Parcurgem o serie despre Duhul Sfânt, un studiu care s-a născut din preocuparea din inima mea cu privire la modalitățile teribile prin care este necinstit Duhul Sfânt, în numele evanghelismului de astăzi. Într-un fel mișcarea carismatică este în fruntea paradei care face abuz de Duhul Sfânt, care Îl întristează pe Duhul Sfânt, Îl insultă pe Duhul Sfânt, chiar Îl hulește pe Duhul Sfânt. Și din câte se pare este un abuz de nestăpânit, neobosit asupra Duhului Sfânt. Așa cum am spus la începutul acestei serii, păcatul de neiertat despre care Isus a vorbit în Evanghelia după Matei era atribuirea lucrării Duhului Sfânt lui Satan. Eu cred că astăzi are loc o inversare a acelui păcat, și anume atribuirea lucrărilor lui Satan Duhului Sfânt. Acest lucru este în creștere în lumea noastră și abuzurile sunt clare, vizibile pentru fiecare dintre noi.

Este foarte popular astăzi să spui tot ce vrei despre Duhul Sfânt, să-I atribui Duhului Sfânt tot ce dorești să-I atribui, ca să ai putere asupra oamenilor. Dezonorarea Duhului Sfânt este acum ca un fel de competiție sportivă deschisă oricui. Sunt atacuri asupra lui Dumnezeu Tatăl. Open teism (Teismul deschis) este un astfel de atac teologic care în esență spune că Dumnezeu nu este atotștiutor, nu cunoaște totul, nu cunoaște viitorul. Acesta este un atac teologic. Există atacuri asupra lui Dumnezeu Fiul. Unul dintre ele, numit o perspectiva paulină, neagă moartea ispășitoare reală a lui Cristos pe cruce. Atacă natura lui Dumnezeu, asta face open teism-ul. Perspectiva paulină atacă natura lucrării lui Cristos, și este un asalt asupra doctrinei ispășirii, a imputării, a justificării.

Întotdeauna au fost aceste atacuri de natură teologică venind din interiorul bisericii asupra Tatălui și a Fiului. Iar atacurile asupra Duhului Sfânt, în timp ce sunt doctrinare, nu vin ca fiind doctrinare. Ele nu pot fi identificate ca doctrinare. Ele sunt lucruri persistente, legate de experiențe emoționale, care sunt puse pe seama Duhului Sfânt. Ele Îl atacă în mod tragic pe Dumnezeu, pe Dumnezeul glorios care este Trei în Unul. Mișcarea carismatică, a respins, în esență, adevărata identitate a Duhului Sfânt, a respins lucrarea adevărată și glorioasă a Duhului Sfânt și L-a înlocuit cu un dumnezeu fals. Este un dumnezeu fals identificat ca fiind Duhul Sfânt, care de fapt nu este Duhul Sfânt, ci este un dumnezeu creat de oameni în biserica de azi. Este un vițel de aur, este o reprezentare greșită a lui Dumnezeu Duhul.

Și mișcarea aceasta ignoră deliberat adevărul cu privire la Duhul Sfânt și cu un libertinaj nesăbuit așază un duh-idol în casa lui Dumnezeu, hulindu-L pe Duhul Sfânt folosind propriul Lui nume. Sunt atât de multe ilustrații ale acestui fapt, încât este greu să ții pasul cu ele. Există o carte care este actualul bestseller, în topul listei cotidianului New York Times. Este o carte care vine din lumea creștină și este intitulată Heaven Is For Real Raiul există. Este o carte care consemnează, presupusa călătorie în cer a unui copil de patru ani în timpul unei operații de apendicită. A mers în cer și s-a întors. Ai crede că o astfel de carte nici măcar nu e luată de pe raft, ca să nu mai vorbim ca cineva chiar să o ia și să o cumpere. Dar au fost vândute cinci milioane de copii în primele nouă luni. Cinci milioane de cărți în care un copil de patru ani descrie ce a văzut în cer, în timp ce l-a vizitat, când a fost operat de apendicită.

L-a văzut pe Tatăl, ne spune, care are aripi ca îngerul Gavril. L-a văzut pe Isus, care are ochi albaștri și care este înalt pe jumătate față de Mihail și mai scund decât Gavril, dar cu toate că este așa de scund, este mai puternic decât oricare dintre ei și călărește un cal-curcubeu pe care numai El îl poate călări. De asemenea L-a văzut și pe Duhul Sfânt. Iar Duhul Sfânt este o ceață transparentă albastră care plutește și care trimite putere spre pământ. Cinci milioane de astfel de copii vândute în nouă luni? De aici ne luăm noi concepția despre Duhul Sfânt, și despre Dumnezeu Fiul, și despre Dumnezeu Tatăl și despre cer? Dintr-o păcăleală? O înșelăciune? Din imaginația unui copil de patru ani care este condusă și amplificată fără îndoială de părinții lui?

Duhul Sfânt a fost preschimbat în cea mai nouă jucărie de tip transformer. El poate deveni orice vrei tu să fie. Orice formă vrei, orice îți asigură confortul, orice te interesează, orice îți permite ție să îi manipulezi pe oameni pentru scopurile tale, poți să pui în seama Duhului Sfânt. Asta este un fel de blasfemie și de insultă. Am vorbit despre asta în ultimele săptămâni, acest lucru este nevrednic de un adevărat creștin și cu siguranță că nu este în concordanță cu ce zice Scriptura, fie că este vorba despre o erezie gravă în ceea ce-L privește pe Duhul Sfânt sau despre o experiență trivială sau o interpretare greșită. În orice caz, oricare ar fi interpretarea greșită, oricare ar fi neadevărul, aduce dezonoare Duhului Sfânt, care este vrednic de toată cinstea și toată lauda și toată slava.

Am încercat să avem o imagine clară cu privire la cine este Duhul Sfânt și care este lucrarea Lui ca să ne putem închina Lui în duh și în adevăr. Și pentru început, în seria noastră, ca text biblic, am mers la Romani 8. Așadar, acum puteți să deschideți Biblia, dacă doriți, la Romani capitolul 8. Am fost foarte încurajat când am văzut răspunsul la seria asta. Ne-ați dat un feedback minunat că este o binecuvântare pentru voi și că vedeți lucrurile într-o manieră proaspătă și nouă și asta transformă modul în care Îl percepeți pe Duhul Sfânt și modul în care vă închinați Lui, modul în care vă închinați în general, fapt care este foarte, foarte central pentru viața noastră creștină.

Iată că ne apropiem de capitolul 8 din Romani, bineînțeles, cartea Romani este despre Evanghelie și primele cinci capitole vorbesc despre Evanghelie. Primele câteva capitole vorbesc despre nevoia după Evanghelie, despre păcătoșenia omului și apoi de la capitolul 3:21 la capitolul 5, finalul capitolului 5, versetul 21, vorbește despre mântuirea oferită în Cristos venită ca să întâmpine această nevoie. Așadar, este o carte despre Evanghelie. Capitolele de început prezintă Evanghelia lui Dumnezeu, versetele de la 1 la 17. Apoi vorbește despre păcătoșenia omului, apoi vine cu soluția care este moartea extraordinară și sacrificială și învierea lui Isus Cristos. Așadar, când ajungem la finalul capitolului 5, am văzut deja destul de mult că mântuirea este prin har, prin credința în Cristos, nu prin fapte și acest lucru este făcut foarte, foarte clar. Așadar, calea mântuirii este arătată.

Când ajungi la capitolul 6 din cartea Romani, începi să afli despre beneficiile Evangheliei, și ele merg până la capitolul 8 versetul 39. Așadar, avem capitolul 6, capitolul 7 și capitolul 8 care vorbesc despre beneficiile Evangheliei. Într-un sens general, putem spune astfel: capitolele 6 și 7 au de-a face cu beneficiile prezentate prin negație și capitolul 8 cu beneficiile afirmative. Șase și șapte tratează beneficiile exprimate prin negație în acest fel: este secțiunea nu mai. Nu mai sunteți sub lege. Nu mai sunteți sclavi, sau sclavi ai păcatului. Nu mai sunteți sub blestem. Nu mai sunteți morți, ați venit la viață. Nu mai sunteți victime ale propriei voastre firi. Așadar, în 6 și 7 găsim aspectele negative, care cu siguranță au un efect pozitiv, dar ele sunt articulate într-o formă negativă – libertate faţă de lege, libertate faţă de păcat, libertate faţă de pedeapsă, libertate faţă de moarte.

Când ajungi la capitolul 8 ai aspectele pozitive. Și lucrarea de sfințire a Duhului Sfânt devine tema capitolului 8. Acesta este lucrul pe care Duhul Sfânt îl face în noi, pentru noi și împreună cu noi. Aflăm asta în capitolul 8, care este mai mult decât un text pur şi simplu, este un punct de lansare care ne trimite în tot Noul Testament ca să găsim pasaje comparative, care prezintă pe larg ceea ce spune el. Nu vom face prea mult acest lucru – încercăm să rămânem la lucrurile prezentate în capitolul 8. Dar, fără îndoială, vedem vastitatea lucrurilor care sunt revelate aici despre Duhul Sfânt și modul cum pot fi elucidate separat prin alte porțiuni ale Noului Testament.

Așadar, ne uităm la secțiunea beneficiilor pe care ni le aduce mântuirea și aici este locul unde lucrarea Duhului Sfânt începe să devină clară pentru noi. Tatăl a făcut planul, Fiul a făcut posibil planul și Duhul Sfânt a făcut ca planul să funcționeze. Bine? Tatăl l-a proiectat, Tatăl a inițiat mântuirea, Fiul a validat mântuirea și Duhul aplică realitatea mântuirii. Tatăl este Cel care ne-a ales, Fiul este Cel care ne-a răscumpărat și Duhul este Cel care ne sfințește. Alegerea este lucrarea Tatălui, justificarea este lucrarea Fiului și sfințirea este lucrarea Duhului. Întreaga Trinitate este implicată în această minunată realitate a mântuirii.

Când ajungi la capitolul 8 și te uiți la lucrarea Duhului Sfânt în viața credinciosului, pe măsură ce îl sfințește pe credincios, ajungem la această idee: trecem de la har la slavă. Bine? Nu mai suntem sub condamnare. Așa începe versetul 1. Nu mai suntem sub condamnarea la moarte de către lege. Am fost izbăviți de legea păcatului și a morții. Am primit o viață nouă. Am fost regenerați. Suntem născuți din nou. Acum vom începe să experimentăm lucrarea continuă plină de putere a Duhului Sfânt pe măsură ce ne trece de la har la slavă. Este atât de critic pentru noi să înțelegem acest lucru pentru că asta este sfera în care trăim.

O înțelegere clară a lucrării Duhului Sfânt este necesară ca să ne închinăm Duhului lui Dumnezeu pentru lucrurile pe care le face acum în viețile noastre. Nu poți să te închini cu adevărat Duhului Sfânt așa cum ar trebui dacă nu înțelegi ce face El și ce Îl face vrednic de închinare.

Așadar, în capitolul 8, aflăm aceste lucruri. Versetele 2 și 3, ne-a eliberat de la moarte, din păcat și din moarte. Versetul 4, ne întărește să putem împlini legea. Nu reprezintă aspectul negativ al eliberării de blestemul legii, ci este aspectul pozitiv de a fi în stare să împlinești legea. Versetele 5 la 11, El ne schimbă natura. Versetele 12 și 13, ne împuternicește continuu pentru neprihănire. Versetele 14 la 16, El confirmă înfierea noastră ca fii ai lui Dumnezeu. Aceste lucruri ne conduc la versetul 17 unde găsim ultima lucrare ce poate fi identificată ca fiind a Duhului Sfânt din acest capitol; ne garantează sau ne asigură slava noastră veșnică din viitor. Ne garantează sau ne asigură slava noastră veșnică din viitor, și asta, bineînțeles, este darul suprem al lui Dumnezeu, o mântuire care este inviolabilă.

Avem o garanție a slavei veșnice. Acesta este cel mai bun element dintre toate elementele mântuirii, ce mântuire ar fi asta dacă am putea să o pierdem? Și așa cum am spus adesea, dacă am fi putut să o pierdem, am fi pierdut-o. Dacă ar fi depins de noi în vreun fel, am fi pierdut-o pentru că niciunul dintre noi nu ar putea fi în stare să facă ceea ce este nevoie să ne asigurăm mântuirea de la Dumnezeu prin merite proprii. Așadar, singura speranță pe care o avem pentru slava veșnică, partea finală a mântuirii noastre, ultimul capitol, este să fim asigurați de același Dumnezeu care ne-a ales, ne-a chemat, ne-a justificat și într-o zi ne va glorifica.

Duhul Sfânt este atunci Cel care în timp ce ne sfințește, ne și oferă siguranță. Așadar, putem spune că cele două lucrări ale Duhului Sfânt sunt sfințirea și securizarea. Până la versetul 13, putem spune că suntem sfințiți de Duhul Sfânt, începând cu versetul 14, unde ajungem la faptul că suntem înfiați devenind copii ai lui Dumnezeu, asta este o relație permanentă, putem spune că lucrarea Duhului Sfânt este de a ne asigura. El ne conformează progresiv la un standard neprihănit, care este reprezentat perfect de Isus, am văzut asta, și El ne asigură, El ne păzește. Asta înseamnă Efeseni 1:13 când zice că suntem pecetluiți de Duhul. Acea pecete nu poate fi ruptă. Avem pecetea Duhului. Avem arvuna Duhului. Avem garanția Duhului. Sau, așa cum spune aici, în versetul 23, avem primele roade ale Duhului; și anume, Dumnezeu ne dă primele roade ale unei recolte depline care va fi în slavă. Aceasta este garanția slavei viitoare.

Duhul Sfânt, așadar, face această lucrare dublă în noi de sfințire, adică de conformare a noastră cu Cristos, care este modelul. Aduceți-vă aminte, am spus că Isus Cristos a trăit o viață de 33 de ani ca să stabilească modelul a ceea ce înseamnă sfințirea, sper care tindem să ne asemănăm fiind sub puterea Duhului Sfânt. Așadar, El este implicat în acea lucrare de asemănare a noastră cu Cristos, lucrare care va fi desăvârșită când Îl vom vedea față în față. Dar aici, Îl vedem asigurându-ne pentru slava noastră viitoare.

Oricine vă spune că puteți să vă pierdeți mântuirea, de fapt nu înțelege mântuirea. Oricine spune că poți avea mântuirea și să o pierzi nu înțelege mântuirea. Mântuirea este un dar oferit de Dumnezeu, înainte de întemeierea lumii și oricine – vom citi imediat – este inclus în această categorie de a fi ales de Dumnezeu, va fi glorificat, pentru că pe acela pe care El l-a predestinat, El l-a chemat, și pe ce pe care l-a chemat, El l-a și socotit neprihănit, și pe cel pe care l-a socotit neprihănit, El l-a și glorificat. Isus a spus: „Tot ce Îmi dă Tatăl Mie va veni la Mine și nu voi pierde pe niciunul dintre ei, ci îi voi învia în ziua de pe urmă”, Ioan 6. Așadar, suntem datori Duhului Sfânt binecuvântat pentru regenerarea noastră, pentru că ne-a dat viață și apoi pentru că ne sfințește și ne păstrează până în ziua în care El însuși ne va transforma. Vom fi ridicați la starea noastră veșnică prin puterea aceluiași Duh Sfânt care ne-a regenerat la convertirea noastră. Este o lucrare pe care Tatăl a planificat-o și Fiul a validat-o, iar Duhul o efectuează.

Acum, priviți la versetele 17 și următoarele. Am ajuns la această secțiune despre siguranță, lucrarea de garantare a Duhului Sfânt prin care putem avea încredere că într-o zi vom ajunge în slava veșnică. Permiteți-mi să vă citesc asta, începând cu versetul 17. „Şi, dacă suntem copii, suntem şi moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moștenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviți împreună cu El.” Cu ultimul paragraf, Pavel introduce conceptul de slavă veșnică. „Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De asemenea, şi firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deșertăciunii - nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar știm că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile nașterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare. Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile, știe care este năzuința Duhului; pentru că El mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu.”

Toate acestea sunt despre slava viitoare. A fost introdusă în ultima parte a versetului 17, la care deja ne-am uitat, a fi glorificat împreună cu El. Versetul 18 vorbește despre slava care ne va fi descoperită nouă. Versetul 19, despre descoperirea fiilor lui Dumnezeu iarăși în slavă. Versetul 21, la finalul versetului, despre libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu. Versetul 23 se încheie cu faptul că noi așteptăm răscumpărarea trupului nostru. Versetul 24 și 25 vorbește despre nădejdea slavei care este gata să vină și după care așteptăm cu nerăbdare.

Așadar acum aflăm despre o categorie a lucrării Duhului Sfânt care ne asigură pentru slava viitoare. Versetul 23 ne indică faptul că centrul acestui lucru este darul Duhului Sfânt, care este un avans pentru slava viitoare. De asemenea învățăm în versetele 26 și 27 că Duhul mijlocește pentru noi, fapt care iarăși este lucrarea Lui ca să ne ofere siguranță. O mijlocire constantă în locul nostru.

Un cuvânt iese în evidență când citești acest pasaj, și interesantă este forma cuvântului „suspin”. Sunt multe suspine în acest pasaj. Creația suspină în acest pasaj în versetul 22. Creația suspină – este un mod de a traduce asta. Versetul 19 spune că așteptarea nerăbdătoare a creației e ca o dorință înfocată, dar versiunea autorizată vorbește despre suspinul creației. Și apoi afli în versetul 23 că noi înșine, cei care avem primele roade ale Duhului, suspinăm. Și apoi la versetul 26, avem suspinul Duhului Sfânt. Acest lucru indică faptul că atât creația, cât și noi, și Duhul Sfânt trecem prin anumite suspine, anumite agonii, până la realizarea finală a slavei. Acesta este rost acestui pasaj. Duhul Sfânt trăiește în noi ca avans pentru slava noastră viitoare și Duhul Sfânt este cel care ne poartă spre acea slavă viitoare. Aceasta este lucrarea Lui. Nu este un alt dar mai mare decât acesta pe care Dumnezeu să ni-l dea. Așa cum am spus, ce valoare ar avea mântuirea dacă am putea să o pierdem? Cu siguranță am pierde-o, pentru că nu avem puterea în noi ca să ne păstrăm în siguranță propria noastră mântuire, sub nicio formă.

Așadar, aici, creația suspină în versetele 19 la 22, credinciosul suspină în versetele 23 la 25 și Duhul Sfânt suspină în versetele 26 și 27. Și toate aceste suspine sunt un oarecare indiciu al unei realități neîmplinite. Toată creația simte această neîmplinire. Credincioșii simt această neîmplinire. Până și Duhul Sfânt binecuvântat experimentează această neîmplinire. Acesta este un adevăr minunat. Este atât de multă învățătură aici, este frustrant pentru mine să încercăm să cuprindem toate astea într-o singură dimineață, și nu vom fi în stare să facem aceasta, dar vă voi învăța cât i-am învățat și pe cei de la primul serviciu, așadar acela este standardul pentru voi, dragii mei.

Să ne uităm la suspinul creației – să ne uităm la suspinul creației. Versetul 19: „De asemenea, şi firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.” Creația suspină în versetul 19. Creația este menționată în versetul 20. Creația este menționată iarăși în versetul 21. Creația este menționată iarăși în versetul 22. Așadar, în aceste patru versete, creația este subiectul. Creația suspină. Despre ce vorbește asta? Și în ce sens creația suspină?

Cred că cititorii, dacă erau evrei, aveau o înțelegere oarecare asupra acestui subiect. Aici este vorba – aici este vorba despre suspinul anticipării. Acesta este suspinul neîmplinirii. Este un fel de condiție a suferinței care așteaptă ca promisiunea să fie împlinită și evreii cu siguranță ar recunoaște-o pentru că ei au vorbit despre două vremuri de istorie a răscumpărării: veacul prezent și veacul viitor. Destul de simplu. Este veacul de acum și veacul viitor. Veacul de acum este veacul păcatului, și al suferinței, și al decăderii, și al stricăciunii, și al căderii, și al păcatului. Și veacul viitor este cerul nou, și pământul cel nou, și neprihănirea, și sfințenia, și virtutea, și slava, și absența morții, și decăderii, și bolii. Este ceea ce spune Isaia 65:17: „Voi face ceruri noi și un pământ nou”.

Oamenii care cunoșteau Cuvântul lui Dumnezeu și așteptau împlinirea acestuia au înțeles ce înseamnă să trăiești într-o lume care suspină. Și până și natura este văzută ca suspinând. Natura este personificată. Versetul 19: „firea așteaptă cu o dorință înfocată” – cu o tânjire puternică, așa cum spune NAS – „descoperirea fiilor lui Dumnezeu”.

Acum, la ce ne referim când vorbim despre creația de aici? În ce sens suspină creația? Și este menționată așa cum am spus până la versetul 22. Care parte a creației? Îngerii? Ei sunt ființe create. Nu. Ei nu suspină. Îngerii sfinți nu suspină pentru că nu va fi mai bine pentru ei, așa-i? Ei sunt în jurul tronului lui Dumnezeu acum, ei sunt într-o desăvârșire veșnică și într-o sfințenie veșnică. Ei nu sunt supuși stricăciunii, ei nu au fost niciodată supuși stricăciunii; așadar, ei nu au nicio speranță pentru nimic pentru că nimic nu poate fi mai bine pentru ei ca acum.

Dar demonii? Vorbește despre îngerii creați și căzuți care sunt demonii? Nu. Ei nu suspină în nădejdea eliberării lor pentru că nu există eliberare, nu există mântuire, nu există izbăvire, nu există iertare, nu există niciun viitor mai bun pentru demoni, doar iazul de foc.

Ei bine, poate vorbește despre credincioși. Nu, nu vorbește despre credincioși, pentru că se face o distincție între credincioși și creație. Vă rog să observați, versetul 19, creația așteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu; așadar, creația este distinctă de fiii lui Dumnezeu. Versetul 21, creația dorește să fie eliberată din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia fiilor lui Dumnezeu. Așadar, creația care suspină și geme, și așteaptă, și dorește cu înfocare este distinctă de credincioși.

Ei bine, poate că sunt necredincioșii, aceștia sunt? Sunt necredincioșii? Nu, pentru că necredincioșii nu au nicio speranță în Cristos, ei nu nădăjduiesc în slavă, ei nu speră și nu așteaptă ceva bun din partea cerului. Ei nu au nicio informație despre asta, nu au nicio dorință pentru asta. Și mai mult, dacă te uiți la versetul 20, ei sunt supuși deșertăciunii de bună voie. Nu, aici nu sunt necredincioșii. Ei sunt păcătoși de bună voie. Ei doresc să-și hrănească propria lor stricăciune.

În concluzie, creația care suspină nu este parte a creației raționale, nu este parte a creației raționale, a creației personale. Ce rămâne este creația non-rațională, animată și neanimată. Așadar, ceea ce ai aici este o personificare a creației, cerurile materiale, pământul material și tot ceea ce este în ele, cer și toate trupurile care sunt în el, pământ, apă, praf, iarbă, flori, animale, insecte, pești, râuri, pârâiașe – tot ceea ce face parte din creația animată și neanimată, impersonală și non-rațională. Creației îi este dată o identitate aici. Este personificată într-o manieră poetică.

De exemplu, în Isaia 35:1, Isaia spune: „Pustia şi ţara fără apă se vor bucura”. Ei bine, cum ar putea pustia și țara fără apă să fie conștiente? Dar asta este personificarea. Sau cu cuvintele bogate, minunate și familiare din Isaia 55:12:: „Munții şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră, şi toți copacii din câmpie vor bate din palme”. Și vă promit, dacă vreodată veți auzi munții cântând și copacii bătând din palme veți fi legați și luați într-o cămașă de forță de culoare albă, așadar, nu vorbește aici despre ceva care este o realitate, ci este o personificare poetică.

Creația, partea non-rațională, impersonală, animată și neanimată, care este identificată cu ființele vii și lucrurile fără viață, pietre și animale, acea creație așteaptă cu o dorință înfocată, cu o așteptare plină de dor, așteaptă cu nerăbdare. Acesta este suspinul creației. Și limbajul de aici este foarte puternic. Acea afirmație „dorință înfocată” este un verb în limba greacă care este în sine o combinație ciudată de elemente. Înseamnă a urmări de departe ridicat. Înseamnă ca și cum ți-ai întinde gâtul, te-ai ridica pe vârfuri ca să te uiți în viitor, să vezi la distanță ceea ce nu vezi acum imediat, să te ridici ca să vezi ceva după care aștepți cu nerăbdare.

Așadar, asta este un fel de așteptare. E ca și cum creația stă ridicată pe vârfuri și privește după ceva pe care așteaptă cu nerăbdare să-l vadă, și despre cine este vorba? Sunt niște persoane. Este descoperirea fiilor lui Dumnezeu, descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Acel moment va fi atunci când va avea loc glorificarea noastră. Va fi la finalul istoriei umane, la finalul Împărăției milenare, când vor fi create ceruri noi și un pământ nou. Creația așteaptă acest lucru. În versetul 21, spune în felul următor: „slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu”. Când toți copiii lui Dumnezeu vor fi glorificați, creația va avea parte de un beneficiu, nu-i așa? Pentru că vor fi ceruri noi și un pământ nou.

Toată creația, așadar, este considerată ca și cum ar sta pe vârfuri privind și așteptând descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Ce afirmație uimitoare – o afirmație cosmologică de proporții uriașe, creația animată și neanimată stă pe vârfuri ca să vadă primele clipe ale celor după care tânjește să-i vadă, așteptând după descoperire, după manifestare, după revelarea fiilor lui Dumnezeu în deplina lor glorificare, iar acest lucru va avea loc. Daniel 12:3 spune că vor străluci ca stelele și Matei 13:43 spune că vor străluci ca soarele, va fi o slavă orbitoare. Întreaga creație așteaptă acel eveniment, cu nerăbdare îl anticipează.

De ce? De ce face creația acest lucru? Să ne întoarcem la versetul 20 pentru o clipă. Deoarece creația a fost supusă deșertăciunii. Creația a fost supusă deșertăciunii sau zădărniciei, mataiotēs, înseamnă fără scop, goliciune, fără folosință, inutilitate, incapacitatea de a atinge un scop, incapacitatea de a îndeplini un scop. Nu poate fi ceea ce vrea să fie. Toată creația a fost la început bună, nu-i așa? În Geneza 1, când Dumnezeu a creat, toate erau bune, vă aduceți aminte? S-a uitat și era bună, și S-a uitat și erau toate bune. Și apoi la final, în capitolul 1:31 spune că toate erau foarte bune. Dar a fost supusă deșertăciunii. Nu își poate împlini scopul. Nu mai este ceea ce trebuia să fie, ce ar fi putut fi, ceea ce putea fi.

Și apropo, când spune în versetul 20 că a fost supusă, este un verb care indică un timp trecut. În NAS este tradus corect. A fost un moment în trecut. Un eveniment clar în trecut în istorie în care creația a trecut de la stadiul în care își împlinea scopul și era perfectă la stadiul în care nu-și mai împlinește scopul și este nefolositoare. A fost supusă distrugerii, stricăciunii, frustrării, morții și decăderii, distrugerii.

Acum, putem acuza creația? Este ceva ce a mers greșit în ciclul evoluției? Aceasta a fost? Ce s-a întâmplat?

Ei bine, să ne reîntoarcem al versetul 20. A fost supus deșertăciunii nu de voie – nu de voie. De vină nu este creația. Orice a supus creația ca să fie fără scop, orice a supus creația ca să fie în decadență sau în inabilitate, ca să nu fie glorioasă așa cum a intenționat scopul inițial, nu a fost vina creației. Creația este o victimă involuntară. Altceva a cauzat aceasta creației. Altcineva a făcut aceasta creației. Cine? Să continuăm citirea. „Ci din pricina celui ce a supus-o”. Cine este acela? Dumnezeu. Dumnezeu a supus creația la deșertăciune. Dumnezeu, conform lui Geneza 3:17, 18 și 19 a pronunțat un blestem asupra creației. De ce? Datorită păcatului lui Adam și Eva.

Când Adam și Eva au păcătuit, o ciumă a venit asupra lor, o ciumă mortală, o ciumă care era așa de infecțioasă că niciun om nu putea să scape de ea, niciun om care calcă pe acest pământ. O ciumă care este atât de contagioasă că nimeni nu o poate evita. Ca în vremea Evului Mediu când oamenii din cetăți s-au îmbolnăvit de Ciuma neagră. Ciuma nu era doar în oameni, ci ciuma domina mediul lor. Ciuma nu era doar în trupul celui care era culcat în pat, care murea; ciuma era peste tot în casă. Nu doar că era în casă, era și pe stradă, era peste tot în cetate, și era în toată zona, nu era nici o scăpare pentru că mediul era afectat. La fel a fost când Adam a păcătuit, ciuma a cuprins planeta și continuă până azi. Stricăciune, dezastru, poluare, dezmembrare, degenerare – acestea nu sunt rezultatul unui accident evolutiv, acestea sunt rezultatul – pentru că se presupune că lucrurile se îmbunătăţesc, conform evoluționiștilor, prin anomalii, prin unele mutații greșite. Lucrurile sunt cum sunt în lume din cauza faptului că Dumnezeu a blestemat întreaga creație. A blestemat în așa fel ca omul care este lăsat ca să înfrunte fiecare clipă a vieții sale realitățile mortale, distructive și stricate ale păcatului.

Așa cum a spus Isaia 24:6 – blestemul mănâncă țara. Așa cum spune Ieremia 12:4 – țara plânge. Destinul naturii este legat inseparabil de cel al omului și din cauză că omul a păcătuit și a căzut într-o stare coruptă, ceea ce omul stăpâneşte este în robie sau în sclavia stricăciunii. Vedeți asta în versetul 21? Creația în sine care este în robia stricăciunii. Legătura strânsă dintre păcatul omului și decăderea față de care universul întreg este supus.

Ecologiștii nu vor opri asta. Nu vor putea inversa asta, nu vor tempera asta. Pot să încerce, dar nu vor reuși. Energia solară nu va rezolva asta. Eliminarea urmelor de carbon nu va rezolva asta. Eliminarea combustibililor fosili nu va rezolva aceasta. Educația nu o va rezolva. Acesta este un blestem divin. Noi nu suntem într-un trend ascendent; noi suntem în cădere liberă, îndepărtându-ne de desăvârșire. Ascultați: noi suntem în cădere liberă depărtându-ne de desăvârșire și mergem spre distrugere totală și nu există niciun punct de oprire. Această perspectivă este biblică, pentru că atunci când omul a păcătuit, a fost pedepsit să nu se bucure de curăție, pentru că a ales păcatul și nu se poate bucura de beneficiile unui mediu perfect ca domnitor al pământului. Este un împărat care și-a pierdut coroana și care încearcă să domnească peste o creație rebelă, stricată, în cădere și mortală. Dumnezeu a blestemat întregul mediu.

Știți, Isaia are atât de multe de spus despre asta, că abia pot să nu citesc câteva din lucrurile care sunt scrise. Însă vă citesc unul dintre ele. Isaia 24:4: „Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniți şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu țineau poruncile, şi rupeau legământul cel veșnic! De aceea mănâncă blestemul ţara, şi sufăr locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiți locuitorii țării, şi nu mai rămâne decât un mic număr din ei.” Apoi vorbește despre elemente mai dezastruoase în ce privește dorința de a trăi și de a supraviețui în această lume; capitolul 34 din Isaia, spune mai multe, capitolul 33, întreaga creație este blestemată. Așadar, principiul corupției este peste tot, așadar creația suspină pentru că a fost supusă stricăciunii nu de voie, ci ca o conformare, o conformare necesară la blestemul lui Dumnezeu asupra lui Adam și Eva și asupra întregii omeniri, și nu se poate face nimic ca să fie inversată robia față de stricăciune. Acesta este un act al lui Dumnezeu.

Poate spui „Dar de ce creația este în așteptare?” Finalul versetului 20: „cu nădejdea” – cu nădejde – „cu nădejdea că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii”. Ce imagine frumoasă. Întreaga creație este în așteptare, cu dorință arzătoare să fie ceea ce a fost creată în mod original de Dumnezeu ca să fie și pentru că știe că nu se va întâmpla decât atunci când va avea loc manifestarea glorioasă a copiilor lui, slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu, până la condiția finală eternă. Asta este ceea ce așteaptă întreaga creație. Așteaptă un viitor mai bun.

În acest fel de lume trăim. Trăim într-o lume foarte dificilă. Lucrez la o carte care va fi publicată peste câteva luni, se numește Doisprezece Eroi Neobișnuiți. Se pare că oamenii cumpără cărți care au încadrat în titlu cuvântul doisprezece, așa că voi scrie cărți care au cuvântul doisprezece în titlu – Doisprezece oameni obișnuiți, Doisprezece femei neobișnuite – din câte văd le place cuvântul „doisprezece”, așadar va fi Doisprezece Eroi Neobișnuiți. Unul dintre eroi este Enoh. Te uiți la Enoh și spui „Stai puțin. Un erou trebuie să fie cineva care are un impact asupra altor oameni și Enoh mi se pare un personaj solitar”. A umblat cu Dumnezeu. Au fost doar ei doi. A umblat, și într-o zi a umblat în ceruri, nu a murit, vă amintiți? Enoh, la fel ca Ilie, care a fost dus într-un car de foc la ceruri. O situație foarte rară. Dar ce anume îl face un erou pe Enoh? De ce să te uiți la Enoh ca la un erou? Care a fost nivelul de influență? Care a fost întinderea influenței sale? Ce este așa de eroic cu privire la el? A fost un om neprihănit care a umblat atât de strâns legat de Dumnezeu că Dumnezeu a dus umbletul lui în ceruri într-o zi. Ce l-a făcut atât de special?

Am să vă spun. Puteți să înțelegeți că întreaga generație în care a trăit Enoh a fost înecată de potop, cu excepția a opt oameni? Înțelegeți ce pasăre rară a fost Enoh? Înțelegeți cum ar fi să fii singurul om din lume care umblă cu Dumnezeu? Te uiți la un erou, dacă a fost vreodată un erou. Te uiți la un om care a trăit împotriva mersului culturii care era așa de coruptă, încât Dumnezeu a omorât milioane într-o singură inundație. De aceea este atât de eroic. Pentru Enoh, a fost faptul că a umblat cu Dumnezeu. și pentru noi, cum să supraviețuim acestei lumi stricate? Ce ziceţi, vreți să vă diminuați așteptările față de lumea asta? Puteți să faceți asta? Diminuați-vă așteptările față de lume, în ce privește educația, politica, structurile sociale – diminuați-vă, vă rog, așteptările. Atât, până ajung la nivelul celor din Geneza unde Dumnezeu a văzut că pământul era plin de stricăciune. Doar diminuați-le la acel nivel și veți fi bine. Și apoi să umblați cu Dumnezeu.

Dumnezeu l-a protejat pe Enoh într-o lume stricată și asta a fost lucrarea Duhului Sfânt. Dumnezeu face în continuare acest lucru, nu umblând cu noi, ci trăind în noi, și Duhul Sfânt este cel care ne sfințește în mijlocul acestei lumi stricate. Pavel o numește o generație strâmbă și stricată. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Această întreagă creație așteaptă izbăvirea, izbăvirea slavei copiilor lui Dumnezeu când și ea va fi eliberată din robia stricăciunii, care a blestemat-o.

Cum va avea loc acest lucru? Cum va avea loc? Ei bine, psalmistul a vorbit despre aceasta în Psalmul 102. Poate că ați trecut cu vederea acest aspect, dar este o afirmație minunată, Psalmul 102 versetul 25. Spune, Îi vorbește lui Dumnezeu „Oh, Dumnezeul meu” și apoi spune „Tu ai întemeiat în vechime pământul, şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămânea; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veșmânt, şi se vor schimba. Dar Tu rămâi Același”. Tu l-ai creat, va înceta din existență și ceva nou va veni, acesta este Psalmul 102. Și este descrisă aceasta cu mare atenție în 2 Petru 3. 2 Petru 3 ne oferă aceste cuvinte, exact cum a spus psalmistul: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde”. Aceasta va fi literalmente o explozie atomică a universului creat format din atomi.

Ne spune mai departe în versetul 12: „cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cerești se vor topi de căldura focului”. Și lumea și pământul și cerurile, aşa cum le știm, nu vor mai exista. O numesc absența creației. „Dar noi, așteptăm ceruri noi şi un pământ nou”. Aceasta a spus Petru. Apocalipsa 20 spune la fel, capitolul 21 spune la fel, capitolul 22 spune la fel. Așadar, creația așteaptă o regenerare cosmică.

De fapt, dacă privim în viitor, nu există nicio speranță pentru o schimbare în creație din felul în care este până când va fi izbăvirea slavei copiilor lui Dumnezeu. Priviți, creația s-a degradat odată cu căderea omului și creația se va redresa odată cu înălțarea omului, bine? Între ele – în primele trei capitole din Geneza, ai creația blestemată. Blestemată pentru că omul este stricat. În ultimele trei capitole din Apocalipsa, ai noua creație în desăvârșire și neprihănire pentru că ai o omenire glorificată. Și între, este istoria tristă și lungă a păcatului și stricăciunii. Cele două sunt legate. Ce s-a întâmplat cu omul în grădină s-a întâmplat și cu creația. Ce se va întâmpla cu omul în slavă se va întâmpla și cu creația de asemenea. Va fi izbăvită. Așadar, toată creația suspină, așteptând ca acel lucru să aibă loc.

Versetul 22 rezumă totul. „Dar știm că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile nașterii.” Este un verb care înseamnă durerile nașterii unui copil. O durere de naștere este o durere pozitivă, nu-i așa? Adică are un rezultat pozitiv. Durerea altuia are un rezultat negativ. Te simți rău și te vei simți mai rău și în cele din urmă vei muri. Dar durerea de la naștere în sine este o durere care anticipează ceva minunat, precum un eveniment minunat, ceva binecuvântat și este acel fel de durere pe care creația o simte.

Nu trebuie să aveți grijă de creație, prieteni. Pot să mai repet? Am spus-o și mai devreme. Călcați iarba, vânați căprioare, faceți ce vreți, nu trebuie să protejați creația. Ea este aici pentru voi. Nu trebuie să fii absurd în privința ei, nu trebuie să fii malefic față de ea, dar trebuie să înțelegi, această creație este blestemată. Încă ne permite să-i explorăm bogățiile și binecuvântările. Dumnezeu va purta de grijă creației Sale până când o va distruge cu totul. Bine? Așadar nu vă lăsați purtați de dorința de a păstra creația în condiția în care se află. Vei fi mult mai bine slujit când nu va mai fi. Bine? Nu poți nici să grăbești acest aspect și nici să-l amâni, este în planul lui Dumnezeu.

David Martyn Lloyd-Jones a spus: „Mă gândesc dacă nu cumva fenomenul de primăvară ne oferă o parte din răspuns. Natura, în fiecare an, așa cum este, face un efort ca să se reînnoiască, să producă ceva permanent. A ieșit din moarte și din întunericul adevăratei ierni. Primăvara, se pare că încearcă să producă o creație perfectă, pare că ar trece prin niște dureri ale nașterii în fiecare an. Dar din păcate, nu reușește, pentru că primăvara nu duce decât până la vară, vara merge până la toamnă și toamna iarăși până la iarnă. Sărmana bătrână natură încearcă în fiecare an să învingă deșertăciunea, principiul interior al morții și al stricăciunii și al dezintegrării, însă nu reușește. Falimentează de fiecare dată. Totuși încearcă ca și cum lucrurile ar trebui să fie diferite și mai bune, dar nu reușește niciodată, așadar, continuă cu suspinul și munca în dureri. Și face acest lucru de multă vreme.”

De atât de multă vreme și totuși reapare și re-energizează efortul în fiecare an. Fiți blânzi. Nu dați vina pe iarbă, nu dați vina pe flori, aceasta este natura lor. Ele doar încearcă, ne spune, în fiecare primăvară. Creația suspină după slavă.

În al doilea rând, doar succint, câteva minute. Credincioșii suspină după slavă – versetul 23. „Şi nu numai ea – cu referire la creație - dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.”

Ascultați, înțelegem că suspinul creației în imperfecțiunea sa pentru că suntem parte a creației și trăim în imperfecțiune. Suspinăm în noi înșine, ne lamentăm starea noastră blestemată. Pavel spune: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Romani 7:24. Vă amintiți ce spune Pavel în 2 Corinteni 5:4: „Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsați; nu că dorim să fim dezbrăcați de trupul acesta, ci să fim îmbrăcați cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghițit de viață.” David a suspinat în Psalmul 38:9: „Doamne, toate dorințele mele sunt înaintea Ta, şi suspinările mele nu-Ţi sunt ascunse.” Știm ce înseamnă să suspini. Noi suspinăm.

Ce mai așteptăm? După ce suspinăm? Ei bine, el spune în versetul 23: „așteptăm înfierea”. Poate spui: „Stai puțin, noi deja am fost înfiați. Ne-ai spus în versetele 14-16 din acest capitol că deja am fost înfiați”. Da, am fost înfiați, dar încă nu avem moștenirea. Adevărat? Și de ce este legată moștenirea noastră? Sfârșitul versetului 23, răscumpărarea cui? A trupului nostru. Deja am fost înfiați în mod formal în familia lui Dumnezeu. Suntem copii ai lui Dumnezeu. Avem Duhul Sfânt care ne călăuzește acum – versetul 14. Deja avem Duhul Sfânt, Duhul înfierii, care este în noi și prin care putem să strigăm „Ava, Tată”. Simțim acea apropiere de Dumnezeu. Duhul mărturisește împreună cu duhul nostru – versetul 16 – că suntem copii ai lui Dumnezeu. Așadar, am fost înfiați, dar nu am primit moștenirea noastră.

Vă amintiți 1 Petru 1:3-4. Avem o moștenire care nu poate putrezi, păstrată în ceruri pentru noi, nu am primit-o încă – nu am primit-o încă până la izbăvirea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu. Așadar, suspinăm. Suspinăm după ziua când acest trup muritor va fi transformat în nemurire, când ce este stricat va fi transformat în ne-stricăciune, când moartea va fi înghițită de viață. 1 Corinteni 15. Suspinăm după acea experiență. Vrem să fim îmbrăcați cu trupul ceresc, care este asemenea trupului slavei Sale, Filipeni capitolul 3. Pavel numește chiar aceste trupuri ca fiind smerite, firea noastră, căderea noastră, umanitatea noastră, păcatul nostru. Abia așteptăm. Suntem recunoscători pentru har, dar abia așteptăm să trecem de la har la slavă – de la har la slavă.

Și vom reuși oare? Sigur – versetul 23 spune - avem cele dintâi roade ale Duhului. Aceasta nu se referă la ceva care vine de la Duhul, nu primele roade ale Duhului, ci primele roade ale promisiunii viitoare de la Dumnezeu care este Duhul. Duhul reprezintă primele roade, primele roade ale Duhului Sfânt. El este prima tranșă pe care am primit-o. Primele roade erau o mică parte din recoltă pe care le culegea fermierul, prima parte care apărea timp în care restul recoltei se pregătea de coacere. Culegea primele roade și știa cum va fi recolta viitoare. Duhul Sfânt este primul rod al unei recolte pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru oamenii Lui. El este prima tranșă, avansul, arrabon, inelul de logodnă, pecetea, garantul, tot acest limbaj se găsește în scrierile lui Pavel. Și El este Duhul cel promis. Aceasta este nădejdea celor răscumpărați. Coloseni 1:27: „Cristos în voi, nădejdea slavei”.

Și atunci suspinăm până când va avea loc. Și pe măsură ce îmbătrânești, cu atât suspini mai mult, nu-i așa? Da, suspini mai mult. Suspini mai mult pentru că realizezi că faci mai puțin. Suspini mai mult pentru că ai mai multe de suspinat. Nu doar în trupul tău, dar lucrurile care se petrec în jurul tău te fac să suspini. Nu am suspinat atât când am fost tânăr cu privire la lucrurile care erau în lume. Nu am suspinat atâta cu privire la pierderea unei vieți și la provocări. Între servicii m-am rugat alături de John James a cărui soție a avut un atac cerebral, o scurgere de lichid cefalorahidian și după 62 de ani de căsătorie a plecat la Domnul în această săptămână dintr-o dată, și am stat și am simțit suspinul și agonia inimii sale, pe măsură ce a încercat să-mi explice cum este să îți pierzi soția. Au fost membri în biserica noastră din 1972 și îmi spunea cât de mult însemna biserica pentru ei. Și există un suspin al vieții și cu cât trăiești mai mult, cu atât acumulezi mai mult din acel suspin. Și toți trăim cu o nădejde, dar acea nădejde devine mai puternică pe măsură ce îmbătrânim și experimentăm mai mult trăirea unei vieți într-o lume coruptă și căzută. Eu nu încerc să repar lumea. Eu doar voi aștepta ziua când Domnul va sfârși lumea și va crea un cer nou și un pământ nou. Trăim cu speranța. Versetul 24: „Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui?”

Cu alte cuvinte, am fost mântuiți prin credință, dar am fost mântuiți în nădejde, nu-i așa? Pentru că mântuirea noastră nu este deplină încă. Romani 13 – sunteți aproape acum, aproape de mântuire. Mântuirea voastră este mai aproape decât atunci când ați crezut, acela este aspectul viitor al ei. Așadar, trăim în speranța după ceea ce nu vedem. Dar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, așteptăm cu răbdare.

Ce ne ține răbdarea puternică? Ce ne ține speranța trează? Este lucrarea Duhului lui Dumnezeu în noi, primul rod așezat al Duhului Sfânt. El este cel care ne călăuzește, El este cel care ne confirmă înfierea, Duhul înfierii prin care strigăm „Ava, Tată”. El este cel care mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. El ne ține, ne păzește, ne face să avem o speranță răbdătoare prin care așteptăm întoarcerea lui Cristos. Și așteptăm glorificarea noastră viitoare. Așadar, creația suspină și credincioșii suspină.

În versetele 26 și 27, Duhul Sfânt suspină. Dar această secțiune este atât de măreață, și ne vom uita la ea data viitoare pentru că ne conduce la toate lucrurile care lucrează împreună spre bine, un verset familiar, versetul 28. Este atât de minunat să privești cu sinceritate și credincioșie la lucrarea din viața noastră a Duhului Sfânt binecuvântat și să depășești smintelile și nebuniile imaginațiilor copilărești cu privire la Duhul Sfânt binecuvântat și minunat și magnific să Îl reducem la aspectul unei ceți albastre este nebunie, interpretare greșită a intenției noastre de a-L înțelege.

Și când spun asta mă refer la vițelul de aur, pentru că Îl transformă pe Dumnezeu într-o oarecare imagine vizuală. Și nu vrei să te uiți la Duhul Sfânt într-o manieră vizuală. Nu vrei să te gândești la Dumnezeu într-o manieră vizuală. Ești îndreptățit să te gândești la Isus Cristos ca la un om. Mântuirea include credința care privește înapoi la lucrarea finalizată a lui Cristos și include speranța, care privește înainte la lucrarea nefinalizată a lui Cristos. Este o umblare prin credință și este o umblare în speranță, de asemenea.

Tată, Îți mulțumim pentru timpul petrecut împreună astăzi și pentru toate cântările minunate de care ne-am bucurat și la care am participat, la părtășia minunată cu cei din jurul nostru și părtășia pe care o avem mai apoi în timpul zilei, după ce se încheie lucrurile aici. Îți mulțumim pentru oportunitatea de a ne întoarce iarăși în după-masa asta pentru lucrarea Cuvântului și pentru închinare și pentru slăvirea Ta. Îți mulțumim, Duhule Sfinte binecuvântat, pentru tot ceea ce faci în noi ca să ne sfințești și să ne păzești pentru slava veșnică. Îți mulțumesc, Doamne Isuse, pentru resursele pe care ni le-ai oferit prin cruce. Și, Tată, Îți mulțumim pentru planul minunat pe care l-ai rânduit înainte de întemeierea lumii. Îți mulțumim, Mântuitorul nostru binecuvântat, pentru că L-ai trimis pe Duhul ca să facă lucrarea de sfințire și de păzire în noi pentru în ziua când vom fi glorificați în cerul nou și în pământul cel nou. Tânjim după acea realitate, nu doar de dragul nostru; tânjim după acea realitate de dragul Domnului Isus Cristos, care este vrednic de toată cinstea și de dragul Duhului Sfânt, de dragul lui Dumnezeu Tatăl care merită închinare mereu, pentru vecie. Și aceea va fi ceea ce este cerul cu adevărat, închinarea adevărată către Sfânta Treime pentru totdeauna. Nu putem nici măcar să înțelegem, dar ne rugăm, Doamne, să ne faci credincioși în speranță să așteptăm acea zi când ne vei surprinde în fiecare clipă a veșniciei cu slava Ta și cu bunătatea Ta. Îți mulțumim pentru că ne-ai chemat, Îți mulțumim pentru că ne-ai justificat, Îți mulțumim pentru promisiunea glorificării noastre. În Numele Mântuitorului nostru ne rugăm. Amin.

SFÂRȘIT