După cum știți, studiem împreună o serie de mesaje despre domnia lui Isus Cristos cu referire la mântuire. În seara aceasta ajungem la al treilea mesaj din seria noastră, intitulat „Chemarea la pocăință”. Specificul acestei serii este că provine din diferite texte și nu din abordarea obișnuită a unui anumit pasaj. De asemenea, această serie este una polemică; adică este orientată spre problemă. Prezentarea mea tinde să fie argumentativă atunci când susțin o perspectivă și o pun alături de o altă perspectivă greșită,din punctul meu de vedere. Asta e ceva ce nu facem foarte des, dar, din când în când am simțit nevoia să predic despre anumite lucruri care sunt propovăduite de unii și despre care consider că nu sunt în concordanță cu Cuvântul lui Dumnezeu. Și, așa cum am spus chiar de la începutul seriei noastre, mă ocup de asta de câțiva ani. De fapt, de peste zece ani sau mai mult, acest lucru a fost un subiect de îngrijorare majoră pentru mine și, de fapt, de aproximativ patru ani, sunt în procesul de a scrie o carte despre acest subiect, carte care este acum completă. De fapt, am citit-o, am făcut editarea finală a manuscrisului săptămâna aceasta și totul este acum în mâinile editorului pentru revizuirea finală, după care ar trebui să fie lansată, în mai. Este o carte în care se explică ce este Evanghelia. Titlul cărții este Evanghelia după Isus.

Am ascultat prea mulți oameni care vor să ne spună ce este Evanghelia. Convingerea mea este că ar trebui să-L ascultăm pe Isus și să vedem ce are El de spus. Unul dintre elementele puse în joc în această dezbatere foarte amplă este problema pocăinței: Ce este și care este rolul ei? Este o parte esențială a mesajului Evangheliei sau nu? Și nădăjduiesc ca în această seară, când ne uităm împreună la Cuvântul lui Dumnezeu și luăm în considerare câteva dintre lucrurile pe care oamenii le spun, să putem obține o înțelegere clară a ceea ce Biblia are de spus despre pocăință. Sincer, unul dintre cele mai clare elemente ale invitațiilor biblice la mântuire este solicitarea pocăinței. Dacă ați lua Noul Testament doar la o simplă citire, ați fi constrânși să concluzionați că pocăința este un factor esențial în prezentarea Evangheliei. Pentru a întări acest lucru, aș vrea să faceți doar un mic studiu biblic cu mine. Luați-vă Biblia și, începând cu Matei, capitolul 3, vom urmări puțin relatările din Evanghelii și din cartea Faptele Apostolilor, câteva idei din epistole și vom vedea care este rezultatul acestor versete. În Matei, capitolul 3, ne este prezentat primul evanghelist al Noului Testament, nimeni altul decât Ioan Botezătorul. În versetul 1 al capitolului 3 scrie: „În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul și propovăduia în pustia Iudeii. El zicea: „Pocăiți-vă căci Împărăția cerurilor este aproape”. Apoi în versetul 8, Ioan a mai spus: „Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră”.

Apoi, în capitolul 4, versetul 17, după Ioan Botezătorul, a urmat slujirea lui Isus. „De atunci” - adică începutul slujirii Sale - „Isus a început să propovăduiască și să zică: „Pocăiți-vă căci împărăția cerurilor este aproape”. În capitolul 9 cu versetul 13, Isus spune: învățați ce înseamnă: „Milă voiesc și nu jertfă” - adică doresc o atitudine a inimii, nu religie exterioară - „pentru că nu am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși” - „pe cei păcătoși”. Să ne uităm la Marcu, capitolul 1 cu versetul 14, din nou Marcu îl prezintă pe Ioan: „După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galileea, și propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu” - Ce făcea? Zicea: „s-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape; pocăiți-vă și credeți în Evanghelie”. Capitolul 2 din Marcu, versetul 17: „Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: ‘Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi; Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși’”. Din nou observăm mesajul pocăinței adresat păcătoșilor. În capitolul 6, versetul 12, din Evanghelia după Marcu, descoperim că slujirea a trecut dincolo de Ioan Botezătorul, dincolo de Isus, către apostoli, către ucenici și spune în versetul 12: „au ieșit și au propovăduit că oamenii ar trebui” – ce să facă? – “să se pocăiască”.

Să ne uităm la Evanghelia după Luca și să vedem cum relatează Luca prima propovăduire a Evangheliei lui Dumnezeu. În Luca, în capitolul 5, ni se prezintă din nou acest gând în versetul 31, despre lucrarea lui Isus, extinzând prezentarea făcută de Matei și Marcu: „Isus a luat cuvântul și le-a spus” – adresându-se fariseilor și cărturarilor - „'Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Eu n-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși’”. Acest lucru a fost implicit în Matei, subînțeles în Marcu și este afirmat în mod explicit de Luca, deoarece slujirea lui Isus era îndreptată către păcătoși chemându- i la pocăință. Capitolul al 13-lea din Luca ne prezintă mai profund lucrarea Evangheliei lui Dumnezeu. „În vremea aceea au venit unii, și au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. Credeți voi, le-a răspuns Isus, că acești Galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți Galileeni pentru că au pățit astfel? Eu vă spun că nu, ci dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel. Sau acei optsprezece inși peste care a căzut turnul din Siloam și i-a omorât, credeți că au fost mai păcătoși decât toți ceilalți oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun că nu, ci dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel”.

Acum, întrebările puse aici sunt întrebări foarte interesante. Ceea ce oamenii doreau să știe era: Cum s-a putut ca acei galileeni care au intrat să-i aducă jertfe lui Dumnezeu să fie măcelăriți de oamenii lui Pilat chiar în timp ce aduceau jertfe Domnului? Cum se poate, zic ei, să îngăduie Dumnezeu ca oamenii să-și dea viața într-o baie de sânge atunci când fac ceea ce este bine? De ce a permis Dumnezeu așa ceva? Asta e întrebarea. Și Isus spune în versetul 2: „Credeți voi că acești Galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni, pentru că au pățit astfel? Eu vă spun: nu; ci dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel”. Apoi abordează următoarea întrebare din mintea lor: sau acei 18 inși peste care a căzut turnul din Siloam? Oamenii aceștia nu se închinau lui Dumnezeu, pur și simplu mergeau pe stradă și turnul a căzut peste ei și i-a omorât. „Credeți voi”, le-a răspuns Isus, „că erau mai păcătoși decât toți ceilalți oameni care locuiau în Ierusalim și de aceea au murit? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel. În ambele cazuri El cheamă la pocăință. Slujirea lui Ioan: pocăiți-vă! Slujirea lui Isus: pocăiți-vă! Slujirea ucenicilor: pocăiți-vă!

Să mergem la Luca, capitolul 15, versetul 7: „Vă spun”, zice Isus, după ce a vorbit despre omul care a pierdut oile și a mers să le caute, „atunci când vine acasă, se bucură” și așa mai departe. „Tot așa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care nu au nevoie de pocăință.” În versetul 10, El spune o istorioară despre o femeie care a găsit o monedă și s-a bucurat. „Tot așa, vă spun, că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește”. După care El spune istoria fiului risipitor, în care se vorbește despre un păcătos care s-a pocăit și un păcătos care nu s-a pocăit. Păcătosul care s-a pocăit a fost fiul risipitor, iar păcătosul care nu s-a pocăit a fost fratele care a rămas în casă și nu și-a recunoscut propriul păcat. Lucrarea lui Ioan Botezătorul a avut în centrul ei pocăința. Lucrarea lui Isus a avut în centrul ei pocăința. Lucrarea ucenicilor a avut în centrul ei pocăința. Iar cerul recunoaște această lucrare și se bucură atunci când un păcătos se pocăiește.

Capitolul 16 din Luca, cunoașteți această relatare a omului bogat și a lui Lazăr. Omul bogat a murit și s-a dus în Hades unde a fost chinuit. Iar Lazăr, cel sărac, cerșetorul, a murit și a intrat în sânul lui Avraam. Bineînțeles, bogatul a zis: „Lasă-mă să plec de aici, să îmi avertizez frații ca să nu vină și ei aici”. „Dar Avraam a răspuns”, în versetul 29, „Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei. ‘Nu, părinte Avraame’, a zis el, ‘ci dacă se va duce la ei cineva din morți se vor pocăi”. Acum, ceea ce începeți să simțiți aici este faptul că acest concept al pocăinței este esența invitației evanghelistice. Este o chemare la pocăință. Cum se vede aici, când Avraam spune: „Se vor” - mai degrabă, când bogatul îi spune lui Avraam - „Se vor pocăi”, el spune: „Se vor pocăi și vor crede adevărul”. Acest lucru este implicit. Dar pocăința este atât de evident revelată, încât întregul răspuns dat Evangheliei ar putea fi rezumat în cuvântul „pocăință”. Ioan a predicat pocăința. Isus a predicat pocăința. Ucenicii au propovăduit pocăința. Iar păcătosul de aici a înțeles pocăința. Ajungând la concluzia Evangheliei după Luca și aducând-o foarte aproape de subiectul nostru, în capitolul 24, versetul 46, Isus rezumă Evanghelia: „Așa este scris”, Luca 24:46, „și așa trebuia să pătimească Cristos, și să învie a treia zi dintre cei morți și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim”. Cu alte cuvinte, suntem chemați să predicăm – Ce anume? - pocăința. Aud mulți oameni spunând că vor să-și împărtășească credința. Nu aud prea mulți oameni spunând că vor să meargă și să predice pocăința. Dar, de fapt, suntem chemați să facem asta. Suntem chemați să predicăm pocăința pentru iertarea păcatelor și să o propovăduim tuturor neamurilor. Acum, să vedem ce a făcut biserica primară. Întoarceți la cartea Faptele Apostolilor. Au preluat ei oare lucrarea lui Ioan, a lui Isus și a ucenicilor? Au urmat instrucțiunile Marii Trimiteri că pocăința spre iertarea păcatelor trebuia propovăduită către toate națiunile? Haideți să vedem ce zice Petru în Fapte 2:38. Petru se ridică în ziua Cinzecimii - aceasta este prima predică din noul veac. Biserica urma să fie întemeiată și înființată după înviere. Și care este mesajul? De fapt, este invitația care înființează Biserica. Petru a spus în versetul 38: „Pocăiți-vă!”; „Pocăiți-vă!”. El urmează aceeași direcție cu a lui Ioan, a lui Isus și a ucenicilor, urmează, în supunere, însărcinarea din Luca 24:47. „Pocăiți-vă și fiecare din voi să fie botezat în numele lui Isus Cristos”. Bineînțeles că pocăința asigură iertarea păcatelor voastre și darul Duhului Sfânt. Capitolul 3 din Fapte, mergem mai departe în slujirea bisericii primare și, din nou, Petru este cel care predică. Aceasta este a doua predică a sa. El le spune evreilor care îl ascultau în versetul 14: „Voi v-ați lepădat de Cel Sfânt și Neprihănit; și ați cerut să vi se dăruiască un ucigaș. Ați omorât pe Domnul vieții, pe care Dumnezeu L-a înviat din morți, noi suntem martori ai Lui. Prin credința în numele lui Isus a întărit Numele Lui pe omul acesta pe care îl vedeți și îl cunoașteți; credința în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină cum vedeți cu toții. Și acum, fraților, știu că din neștiință ați făcut așa, ca și mai marii voștri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai dinainte prin gura tuturor proorocilor Lui; că adică Cristosul Său va pătimi”.

Acum ,versetul 19: „Pocăiți-vă, dar, și întoarceți-vă la Dumnezeu pentru ca să vi se șteargă păcatele”. Din nou, mesajul Evangheliei este o chemare la pocăință. Capitolul 11 ​​ne duce mai departe în expansiunea Bisericii. Observăm din nou, în capitolul 11, că apostolul Petru este în continuare personajul principal. Datoria sa aici este să raporteze evreilor din Ierusalim ceea ce L-a văzut pe Dumnezeu făcând în procesul de mântuire al neamurilor, specific cu Corneliu și casa lui. În versetul 18, scrie: „După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, și au zis: „Dumnezeu a dat deci și Neamurilor pocăință ca să aibe viața”. Începem să conturăm ideea că pocăința este un sinonim al credinței mântuitoare; că este un ingredient și un element esențial. Să mergem mai departe. Fapte 17, acum intrăm în lucrarea apostolului Pavel. Iar Pavel se află în Fapte 17 în capitala filosofică a lumii elenistice, unde altundeva decât în ​​orașul Atena; se află pe colina lui Marte, la Areopagul de acolo, și interacționează cu filosofii, cu erudiții acelui oraș. Iar el le dă acest mesaj în versetul 30: „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință, ci poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”; pocăiți-vă, „pentru că El a rânduit o zi în care va judeca lumea”. Mai bine te pocăiești, pentru că El va judeca această lume. El o va judeca cu dreptate. El o va judeca printr-un Om pe care L-a hotărât, un Om care S-a dovedit vrednic, prin învierea din morți.

Așa că Pavel a predicat pocăința. Haideți să întoarcem la capitolul 20. Aici, Pavel îi instruiește pe prezbiterii din Efes. Prezbiterii din Efes erau în mare măsură responsabili de conducerea tuturor bisericilor din Asia Mică. Au fost liderii cei mai importanți. Iar Pavel le amintește în versetul 21 că în lucrarea sa trebuia „să vestească atât iudeilor, cât și grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Cristos”. Pavel le-a predicat conducătorilor bisericii problema pocăinței, știind foarte bine că ei, la rândul lor, trebuia să predice altora pocăința. Întoarceți la capitolul 26, versetul 20. Iată-l pe Pavel înaintea împăratului Agripa căruia îi spune în versetul 19 al capitolului 26: „De aceea împărate Agripa, nu am vrut să mă împotrivesc vedeniei cerești, ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim și în toată Iudea, și la Neamuri, să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu, și să facă fapte vrednice de pocăința lor”. Acum, oameni buni, aceasta a fost definiția clasică a lui Pavel în ce privește predicarea Evangheliei, și anume predicarea pocăinței. Și din pricina predicării acestui mesaj al pocăinței, „au pus mâna pe mine”, spune versetul 21, „și au căutat să mă omoare”. Puteți observa așadar că Biserica primară a preluat predicarea lui Isus, a preluat predicarea lui Ioan, a preluat predicarea ucenicilor și a rămas credincioasă proclamării pocăinței, a întoarcerii de la păcat la Dumnezeu.

Pavel scrie în Romani 2:4: „Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?” Acum subliniați asta. Subliniați următorul lucru. Predicarea lui Ioan a fost orientată spre pocăință. Predicarea lui Isus a fost orientată spre pocăință. Predicarea ucenicilor a fost îndreptată spre pocăință. Predicarea Bisericii primare a fost orientată spre pocăință. Și însăși lucrarea lui Dumnezeu este orientată spre a produce pocăință. De ce? Pentru că se spune din nou în 2 Petru, capitolul 3, versetul 9: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară ci toți să vină la ce? la pocăință”. Dragul meu prieten, dă-mi voie să-ți spun că în acel verset pocăința este un sinonim pentru ce? pentru mântuire. Nu se poate crede fără pocăință. Nu poate exista mântuire fără pocăință. Pocăința este un sinonim, este un element din lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, care este atât de esențial, încât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu poate fi numită, de fapt, pocăință, întoarcere.

Există alte invitații în Noul Testament care solicită acest lucru fără a utiliza cuvântul. De exemplu, uitați-vă la Marcu 8:34; și aici Domnul Isus face o invitație. El a chemat mulțimea să se adune împreună cu ucenicii deja prezenți și a spus acelei mari adunări, acelei mulțimi de oameni: „Dacă voiește cineva să vină după Mine” - cine vrea să fie ucenicul Meu, vrea să Mă urmeze - „să se lepede de sine și să-și ia crucea”- adică disponibilitatea de a muri, de a-și da viața - „și să Mă urmeze”. Acum, aceasta este o chemare la întoarcere; O întoarcere dinspre sine, dinspre păcat, o întoarcere către Cristos.

Uitați-vă la Luca capitolul 9 și, din nou, doar două versete acolo, versetul 23, același gând: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-și scape viața o va pierde, dar oricine își pierde viața pentru Mine, o va mântui”. Aceasta este o invitație. Aceasta este o invitație pentru un păcătos ca să se abată de la conducerea propriei vieți și să-L urmeze pe Cristos. Dar vei spune: „Ești sigur că acest mesaj este adresat păcătoșilor? Ești sigur că El nu se adresează unui om care este deja mântuit ca să se lepede de sine, să își ia crucea și să fie un urmaș mai devotat? Ești sigur că El nu spune că s-ar putea să mori în pedeapsă dacă nu-ți predai viața? Ești sigur că vorbește cu necredincioșii?” Ei bine, știm asta din versetul 25, pentru că El spune imediat: „Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuși?” Sau în altă traducere, „dacă își pierde propriul suflet”. El spune: dacă îți vei pierde sufletul sau nu, nu dacă îți vei pierde răsplata sau binecuvântarea.

Deci, aceasta este o chemare de a ne întoarce de la o viață condusă de propriul eu, de la o viață permisivă și păcătoasă la a-L urma pe Cristos. Capitolul 14 din Luca, versetul 26: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu.” Ce afirmație! Și apoi El continuă: „Și oricine nu își poartă crucea și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.” Există un preț. Este o cotitură. Este o întoarcere de la propria voință, de la calea ta, de la lucrurile care te țin, de la relațiile care te îngrădesc, la a-L urma pe Cristos cu orice preț. Și mai bine socotești costul, versetul 28: „Căci cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârșească? Pentru ca nu cumva după ce i-a pus temelia să nu-l poată sfârși, și toți cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el și să zică: „Omul acesta a început să zidească și nu a putut isprăvi.” Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Astfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace”. Deci, observați următoarea idee: “nimeni nu poate fi ucenicul Meu dacă nu se leapădă de tot ce are”. O Doamne! Este o cotitură; este o întoarcere de la propria viață, de la voia ta, de la căile tale, de la propriul tău păcat, ca să-L urmezi cu orice preț. Este o schimbare a minții. Este o schimbare a inimii. Este o viață nouă în care sinele și păcatul sunt lepădate și în care Mântuitorul este recunoscut ca Domn și Împărat în locul sinelui. Cât de important este să te pocăiești? Isus a vorbit despre asta, tocmai am citit, Luca 13:3 și 5: „Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel.”

Preaiubiților, doar din această scurtă privire asupra evangheliilor și a cărții Faptele Apostolilor, asupra unui verset din Romani și 2 Petru, putem vedea că primii predicatori au propovăduit pocăința. Așa că I-am cerut Domnului să-mi dea o doză proaspătă de pocăință în predicarea mea, deoarece subiectul a fost atât de ignorat, goaznic de ignorat. Unde este acest tip de predicare astăzi? Unde auzi astăzi o evanghelizare de felul acesta? Nu este la modă să predici o Evanghelie care cere oamenilor să renunțe la toate bunurile lor. Evanghelia pe care o auzi astăzi este: „Vino la Isus și vei fi bogat”. Evanghelia de astăzi este: „Crede în Isus și El îți va ierta tot păcatul, îți va oferi cerul, iar tu nu trebuie să-ți faci griji în ce privește renunțarea la absolut nimic”. Nu asta a predicat Isus. „Pocăiește-te, întoarce-te de la păcatul și egoismul tău”. Acum, cum se face că a ajuns evitat acest element esențial al predicării Evangheliei? Unde l-am pierdut? Pentru că nu prea mai este folosit; rareori auzi cuvântul. Ne putem întoarce în 1937; Dr. Harry A. Ironside, un mare om al lui Dumnezeu, un învățător al Scripturii. Dr. Ironside, în 1937, a observat că doctrina biblică a pocăinței era diluată sistematic de către cei care doreau să o excludă din mesajul Evangheliei - 1937, acum 50 de ani. Ironside a spus că ei încearcă să excludă pocăința din mesajul Evangheliei. Dați-mi voie să citez din cartea pe care a scris-o, intitulată Except Ye Repent (Dacă nu vă pocăiți). A fost un militant al pocăinței și pe bună dreptate. El a scris următoarele: „Doctrina pocăinței este nota lipsă în multe cercuri de altfel ortodoxe și fundamental sănătoase de astăzi”. Asta nu-i o nouă bătălie. Asta este o bătălie veche. Oamenii din ziua de azi predică o Evanghelie care spune: „Ei bine, uite, doar crede, nu-ți face griji pentru păcatul tău, nu-ți face griji pentru trecutul tău, doar crede și totul va veni mai târziu”. Ironside a dus acea bătălie în 1937. Mai mult, el a spus următorul lucru, el a vorbit despre, citez: „Așa zișii predicatori ai harului care, la fel ca antinomienii din trecut, neagă necesitatea pocăinței, ca să nu pară o invalidare a libertății harului”, acesta a fost problema de bază. Au fost unii care au spus: „Dacă ceri pocăință, îngrădești libertatea harului, iar harul este atât de milostiv și atât de liber, încât nu trebuie să faci altceva decât să crezi.” Ironside a recunoscut în zilele sale pericolul apariției unei credințe superficiale. Mai mult, el a spus: „Predicarea superficială care nu se luptă cu grozăvia păcatului și vinovăția umană, care nu-i cheamă pe toți oamenii de pretutindeni să se pocăiască, are ca rezultat convertiri superficiale. Și așa avem astăzi mulțimi de oameni care mărturisesc cu limbaj fermecător că sunt creștini, dar care nu oferă nicio dovadă a regenerării. Oameni care pretind că au mântuirea prin har, însă ei nu manifestă har în viața lor. Declarând cu glas tare că sunt îndreptățiți numai prin credință, nu reușesc să-și aducă aminte că este moartă credința fără fapte și că îndreptățirea prin fapte înaintea oamenilor nu trebuie ignorată ca și cum ar fi în contradicție cu îndreptățirea prin credință înaintea lui Dumnezeu.” Harry Ironside, în 1937, a fost pe direcția bună, ducând aceeași bătălie. Și, dacă ne întoarcem de acolo înapoi în istoria bisericii, observăm, de asemenea, că istoria bisericii consemnează mărturia conducătorilor lui Dumnezeu cu privire la natura esențială a pocăinței. Dați-mi voie să vă duc puțin înapoi. Ce ziceți de primii Părinți ai bisericii, 150 d.Hr.? La cincizeci de ani după moartea apostolului Ioan; e destul de timpuriu. Dați-mi voie să vă citesc din a doua epistolă a lui Clement din anul 150 d.Hr: „Să nu-L numim doar Domn, pentru că asta nu ne va mântui. Căci El spune: ‘Nu oricine îmi spune: „Doamne, Doamne”, va fi mântuit, ci cel care face ce este drept.’ Astfel, fraților, să-L recunoaștem prin faptele noastre. Această lume și lumea viitoare sunt doi dușmani. Lumea aceasta înseamnă adulter, corupție, lăcomie și înșelăciune, în timp ce cealaltă renunță la ele. Atunci nu putem fi prieteni ai amândurora. Pentru a obține una, trebuie să renunțăm la cealaltă.”

Aceasta este pocăința - aceasta este pocăința! Exact asta a spus Iacov: „Prietenia cu lumea înseamnă vrăjmășie cu Dumnezeu”. Ești fie prietenul lumii, fie prietenul lui Dumnezeu, nu ambele - asta este pocăință. Ce ziceți de Martin Luther? În 1517, Martin Luther a dat lovitura care s-a auzit în întreaga lume când a fixat pe ușa bisericii din Wittenberg cele nouăzeci și cinci de teze. El a prezentat 95 de teze pe care credea că Biserica Romano-Catolică ar trebui să le recunoască. Nu știu în ce măsură cunoașteți ce conțineau cele 95 de teze, dar după seara aceasta veți cunoaște care au fost primele trei, pentru că doresc să le prezint. Mai întâi, iată ce se afla pe ușa de la Wittenberg: „Domnul și Stăpânul nostru Isus Cristos, spunând: „Pocăiți-vă”, s-a referit la faptul că întreaga viață a credincioșilor este un act de pocăință”. A doua teză din cele nouăzeci și cinci de teze: „Aceasta (pocăința) nu poate fi înțeleasă ca fiind sacramentul penitenței, adică spovedania și iertarea, care este administrată de preoție”. A treia: „Cu toate acestea, El nu cere numai pocăință interioară; nu, pocăința interioară este nulă dacă nu produce mai multe feluri de mortificări ale cărnii”. Asta a spus Martin Luther - trei puncte principale. 1. Pocăința este un mod de viață. 2. Nu are nimic de-a face cu sacramentele bisericii, mărturisirea și absolvirea. 3.Nu este doar interioară; ci produce răstignirea firii. Martin Luther avea dreptate.

Să mergem la secolul următor, 1674. În 1674 a fost compusă capodopera teologică cunoscută sub numele de Westminster Shorter Catechism (Catehismul cel scurt de la Westminster), iar în acel catehism, pe care unii dintre voi l-ați citit probabil sau chiar l-ați studiat dacă proveniți dintr-un mediu reformat, există o serie de întrebări și răspunsuri - asta a fost predarea catehetică - întrebare și răspuns, întrebare și răspuns, întrebare și răspuns. Probabil i-ați învățat pe copiii voștri catehismul și, în cele din urmă, au memorat toate elementele teologiei. Una dintre întrebările din Catehismul cel scurt de la Westminster este următoarea: „Ce este pocăința care duce la viață?” Ce înseamnă pocăința care duce la viață? Răspuns: „Pocăința care duce la viață este un har mântuitor prin care un păcătos, care simte cu adevărat păcatul său și înțelege îndurarea lui Dumnezeu în Cristos, se îndreaptă către Dumnezeu cu mâhnire și ură față de păcatul său, cu determinare și strădanie pentru a asculta de El.”

O declarație extraordinară! „Este un har mântuitor” - adică vine de la Dumnezeu - „prin care un păcătos, care simte cu adevărat păcatul său și înțeleger îndurarea lui Dumnezeu în Cristos, se îndreaptă către Dumnezeu cu mâhnire și ură față de păcatul său, cu determinare și strădanie pentru a asculta de El.” Mai mult, catehismul spune: „Pocăința care duce la viață constă în principal în două lucruri: Mai întâi, constă în a te întoarce de la păcat și a-l părăsi, iar în al doilea rând, constă în a te întoarce către Dumnezeu”. Apoi vine următoarea întrebare din catehism. „Ce este acea întoarcere de la păcat care face parte din adevărata pocăință?” Răspuns: „Întoarcerea de la păcat care face parte din adevărata pocăință constă în două lucruri: 1. Întoarcerea de la toate păcatele grele în ceea ce privește parcursul și vorbirea noastră; 2.Constă într-o întoarcere de la toate celelalte păcate în ceea ce privește inima și sentimentele noastre”. Cu alte cuvinte, o întoarcere de la păcat în fapte și în gândire. Următoarea întrebare: „Oare cei care se pocăiesc cu adevărat de păcat nu se mai întorc niciodată la practicarea acelorași păcate de care s-au pocăit?” Răspuns: „Cei care s-au pocăit cu adevărat de păcat nu se mai întorc niciodată la practicarea lui, astfel încât să trăiască în același sens al păcatului așa cum au făcut-o înainte. Iar în cazul în care unii, după pocăință se întorc la același drum al păcatului, este un semn evident că pocăința lor nu a fost adevărată. Unii s-au pocăit cu adevărat de păcatele lor, deși pot fi copleșiți și surprinși de ispite, astfel încât să cadă în săvârșirea acelorași păcate de care s-au pocăit, totuși nu se complac în ele, ci se ridică din nou și cu amărăciune și durere își plâng păcatul și se întorc din nou la Domnul”. Asta spune Catehismul de la Westminster.

Ce ziceți de puritani? Ce credeau ei despre pocăință? Goodwin este reprezentativ pentru ei. Puritanul britanic a scris următoarele: „Unde jalea” - adică plânsul - „pentru jignirea lui Dumnezeu nu este prezentă” - sau lipsește - „nu există niciun semn al vreunei bunăvoințe lucrate în inimă de Dumnezeu și nici de iubire față de El, fără de care Dumnezeu nu va accepta niciodată un om”. Cu alte cuvinte, el spune că dacă nu există întristare din cauza păcatului, este evident că Dumnezeu nu a lucrat în inima acelui om. „Altfel nu există nicio speranță de schimbare. Dumnezeu nu va ierta până nu va vedea indicii de schimbare. Acum, până când un om nu își mărturisește păcatul și nu o face cu amărăciune, este un semn că încă îl iubește. Până când îl ascunde, îl acceptă și nu-l părăsește, păcatul este dulce în gura lui și, prin urmare, până când nu îl mărturisește și nu îl plânge, este un semn că nu i se pare amar, așa că nu va renunța la el. Un om nu va părăsi păcatul până când nu va găsi amărăciune în el și dacă este așa, atunci va fi mâhnit din cauza lui. Iar întristarea după voia lui Dumnezeu duce la pocăință.”

Dintre toate afirmațiile pe care le-am citit pe această temă, cea mai puternică provine de la Charles Haddon Spurgeon. Ascultați ce a spus Spurgeon. „Trebuie să existe o abandonare adevărată și reală a păcatului și o întoarcere către neprihănire într-un act real și o manifestare vizibilă în viața de zi cu zi. Pentru ca pocăința să fie sigură, trebuie să fie întreagă. Câți vor spune: „Doamne, voi renunța la acest păcat și la celălalt, dar există anumite pofte care îmi sunt dragi și pe care trebuie să le păstrez și să le țin?” O, domnilor, în Numele Domnului, dați-mi voie să vă spun că adevărata pocăință nu este renunțarea la un singur păcat, nici la 50 de păcate. Ci este renunțarea solemnă la orice păcat. Dacă veți adăposti în inima voastră una dintre aceste vipere blestemate și veți renunța la oricare alta, acea poftă, ca o gaură într-o corabie, vă va scufunda sufletul. Gândiți-vă că nu este suficient să renunțați la viciile voastre exterioare, aceasta nu este suficient pentru a da la o parte păcatele mai grave din viețile voastre. Totul sau nimic este ceea ce cere Dumnezeu. „Pocăiți-vă”, spune El, și când El îți cere să te pocăiești, înseamnă să te pocăiești de toate păcatele tale, altfel El nu poate accepta niciodată pocăința ta ca fiind reală și autentică. Trebuie să renunțați la orice păcat, altfel nu Îl veți avea niciodată pe Cristos. Trebuie să renunțați la orice fărădelege, altfel porțile cerului vor fi închise pentru voi. Să ne amintim, așadar, că pentru ca pocăința să fie sinceră, trebuie să fie o pocăință deplină. Pocăința adevărată este o întoarcere a inimii, precum și a vieții. Este dăruirea întregului suflet lui Dumnezeu pentru a fi al Său în vecii vecilor. Este o renunțare atât la păcatele săvârșite în inimă, cât și la păcatele vizibile” am încheiat citatul. E suficient de clar?

Ceea ce spune și subliniază Spurgeon este învățătura bisericii de-a lungul secolelor, și anume că păcătosul se bate cu pumnul în piept și spune: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul” și este obligat să caute eliberare de toate păcatele, deși nu este necesar ca el să menționeze fiecare păcat. Există o dorință în inima lui de a fi eliberat de toate acestea. Iar Spurgeon spune: „dacă vii la Cristos și spui: ‘Vreau să fii Mântuitorul meu, vreau să-mi dai iertare și vreau să-mi făgăduiești cerul, dar sunt câteva păcate la care nu pot renunța‘, asta nu este pocăință sinceră. ” Așa că ne-am uitat în Scriptură și am văzut mesajul pocăinței. Ne-am uitat la istoria bisericii, la o afirmare a pocăinței. Preaiubiților, în ciuda a tot ce spune Scriptura și a tot ceea ce reflectă istoria bisericii, există unii oameni care continuă să declare că predicarea pocăinței celor nemântuiți este o încălcare a Evangheliei. Ați înțeles? Ei învață că predicarea pocăinței celor nemântuiți pângărește Evanghelia.

Spre exemplu, nu mai departe de eminentul teolog Lewis Sperry Chafer care scrie în volumul 3, pagina 372, că „pocăința este una dintre trăsăturile cele mai comune ale responsabilității umane, care este adesea adăugată în mod eronat la singura cerință de credință”. Afirmație absolut incredibilă. Pocăința este o responsabilitate umană adăugată eronat la credință? Mi se pare că, în evidența Scripturii, credința mântuitoare este interschimbabilă cu pocăința. Veți spune: „Dar de unde vine asta? Adică, cum poate o persoană să susțină acest punct de vedere?” Ei bine, Chafer a subliniat că în Faptele Apostolilor 16:31, Pavel nu i-a spus temnicerului din Filipi să se pocăiască. El are dreptate. Știți ce i-a spus el temnicerului din Filipi așa cum este consemnat în Scriptură? „Crede în Domnul Isus Cristos și vei fi mântuit”. Chafer spune acest lucru: „Pavel nu i-a spus temnicerului din Filipi să se pocăiască”, apoi spune asta. Această tăcere a numit-o, și citez, „o masă covârșitoare de dovezi incontestabile care arată clar că Noul Testament nu impune pocăința celor nemântuiți ca o condiție a mântuirii”, am încheiat citatul. Mi-e greu să înțeleg asta. Ce fel de raționament este acesta?

Vreți să știți ce altceva nu i-a spus Pavel temnicerului din Filipi? El nu a spus că Isus este Dumnezeu, conform relatării din Faptele Apostolilor 16:31. El nu a spus că Isus a murit pe cruce. El nu a spus că Isus a înviat din morți. Vreți să știți ceva? Probabil a spus toate acestea, inclusiv tot ce era de spus despre pocăință, dar totul a fost rezumat de Luca când a scris sub inspirația Duhului pentru a-i prezenta doar o singură mărturisire. Pentru că „a crede” implică pocăința, iar Domnul Isus Cristos implică tot ceea ce este El și tot ceea ce a făcut El. Dar a argumenta din tăcere, a anula orice alt element al pocăinței din relatările Noului Testament și a spune că, pentru că nu este acolo, este o grămadă covârșitoare de dovezi, este uluitor. Un pastor foarte cunoscut a spus: „Pocăința nu presupune să te întorci de la păcat și nici să-ți schimbi comportamentul”. Observați, motivul pentru care trebuie să spună acest lucru este din cauza faptului că trebuie să se ocupe de cuvântul „pocăință”. El este acolo. Un alt învățător cunoscut al Scripturii spune: „Pocăința presupune să schimbi mintea cuiva, și nu viața cuiva”. Aha, acum ne apropiem de această problemă. Pentru că vă întrebați: „Cum se face că oamenii pot spune că pocăința nu este un element necesar dacă se spune „pocăiește-te, pocăiește-te, pocăiește-te” tot timpul? Ceea ce trebuie să înțelegeți este că ei redefinesc pocăința. Iar ei spun că pocăința înseamnă să-ți schimbi părerea despre cine este Isus - nimic mai mult. Pocăința este o schimbare a minții cu privire la cine este Cristos; nu are nimic de-a face cu întoarcerea de la păcat, nu are nimic de-a face cu renunțarea la conducerea vieții într-un mod propriu. Este complet lipsită de recunoașterea vinovăției personale. Nu are niciun element prin care se intenționează ascultarea de Dumnezeu. Nu are niciun element prin care se intenționează sau se dorește adevărata neprihănire. Presupune doar să-ți schimbi părerea despre cine este Isus. Poate veți spune: „Atunci, ce fac cu situațile în care Isus spune: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să mă urmeze?” Ce fac cu cuvintele lui Isus: „Dacă cineva nu urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe sora sa, pe fratele său, și așa mai departe, și așa mai departe, și așa mai departe?” Ce fac ei? Ei spun: „Oh, toate acestea sunt adresate oamenilor care sunt deja mântuiți, iar asta îi cheamă la un nivel mai înalt de trăire spirituală.”

Asta nu merge, oameni buni, pentru că tocmai în acel pasaj El a spus: „Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea dacă și-ar pierde” - Ce? El vorbește despre sufletul tău veșnic. Numai că trebuie apoi să ia fiecare declarație a lui Isus care îi cheamă pe oameni la un angajament total, în care să lase totul pentru a-L urma și să facă declarații care se îndreaptă către oamenii care sunt deja mântuiți, chemându-i la o viață mai înaltă. Și astfel au ajuns la concluzia că, atunci când Isus a chemat pe cineva să fie ucenic, El chema un credincios la un al doilea nivel, astfel una este să fii creștin și alta să fii ucenic. Duminica viitoare, seara, vom vorbi despre ce este un ucenic și ne vom ocupa de această problemă. Dar ei spun: „Da, te pocăiești prin faptul că îți schimbi perspectiva despre cine este Isus. Asta nu are nimic de-a face cu întoarcerea de la păcat. Nu are nimic de-a face cu renunțarea la o viață în care eul conduce. Nu presupune nicio recunoaștere a vinovăției personale, nicio intenție de a asculta de Dumnezeu și nicio dorință pentru o neprihănire adevărată.” Iar eu vă spun că nu asta a intenționat Isus prin pocăință.

Chemarea evanghelistică a lui Isus a presupus atât o chemare la părăsirea păcatului, cât și o chemare de a crede în El. A fost o chemare de a ne întoarce de la păcat. De la primul până la ultimul Său mesaj, tema Mântuitorului a fost chemarea păcătoșilor de a se întoarce de la păcatul lor, de a-L accepta pe Dumnezeu și de a urmări neprihănirea. Asta însemna nu doar că aveau o nouă perspectivă despre cine era El, ci și că se întorceau de la păcat pentru a-L urma. Iar Luca, așa cum am remarcat în capitolul 24 cu versetul 47, consemnează că, atunci când te duci să predici, Isus spune: „Predică pocăința spre iertarea păcatelor”. Iar dacă vii la Cristos pentru iertarea păcatelor, ceea ce te duce la El este pocăinţa. Apropo, Luca este singurul dintre scriitorii evangheliilor care redă conținutul mesajului inerent Marii Trimiteri. Ceilalți evangheliști doar prezintă Trimiterea „Duceți-vă și propovăduiți”. Luca spune: „Iată ce să propovăduiți: pocăința care duce la iertarea păcatelor”. Astfel, pocăința este întotdeauna legată de păcat. Asta nu presupune doar să-ți schimbi perspectiva despre cine este Isus. „O, am crezut că este un om; acum știu că El este Dumnezeu”. Nu este suficient. Aceasta implică întoarcerea de la păcat. Dați-mi voie să vă prezint o ilustrație. Uitați-vă la Luca 18 - Luca 18, cu versetul 9. Este o pildă, o pildă pentru unii care s-au încrezut în ei înșiși că sunt neprihăniți și au disprețuit pe ceilalți, și anume fariseii. „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage. Unul era fariseu, și altul vameș. Fariseul stătea în picioare și a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână. Dau zeciuială din toate veniturile mele…” El a mers acolo să-I prezinte lui Dumnezeu neprihănirea Lui. Dați-mi voie să vă pun o întrebare! A crezut el în Dumnezeu? A crezut fariseul în Dumnezeu? Da. A avut credință în Dumnezeu? Da. A fost mântuit? Nu. De ce? Deoarece credința lui era lipsită de pocăință. Vedeți, aceasta este o ilustrare clasică a faptului că avem de-a face cu un om care a crezut în Dumnezeu. Iată un om care este devotat lui Dumnezeu. Iată un om care a intrat în Templu să se roage unui Dumnezeu în care credea. Dar acolo unde nu a fost o pocăință a inimii, nu a existat niciun fel de relație. A fost un fățarnic. Vameșul stătea departe, se bătea în piept, și zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”. Iar Isus a zis: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt”. Primul personaj nu a cunoscut niciodată mântuirea. Era un credincios care nu s-a pocăit. Al doilea personaj a fost un necredincios care s-a pocăit. Era un proscris spiritual și religios, dar s-a pocăit. Și implicit în asta, desigur, era expresia credinței. Pentru că nu poți lua pocăința și să o dezbraci de implicațiile sale morale.

Acum, dați-mi voie să vă prezint o definiție rapidă, bine? Toată această introducere se reduce la subiectul nostru. Deci, care este definiția biblică a pocăinței? Dați-mi voie să vă prezint câteva gânduri și apoi vom încheia. Ce este pocăința definită din punct de vedere biblic? Mai întâi, este un element al credinței mântuitoare. De fapt, poate fi folosită ca o expresie interschimbabilă cu credința mântuitoare. Acum, noi trebuie să predicăm pocăința. Trebuie să chemăm oamenii la pocăință. Aceasta înseamnă credința mântuitoare. Pocăința este atât de des menționată, încât poate fi folosită ca sinonim pentru credința mântuitoare. Puteți chema pe cineva căruia să-i spuneți „Crede în Domnul Isus Cristos!”. Sau puteți să-l chemați și să-i spuneți: „Pocăiește-te de păcatul tău și acceptă-L pe Cristos!”. E același lucru. Pe scurt, acesta este mesajul mântuirii. Dar dați-mi voie să clarific acest lucru. Nu este un sinonim în cel mai clar sens pentru „a crede”, deoarece nu înseamnă același lucru. Este inerent credinței, iar credința este inerentă pocăinței, astfel încât termenii pot fi folosiți în mod interschimbabil, dar fiecare dintre acești termeni exprimă un element unic. Credința exprimă exact asta - încredere, siguranță, credință. Pocăința exprimă întoarcerea de la păcat către Dumnezeu. „Sunt părți complementare ale aceluiași proces”, a spus Berkhof în Teologia sa sistematică.

Cuvântul grecesc este metanoia și provine din două cuvinte: meta- „după” și noeō- „a înțelege” și înseamnă „un gând ulterior”. Deci, dacă ai lua aceste cuvinte și le-ai pune laolaltă, ar însemna o gândire ulterioară sau o schimbare a minții. Unii dintre acești oameni, care vor să spună că pocăința nu înseamnă altceva decât să-ți schimbi perspectiva despre cine este Isus, afirmă: „Vedeți, asta înseamnă metanoia. Dar ascultați, oameni buni, uneori un lucru pe care îl vedeți adesea explicat cu cuvinte grecești este de fapt incorect. Deoarece nu înseamnă că fiecare cuvânt este neapărat suma părților sale separate. Pentru că meta înseamnă asta și noia înseamnă asta, atunci când le puneți împreună nu înseamnă neapărat ce înseamnă acele două părți. Uneori se întâmplă, alte ori nu. Voi ilustra asta în engleză, bine? Avem un cuvânt în engleză „independent”, nu? Acum, dacă duci ideea asta prea departe, ai putea spune: „Știu ce înseamnă asta, înseamnă că „în stilou (pen) este o adâncitură (dent)”. „Nu, nu înseamnă asta. Nu înseamnă „in de pen there is a dent (în stilou este o adâncitură)”, deoarece, în engleză, un cuvânt nu este neapărat suma tuturor părților sale. La fel stau lucrurile și în greacă. Trebuie mers mai adânc de atât. Iar sensul biblic este mult mai profund decât atât. De fiecare dată când Metanoia este utilizat în Noul Testament – remarcați vă rog asta – cuprinde mai mult decât semnificația literală a termenilor săi componenți. Termenul se referă întotdeauna la o schimbare de scop și în mod specific are în vedere de fiecare dată o întoarcere de la păcat.

Un instrument util pe care-l folosim în studierea limbii grecești este opera lui Colin Brown, o lucrare colosală, este o carte compusă din trei volume. Iar în secțiunea despre convertire, scrisă de Goetzmann, în volumul 1, pagina 358, se ocupă de metanoia și, bineînțeles, dintr-o perspectivă erudită. Remarcați, vă rog, următorul citat: „Înțelegerea preponderent intelectuală a metanoiei ca schimbare a minții joacă un rol neînsemnat în Noul Testament. Mai degrabă este subliniată decizia omului ca întreg de a se întoarce. Este clar că nu ne preocupă nici o schimbare pur externă, nici o schimbare doar intelectuală a ideilor”. Asta este cea mai bună explicație erudită. În sensul în care Isus a folosit-o, pocăința a presupus o respingere a vieții vechi și o întoarcere către Dumnezeu pentru mântuire. Cealaltă sursă fundamentală pentru înțelegerea exhaustivă a cuvintelor grecești este cea a lui Kittel. Dacă Colin Brown este atât de mare, Kittel este la fel de mare. Fiecare cuvânt semnificativ din Noul Testament este tratat într-un mod exhaustiv. Dați-mi voie să vă citesc ce spune Behm, scriind despre metanoia în lucrarea lui Gerhard Kittel. Citez: „Termenul cere o convertire radicală, cere o transformare a naturii, o întoarcere definitivă de la rău, o întoarcere hotărâtă către Dumnezeu în ascultare totală. Această convertire este o dată pentru totdeauna. Nu poate exista întoarcere, ci doar progres și acțiune responsabilă pe drumul parcurs acum. Afectează întregul om; în primul rând și practic, centrul vieții personale, apoi, logic, comportamentul său în toate momentele și în toate situațiile, în gândurile, cuvintele și în faptele sale. Tot mesajul lui Isus este o proclamare de întoarcere necondiționată către Dumnezeu, de întoarcere necondiționată de la tot ceea ce este împotriva lui Dumnezeu, nu doar ceea ce este în mod necesar rău, ci și ceea ce, într-o anumită situație, face imposibilă întoarcerea totală la Dumnezeu”, am încheiat citatul.

Așa înțeleg ei, din punct de vedere tehnic, sensul cuvântului. Asta ar putea fi susținut din 1 Tesaloniceni 1:9; vă amintiți acel verset? Observați, vă rog, 1 Tesaloniceni 1:9, avem aici o listă a elementelor necesare pocăinței. În a doua jumătate a versetului, Pavel le amintește tesalonicenilor „cum de la idoli v-ați întors la Dumnezeu ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat”. Trei elemente ale pocăinței sunt acolo: 1.Întoarcerea către Dumnezeu; 2.Întoarcerea de la rău. Și, 3.Slujirea lui Dumnezeu. V-ați întors de la idoli și de la tot ce este rău către Dumnezeu ca să slujiți lui Dumnezeu. Trei elemente ale pocăinței: întoarcerea de la rău către Dumnezeu pentru a-I sluji Lui. Frumos rezumat. Nu - ascultați-mă - nicio schimbare a perspectivei despre cine este Isus nu poate mântui până când aceste trei elemente nu sunt prezente – întoarcerea de la păcat, către Dumnezeu, pentru a-L sluji. Pocăința este un element al credinței mântuitoare.

În al doilea rând, implică o redirecționare a voinței, implică o redirecționare a voinței. Lexiconul grecesc al lui Thayer definește metanoeō ca, citez: „Schimbarea minții celor care au început să-și urască greșelile și faptele rele și care au decis să intre într-o traiectorie mai bună a vieții, astfel încât să cuprindă atât recunoașterea păcatului, cât și întristarea pe care acesta o produce și totodată o schimbare a inimii ale cărei roade și efecte sunt faptele bune”, am încheiat citatul. Cu alte cuvinte, este o redirecționare a voinței care duce la un comportament schimbat. Nu este doar întristare pentru păcat, deși pocăința autentică presupune întotdeauna regretul păcatului. Este o redirecționare a voinței umane. Este o alegere de a părăsi orice lucru rău și de a urmări sfințenia. Și îmi doresc să înțelegeți, preaiubiților, că acea redirecționare a voinței este lucrarea lui Dumnezeu. Nu vorbim despre ceva ce faci tu, ci vorbim despre faptul că Dumnezeu face ceva în tine atunci când te mântuie. Oamenii spun: „Ar fi bine să iei seama că aceasta este o lucrare de pre-mântuire și, până nu îți cureți viața și nu te pocăiești, nu poți fi mântuit”. Nu, pocăința nu este o încercare de pre-mântuire pentru a-ți curăța viața. Nu este o chemare pentru a înceta să păcătuiești, astfel încât să poți fi mântuit. Deloc. Nu este doar o invitație pentru a întoarce spatele la orice rău, în așa fel încât Cristos să te accepte. Este lucrul pe care Dumnezeu îl produce în tine când te mântuiește. Este un element al credinței mântuitoare care redirecționează voința.

J.I. Packer, în folositoarea sa carte, Evanghelizarea și suveranitatea lui Dumnezeu, scrie: „Pocăința pe care Cristos o cere poporului Său constă într-un refuz hotărât de a stabili orice limită a pretențiilor pe care El le poate realiza asupra vieții lor”. Nu este doar o activitate mentală. Există un aspect legat de intelect, dați-mi voie să vă prezint repede acest lucru. Există un aspect ce ține de intelect. Pocăința implică recunoașterea păcatului, recunoașterea gravității păcatului, recunoașterea faptului că păcatul Îl ofensează pe Dumnezeul Sfânt. Implică recunoașterea la nivel de intelect că sunt responsabil personal pentru păcatul și vinovăția mea. Include recunoașterea faptului că Isus Cristos a murit pentru păcatul meu și că El, ca Dumnezeu, vrea să conducă viața mea. Aceasta este partea pocăinței ce ține de aspectul intelectual. În al doilea rând, are o parte emoțională. Această recunoaștere produce întristare, produce noi dorințe și noi impulsuri, produce rușine. 2 Corinteni 7:10 spune că există o întristare care duce la pocăință. Așa începe, și vezi că păcatul este rău, vezi că ești vinovat, vezi că Isus Cristos ți-a oferit siguranță la nivel de intelect, după care se atinge de emoțiile tale, și există o frângere, o întristare, o rușine și o vinovăție care ies la iveală; iar din această întristare vine al treilea element care este voința, aspectul volitiv – voința, voința. În cele din urmă, pocăința cuprinde voința și aduce o schimbare a direcției, o nouă hotărâre de a renunța la încăpățânare și neascultare și de a-ți preda viața lui Cristos. După care, produce un comportament schimbat. Unde nu se observă o schimbare a comportamentului, poate fi o pocăință la nivel de intelect sau emoție, dar nu poate fi niciodată și la nivel de voință. Atunci când pocăința este autentică, aceasta schimbă și voința.

În al treilea rând, vedem ca rezultat o viață schimbată. O viață schimbată. Este un element al credinței mântuitoare, activează voința, o redirecționează și schimbă viața. De aceea, Ioan a spus: „Aduceți roade vrednice de pocăință”. Dacă spui că te pocăiești, hai să se vadă asta din viața ta. Dovedește-o! Pocăința reală schimbă caracterul unei persoane. Unul dintre eroii mei, dintre oamenii pe care îi apreciez foarte mult, este Martyn Lloyd-Jones. Una dintre cărțile scrise de el, prin care am fost binecuvântat, are legătură cu Predica de pe munte. În ea, el scrie următoarele: - el este la Domnul acum - „Pocăința înseamnă să îți dai seama că ești un păcătos, un vinovat, un ticălos în prezența lui Dumnezeu, că meriți mânia și pedeapsa lui Dumnezeu, că ești legat de iad. Înseamnă să începi să conștientizezi că acest lucru numit păcat este în tine și că tânjești să scapi de el și să îi întorci spatele în orice fel și sub orice formă. Să renunți la lume, indiferent de cost, la lume în ce privește gândirea și perspectivele ei, precum și practicile ei, apoi să te lepezi de tine, să iei crucea și să te duci după Cristos. Chiar dacă cel drag și cel apropiat și toată lumea te va numi nebun sau maniac religios; sau dacă ai fi nevoit să suferi din punct de vedere financiar, asta nu are nicio importanță. Asta înseamnă pocăința”.

Devine un mod de viață continuu. Pocăința care dă naștere la mântuire începe un proces progresiv, de mărturisire a păcatului pe tot parcursul vieții. 1 Ioan 1:9, continuăm să ne mărturisim păcatul. Atitudinea activă și continuă a pocăinței produce sărăcia în duh, plânsul și blândețea care îi caracterizează pe adevărații credincioși în Fericirile din Matei 5. Pocăința produce un nou mod de viață, nu doar o altă părere despre Cristos - un nou mod de viață. Cei care L-au auzit pe Isus propovăduind știau ce le cerea El, credeți-mă. Evreii știau exact la ceea ce-i chema El. Nu le cerea doar să-și schimbe părerea despre El. Știau ce a spus Isaia. Când a predicat Isaia, ce a predicat? Isaia 1:16 spune: „Spălați-vă deci și curățați-vă! Luați dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți răul, învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea. Și de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face”- Cum? - „albe ca zăpada. De vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna, dacă vă spălați, dacă vă curățați.

Progresia aceasta (pocăința) începe în interior iar apoi se manifestă în atitudini și acțiuni. Spre sfârșitul cărții Isaia sau aproape de sfârșit, în capitolul 55, găsim același tip de chemare. Două versete, versete bogate în ceea ce privește acest subiect al pocăinței - nu știu cum se trec așa ușor cu vederea. „Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi”, Isaia 55:6, „chemați-L câtă vreme este aproape”. Cum să fac asta? „Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând”. El va ierta atunci când cel rău renunță la căile lui, iar cel nelegiuit la gândurile lui, atunci când se întoarce la Domnul. Un text foarte cunoscut, de multe ori folosit greșit, și poate prea des evitat, 2 Cronici 7:14: „Dacă poporul Meu peste care este chemat numele Meu se va smeri, se va ruga și va căuta fața Mea și se va întoarce de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, și îi voi ierta păcatul”. Când se întorc, când se pocăiesc - și vă spun că, atunci când Ioan Botezătorul a predicat pocăința, nimeni nu a înțeles greșit, știau ce a spus el și știau exact la ce se referea. Unde sunt roadele? Dovediți-vă pocăința prin viața voastră. Și care sunt roadele pocăinței? Fapte vrednice, fapte sfinte, fapte evlavioase, o viață transformată. În Luca 3, avem evidența acelor relatări pe care tocmai le-am citat, când au venit fariseii și s-au apropiat de El, așa cum au făcut-o de multe ori, dorind mereu să-și etaleze evlavia lor. Ioan Botezătorul le spune, în versetul 7 din Luca 3, „Serpi, pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?” „Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră”, spune el. Care sunt acele roade? Cum le identificăm? Versetul 10: „Mulțimile au întrebat: „Ce să facem?” „Ce ar trebui să facem? Care sunt roadele pocăinței? Iar el spune: „Cine are două haine să împartă cu cine nu are niciuna; și cine are de mâncare să facă la fel. Au venit și niște vameși ca să fie botezați. Ei au zis: ‘Învățătorule, noi ce trebuie să facem?’” Care sunt roadele pocăinței? „Să nu cereți nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit să luați”. Niște ostași îl întrebau și ei, și ziceau: „Dar noi ce trebuie să facem?” El le-a răspuns: „Să nu stoarceți nimic de la nimeni prin amenințări, nici să nu învinuiți pe nimeni pe nedrept, ci să vă mulțumiți cu lefurile voastre”. Lucruri destul de practice, nu?

Vrei să știi unde apare adevărata pocăință? În caracterul vieții tale de zi cu zi. Îi dai haina celui ce nu are? Te asiguri că nu iei ce nu meriți de la nimeni? Nu pui presiune pe oameni. Nu acuzi oamenii în mod nedrept. Ești mulțumit cu veniturile tale? Acolo apare autenticitatea pocăinței tale. Sunt lucruri destul de banale, oameni buni. Preaiubiților, vă spun că niciun mesaj care nu accentuează pocăința nu poate fi numit, în mod corect, Evanghelie. Întoarcerea la Isus este mai mult decât o renunțare la un model de gândire vechi; este o viață nouă - este o viață nouă. Behm spune, scriind din nou în volumele lui Kittel: „A fi convertit cuprinde tot ceea ce zorii Împărăției lui Dumnezeu îi cer omului, o viață schimbată”. Și vă rog să înțelegeți, nu cred că cineva ar putea sa mă înțeleagă greșit în acest sens, nu este ceva ce puteți face voi, astfel încât să vă puteți mântui; ci este ceva ce Duhul lui Dumnezeu produce în voi prin lucrarea de mântuire. De aceea se spune și am citit în 2 Timotei, acesta este un pasaj esențial pentru ca noi să putem înțelege, capitolul 2, versetul 25, „în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăință”. Este un dar al lui Dumnezeu. Este un dar al lui Dumnezeu. Fapte 11 cu versetul 18 spune că „Dumnezeu a dat și neamurilor pocăința”. Este un dar al lui Dumnezeu.

Dați-mi voie să închei cu acest ultim pasaj, Matei 21:28. Întoarceți la acest pasaj, vă rog. Sunt atât de multe de spus. Matei 21:28, „Ce credeți?”, a zis Isus. Haideți să încercăm să pricepem împreună acest pasaj. De acord? „Un om avea doi feciori. Și s-a dus la cel dintâi și i-a zis: „Fiule, du-te de lucrează în via mea”. Și fiul acesta a răspuns: „Mă duc, domnule”, și nu s-a dus”. Aveți un astfel de fiu? „A venit la al doilea” - și i-a spus tot așa - „Iar el a răspuns: „Nu vreau. În urmă i-a părut rău și s-a dus”. „Care dintre cei doi a făcut voia tatălui său?” „Cel din urmă.” Au răspuns ei. Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că vameșii și prostituatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu”. Zguduitor, oameni buni. Isus descrie două feluri de oameni - sunteți pregătiți pentru asta? Oamenii care pretind că sunt ascultători, dar sunt de fapt răzvrătiți în inima lor; se prefac că sunt ascultători, dar sunt rebeli în inima lor. Și oamenii care încep ca răzvrătiți, dar ce fac mai târziu? Se pocăiesc. El a spus pilda în folosul fariseilor, care pretindeau că sunt ascultători de Dumnezeu, dar de fapt erau răzvrătiți în inimile lor. De cealaltă parte erau prostituatele și vameșii, care au început ca răzvrătiți, dar care s-au pocăit. Nu există mântuire fără pocăință. Să ne închinăm împreună în rugăciune.

Îmi aduc aminte, Doamne, în această seară de cuvintele lui Iacov: „Supuneți-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviți-vă diavolului și el va fugi de la voi. Apropiați-vă de Dumnezeu și El se va apropia de voi. Curățați-vă mâinile, păcătoșilor, și curățați-vă inimile, oameni cu inima împărțită. Simțiți-vă ticăloșia, tânguiți-vă și plângeți; râsul vostru să se prefacă în tânguire și bucuria voastră în întristare. Smeriți-vă înaintea Domnului și El vă va înălța”. Tată, ajută-ne să înțelegem chemarea la pocăință. Rugăciunea mea acum este pentru orice om prezent aici care a pretins că este ascultător față de Dumnezeu, dar în inimă este răzvrătit; pentru orice om care îi spune Domnului: „Mă duc” și nu se duce. O, Doamne, transformă acea viață, dăruiește adevărata pocăință. Și m-aș ruga în această seară și pentru vameși și prostituate, pentru cei marginalizați și rebeli care trăiesc în răzvrătire față de Tine, dar care sunt deschiși la pocăință. Atinge-le inimile. Înfăptuiește acea lucrare puternică de pocăință prin harul Tău în viața fiecărui om care are această nevoie, de dragul Domnului Isus. Amin.

Sfârșit.