oferă posibilitatea cuiva de a crede. Omul, închis adânc în moartea propriului său păcat, nu-și poate genera propria credință. Ioan 6:44, „Nimeni nu poate veni la Mine” - adică la credință - „dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis”. Versetul 47, „Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în Mine are viață veșnică”. Aceste două versete se unesc pentru a afirma că Tatăl oferă credința. Tatăl te atrage generând credința ta. Este un dar al lui Dumnezeu. Este un dar al lui Dumnezeu, nu poate fi mai puțin de atât, deoarece natura căzută nu poate genera credință în Dumnezeu. Uneori îi auzi pe oameni spunând „credința este un lucru firesc”. Nu este. Credința naturală nu te poate mântui, credința supranaturală poate; ea vine de la Dumnezeu. Ascultați ce spune versetul 16 din Fapte capitolul 3; predicând, Petru afirmă: „prin credința în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta pe care-l vedeți și cunoașteți; - acum, ascultați acest lucru – „credința în El”- adică în Isus Cristos - „a dat omului acestuia o tămăduire deplină”.

Știți de ce a fost acel om vindecat? Pentru că a crezut. Știți de unde a primit credința? De la cine? De la Cristos. „Această credință care vine prin El” – de la El, “El” cu “E” mare, de la Domnul Isus Cristos. Filipeni 1:29 - „Căci cu privire la Cristos vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci și să pătimiți pentru El”. Ascultați încă o dată. „Vi s-a dat harul să credeți” - nu este minunat? Este un dar al lui Dumnezeu. Nu poți să-l obții prin propriile puteri. Este dat într-un mod suveran. 2 Petru 1:1: „Simon Petru, rob al lui Isus Cristos, către cei ce au căpătat o credință de același preț cu a noastră”. Petru știa, credința era un dar. „Cei ce au căpătat o credință de același preț cu a noastră” sunt cei cărora le scrie. Credința este un dar de la Dumnezeu.

În al doilea rând, este permanentă - permanentă. Ca dar divin, nu este nici trecătoare, nici fără putere, este permanentă - este permanentă. Nu este ceva ce Dumnezeu dă și ia. Nu este ceva ce omul invocă și apoi pierde. De ce? Romani 1:17 „Cel neprihănit va trăi prin credință”. El continuă să trăiască prin credință. Dumnezeu continuă să ofere acea credință perseverentă. Adevărata credință nu poate muri. Este un dar al lui Dumnezeu. Este permanentă. Galateni 3:11 spune același lucru: „cel neprihănit prin credința lui va trăi”. Evrei, cred că este capitolul 10, nu-i așa, versetul 38 - l-am menționat mai devreme: „Și cel neprihănit va trăi prin credință. Dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el”. Nu-Mi aparține. Vă aduceți aminte de Filipeni 1:6? „Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va desăvârși până în ziua lui Isus Cristos”.

În al treilea rând, credința mântuitoare este ascultătoare. Este ascultătoare. Credința pe care o dă Dumnezeu naște ascultare. Vedeți, credința pe care o dă Dumnezeu include atât voința, cât și abilitatea de a se conforma Cuvântului Său. Acesta este adevărul. „Căci Dumnezeu este” - Filipeni 2:13 – “Acela care lucrează în voi, și vă dă după plăcerea Lui și voința și înfăptuirea”. Nu-i minunat? Când Dumnezeu te mântuiește, El îți dă o credință pe care El o energizează și care dă capacitatea și voința de a asculta. Minunat!

W.E Vine a spus cu privire la credință: „Este o convingere fermă; este o predare personală și o conduită inspirată de o astfel de predare”. El a comentat termenul pisteuō - a crede. De fapt, el compară termenii peithō și pisteuō, strâns legați din punct de vedere etimologic. Diferența de sens este că prima implică ceea ce produce cea din urmă, ascultare și credință. El spune: „Când un om ascultă de Dumnezeu, el prezintă singura dovadă posibilă prin care demonstrează că în inima sa Îl crede pe Dumnezeu”. Ați inteles? „Când un om se supune lui Dumnezeu, el prezintă singura dovadă posibilă că în inima sa Îl crede pe Dumnezeu”. Adică, la ce îți este de folos să stai acolo și să spui: „Eu Îl cred pe Dumnezeu, Îl cred pe Dumnezeu, Îl cred pe Dumnezeu; Însă, pur și simplu, nu-mi pasă ce spune El?” Oh! Scriitorul spune: „Peithō din Noul Testament sugerează un rezultat exterior real al persuasiunii și consecințelor interioare ale credinței”. Credința se supune. Oh, nu se supune perfect, nu-i așa? Credința voastră nu se supune perfect. Tânjește să se supună și ascultă, dar nu ascultă perfect. În Romani 7, Pavel spune: „Nu fac ceea ce vreau să fac ci fac ceea ce nu vreau să fac și mă lupt cu firea mea pământească. “Pentru că am voința” - Îmi place ce spune în versetul 18, Romani 7 - „am voința să fac binele”; voința vrea să se supună, tânjește să se supună, își dorește să se supună. A crede înseamnă a te supune. De fapt, făcând referire la cuvinte, puteți merge la marea operă a lui Kittel, iar cuvântul special pisteuō este tratat de Rudolf Bultmann, care este un erudit liberal în Germania, dar el subliniază în întreaga sa analiză a acestui termen că a crede înseamnă a asculta. Dacă spui cred și nu te supui înseamnă să spui că nu crezi, pentru că dacă ai crede, ai face ceea ce crezi. Acționezi după ceea ce crezi, nu-i așa? Ceea ce credeți că este adevărat e ceea ce guvernează ceea ce faceți. A spune că tu crezi și a nu fi dispus să acționezi este total contradictoriu. Pavel spune în Romani 6 despre ascultare: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru că, după ce ați fost robi ai păcatului, ați ascultat de dreptarul învățăturii pe care ați primit-o și ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai neprihănirii”. De fapt, în Ioan 3, cred că este exact la sfârșitul capitolului, versetul 36: „Cine crede în Fiul are viață veșnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viața”. Credința și ascultarea sunt utilizate în mod interschimbabil. Crezi, asculți; nu crezi, nu asculți.

Uitați-vă la Tit - trebuie să vă arăt Tit 1:15 și 16, pentru că este foarte important - și apoi vom încheia. Tit 1:15: „Totul este curat pentru cei curați, dar pentru cei necurați și necredincioși, nimic nu este curat, până și mintea și cugetul le sunt spurcate. Ei se laudă că cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă, nesupuși și netrebnici pentru orice faptă bună”. Vreți să auziți ceva uimitor? Hodges, în cartea sa, spune: „Acești oameni sunt credincioși adevărați, care sunt bolnavi spiritual”. Adevărații credincioși sunt cei bolnavi spiritual; „Întinați, necredincioși, necurați, odioși, neascultători și netrebnici pentru orice faptă bună”. Nu, Pavel spune că: „oamenii care mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu și pretind asta, dar Îl neagă prin ceea ce fac, sunt o scârbă, sunt neascultători și netrebnici pentru că s-au pierdut”. Sunt necredincioși. Mintea lor, conștiința lor sunt întinate. Neascultarea dovedește necredință. Ascultarea dovedește credință. Vedeți, credința și credincioșia nu sunt concepte substanțial diferite față de cele din creștinismul din primul secol, deoarece cuvântul a fost folosit în mod interschimbabil. Căutați în concordanță, căutați credincioșia și credința și, pe măsură ce le vedeți, veți observa, dacă găsiți vreo resursă în greacă, că se folosește același cuvânt. Credința și credincioșia merg împreună pentru că ceea ce crezi dictează modul în care asculți. Dacă ai credință, ești credincios credinței pe care o ai. Lightfoot, marele cărturar, le leagă pe cele două când spune: „Cei care au credință în Dumnezeu sunt de neclintit și statornici pe calea credinței. Credincioșii sau cei ce cred sunt acei credincioși care se supun, care ascultă”. Deci, credința mântuitoare este un dar. Este permanentă. Este ascultătoare.

Iar, în final, un alt element al credinței mântuitoare și cu asta voi încheia; credința mântuitoare este smerită - este smerită. Pentru aceasta este suficient să te uiți la fericiri: „Ferice de cei săraci în duh”. Continuă să vorbească despre sărăcia duhului, frângere, pocăință, suferință, blândețe, foame, sete după neprihănire; „ferice de cei milostivi, ferice de cei cu inima curată, fericiți cei împăciuitori, ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii”. Vedeți - urmăriți cu atenție acest lucru - adevărata credință începe în smerenie, în frângere, în tristețe, în pocăință și în sărăcie de duh, și se termină în ascultare și răbdare. Este smerită! Credința mântuitoare este smerită. Credința mântuitoare este asemenea credinței copilului mic. „Dacă nu veniți la Mine”, a spus Isus în Matei 18:4, „ca niște copilași, nu veți intra în Împărăția cerurilor”. Este smerită, ascultătoare, permanentă și este un dar de la Dumnezeu. Nu tu l-ai stârnit, Dumnezeu ți l-a dat și El îl susține. Iar oamenii care se agață de o amintire, de o mântuire bazată pe amintirea unui sentiment emoțional din trecut, dar nu au dragoste pentru Cristos și nu au dorința profundă de a-L asculta, nu Îi aparțin. Și, din nou, vă reamintesc acest verset pe care nu-l pot uita, 1 Petru 2:7: „Pentru cei care cred, El este prețios”. Vă voi spune cum puteți identifica un credincios: pentru acea persoană Cristos este – cum? - prețios - prețios. Nu trebuie să discutați dacă ar trebui să se supună lui Cristos, deoarece Cristos este prețios. El tânjește să se supună. Iar oamenii care nu cred, indiferent ce s-a întâmplat în trecut, nu sunt mântuiți. De aceea Pavel spune în 2 Corinteni 13:5: „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință”. Ascultați această afirmație. Zane Hodges spune în cartea sa: „Pavel nu a fost niciodată preocupat de mântuirea bisericilor unde a slujit”. Citez: „Nu există nici măcar un singur loc în scrisorile pauline în care să exprime îndoieli că audiența sa este compusă din creștini adevărați. Faptul că ar putea fi, teoretic neregenerați este cel mai îndepărtat gând din mintea apostolului”, am încheiat citatul. Atunci, de ce le-a spus în 2 Corinteni 13:5 „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință?” Un verset despre care, de altfel, nici măcar nu discută; desigur, era îngrijorat de realitatea vieții lor transformate, de a nu avea o credință falsă. Și eu, ca păstor, sunt îngrijorat de biserica pe care mi-o dă Dumnezeu. Nu vă propovăduiesc acest mesaj sau o serie de mesaje din dorința de a ajunge la o audiență din afara bisericii, ci pentru a vă arăta seriozitatea cu care trebuie să discerneți propria condiție spirituală. Fie ca Dumnezeu să vă ofere o credință mântuitoare adevărată, un dar permanent care începe prin smerenie și încetarea păcatului și ajunge la neprihănire; aceasta este adevărata credință și este un dar pe care numai Dumnezeu îl poate oferi. Iar dacă doriți acest lucru, rugați-vă și cereți ca El să vi-l ofere. Să ne închinăm împreună!

Tată, îți mulțumesc pentru timpul petrecut în această seară. Îți mulțumim pentru Cuvântul Tău. Îți mulțumim pentru tot ce spune Scriptura într-un mod atât de clar despre aceste învățături, cu toate că noi abia ce am reușit o mică introducere. Fă-ne credincioși, Doamne, să susținem acea credință adevărată, să prezentăm Evanghelia mântuitoare a lui Cristos într-un mod plăcut Ție, pentru ca oamenii să nu fie înșelați, ci să fie mântuiți. Ne rugăm în harul Tău ca Tu să-i mântuiești pe cei păcătoși chiar și în seara aceasta, în numele lui Cristos. Amin.

SFÂRȘIT