Deschideți vă rog Biblia la Isaia capitolul 53 pentru ultima dată în studiul acesta. Acesta este al zecelea mesaj din această serie și vă mărturisesc că cu greu îmi iau la revedere de la ea. Acest capitol a pătruns foarte adânc în sufletul meu, a pătruns în ADN-ul meu spiritual. Dar vreau să știți că fiecare pasaj produce asta în mine. Însă acesta a fost mai profund decât celelalte. Am încercat să îl împărtășesc cu voi în acele ceasuri în care am studiat împreună acest capitol.

Când am început acest studiu, cu două luni în urmă, v-am prezentat faptul că adevărul din acest capitol va răspunde la întrebarea cea mai importantă, esențială, vitală și critică, care poate fi pusă vreodată. Acest capitol oferă răspuns la întrebarea cea mai grea, mai serioasă și mai plină de însemnătate dintre toate. Întrebarea la care răspunde acest capitol este mai importantă decât orice altă întrebare. Este mai importantă decât celelalte întrebări puse împreună. Este infinit mai importantă decât toate celelalte întrebări puse împreună. Și întrebarea la care răspunde acest capitol nu are nimic de-a face nici cu sănătatea, nici cu bogăția, nici cu succesul, nici cu educația, nici cu sociologia, nici cu religia, per se, nu are de-a face cu politica, moralitatea sau filosofia. Ea transcende toate celelalte întrebări și, de fapt, întrebarea la care răspunde acest capitol are de-a face cu motivul pentru care a fost scrisă Biblia.

Biblia a fost scrisă ca să răspundă la această întrebare, la care răspunde în special acest capitol. Care este întrebarea? Întrebarea este aceasta: Cum poate un păcătos să fie iertat pe deplin și împăcat cu Dumnezeul sfânt și astfel să scape de iadul veșnic și să intre în cerul veșnic? Asta este întrebarea întrebărilor. Și din moment ce fiecare ființă umană trăiește veșnic, va avea parte de iadul veșnic sau de cerul veșnic, aceasta este întrebarea ce are nevoie disperată de răspuns. Cum poate un păcătos să fie iertat de deplin, împăcat cu Dumnezeul sfânt să scape de iadul veșnic și să intre în cerul veșnic? Aceasta este întrebarea morală supremă. Este întrebarea spirituală supremă. Este întrebarea supremă din punct de vedere religios pentru care niciun sistem de moralitate, nicio spiritualitate mistică și nicio religie nu are un răspuns – în afară de creștinism – și Biblia a fost scrisă ca să ofere acest răspuns.

Dacă scoți această întrebare și acest răspuns din Biblie, Biblia este ca orice altă carte. Scriptură sfântă ne-a fost descoperită pentru această întrebare și pentru acest răspuns. În ce privește Vechiul Testament, nicăieri răspunsul nu este mai clar decât în Isaia 53, așa cum am învățat. Acest lucru face ca acesta să fie capitolul apogeu în Vechiul Testament. Acesta este muntele Everest al Vechiului Testament. Este o profeție inspirată de Duhul Sfânt despre însemnătatea morții și învierii lui Isus Cristos, cu 700 de ani înainte să vină. Când am început această serie, v-am spus că unii comentatori de-a lungul anilor au numit-o a cincea Evanghelie. Eu nu aș numi-o așa. Aș numi-o prima Evanghelie și apoi Matei a doua, Marcu a treia, Luca a patra și Ioan a cincea.

Aceasta este a prima Evanghelie. Aceasta este o relatare a Dumnezeului/om care a venit în lume să moară pentru păcătoși, a înviat să aducă mântuirea și a fost înălțat la cer. Nu este doar prima Evanghelie; și chiar aș îndrăzni să spun că aceasta este prima epistolă. Prima epistolă. Aceasta poate fi pusă imediat după cartea Faptele Apostolilor, chiar înainte de Romani, pentru că mesajul de aici nu doar că este același mesaj pe care-l citești în cele patru Evanghelii, dar este și acea interpretare a Evangheliilor pe care o găsești în scrierile lui Pavel și ale lui Petru și ale lui Ioan. Și astfel, este o demonstrare fără egal în Vechiul Testament a faptului că autorul este divin, pentru că aici sunt relatate viața și moartea prin răstignire, străpungerea și îngroparea Domnului Isus Cristos cu 700 de ani înainte. Și aici este interpretarea din Noul Testament a morții și învierii care spune exact ceea ce citim în epistolele Noului Testament.

Așa cum am învățat, cuvintele din acest minunat capitol, capitolul 53, toate sunt la timpul trecut. Și din moment ce este o profeție cu privire la viitor, nu este o profeție care prezintă doar evenimentele vieții lui Cristos. Este o profeție a convertirii ultime a lui Israel, care va avea loc în viitor, așa cum a spus Zaharia, se vor uita la Cel ce L-au străpuns și-L vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, și un duh de rugăciune și de îndurare va veni peste ei, iar apoi un izvor pentru necurăție se va deschide pentru ei și Îl vor cunoaște pe Dumnezeu. În Zaharia 12 și 13 ni se spune că aceste lucruri vor avea loc în viitor.

Promisiunea lui Dumnezeu în Ezechiel 36 este mântuirea viitoare a lui Israel. Ea este repetată în Ieremia 31 și este afirmată în Zaharia 12, 13 și 14. Și apostolul Pavel preia această idee când spune în Romani 11 că tot Israelul va fi mântuit. Profetului Isaia i se dă o descoperire despre mântuirea lui Israel din viitor, de la finalul omenirii, chiar înainte de revenirea lui Cristos, când se vor uita la Cel pe care L-au străpuns și vor vedea cine este El de fapt și-L vor accepta ca Domn și Mântuitor, vor fi curățiți de păcatele lor, mântuiți și vor ajunge să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu. În viitor, când vor avea loc aceste lucruri, acestea vor fi cuvintele pe care le vor spune. Aceasta este mărturisirea lor. Din acest motiv toate verbele sunt la timpul trecut și pronumele sunt la plural. Israel este cel care face această mărturisire în viitor.

Și în timp ce această mărturisire este mărturisirea lui Israel din viitor, care va aduce mântuirea națiunii, de asemenea este mărturisirea făcută de fiecare evreu și persoană dintre neamuri, că prin Cristos suntem mântuiți. Într-o zi Israel va face această mărturisire, pe care am făcut-o cu toții deja. Cu toții am ajuns deja la această înțelegere că a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Cu toții am ajuns deja la această înțelegere că Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Cu toții am recunoscut faptul că Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească, pentru că a fost o jertfă pentru păcat. Am înțeles asta. Am crezut asta. Am crezut în jertfa înlocuitoare, substitutivă a lui Isus Cristos pentru păcătoși. Am crezut că a fost șters de pe pământul celor vii pentru păcatele poporului lui Dumnezeu, și a fost lovit de moarte. A luat pedeapsa noastră, judecata noastră. Am crezut toate acestea – de aceea suntem mântuiți.

Aceasta este Evanghelia. Această mărturisire este centrul teologiei mântuirii. Aici este doctrina justificării prin imputarea păcatelor noastre asupra Celui drept, Robul lui Iehova care a devenit jertfa substitutivă, care a murit în locul nostru, a luat pedeapsa aplicată de Dumnezeu pentru păcatele noastre și pentru toate păcatele tuturor celor care au crezut în El. Și într-o zi evreii vor spune asta – și noi deja am spus-o: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile” – biciuirea – „Lui suntem tămăduiți.” Într-o zi evreii vor spune: „pentru păcatele poporului meu a fost lovit de moarte, a fost șters”. Într-o zi vor spune aceste lucruri.

Și ascultați, până când nu spune cineva aceste cuvinte, nu va putea fi mântuit. Nu există o altă cale de mântuire. Sunt pastori, predicatori care se bucură să spună că evreii pot fi mântuiți și fără Cristos. Acest lucru nu este adevărat. Orice evreu sau persoană dintre neamuri poate fi mântuit astăzi. Această Biserică este alcătuită din evrei și neamuri care deja au făcut această mărturisire. Ne bucurăm că într-o zi această națiune va face această mărturisire printr-o lucrare minunată a harului, când Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt va veni asupra lor, îi va regenera, se vor întoarce și-L vor privi pe Cristos, și-și vor schimba decizia pe care au luat-o timp de două mii de ani și-L vor accepta ca Mântuitor.

Aceasta este mărturisirea lor. Aceasta este mărturisirea mea. Aceasta este mărturisirea ta. Nu se oprește la cruce. Și noi, alături de ei vom mărturisi că deși a fost o jertfă pentru păcat, versetul 10, „va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora”. Mărturisirea de asemenea va include și învierea. Dacă El este mort, cum poate să vadă sămânța Lui? Cum poate să trăiască multe zile? Cum poate să împlinească buna plăcere a Domnului și să fie înviorat? Numai dacă va învia din morți. Noi mărturisim nu doar că Isus a murit, ci și că a înviat. Romani 10: „Dacă mărturisești în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți și-L mărturisești ca Domn, vei fi mântuit”. Acest lucru îl credem noi. Noi așa Îl vedem. Așa Îl vor vedea și evreii.

Însă acesta, în sine nu e ultimul cuvânt. Nu-i așa? Nu-i așa? Ascultați, această înțelegere a doctrinei despre justificare – substituire, ispășirea înlocuitoare - a fost atacată încă din vremea Noului Testament. Și este sub atac și astăzi. Sunt teologi care neagă ispășirea substitutivă a lui Isus Cristos, ca o rezolvare pentru păcatele tuturor celor ce vor crede în El în mod individual. Întotdeauna va fi o bătălie pentru această doctrină. De fapt, a părut că bătălia a fost pierdută pentru o mie de ani până când Reforma a recuperat-o. Am înțeles-o noi bine? Ceea ce citim noi aici, această mărturisire din viitor a evreilor, este o înțelegere precisă a crucii? Este aceasta o înțelegere precisă a însemnătății morții lui Cristos și a învierii Sale? Și nu doar despre moartea Lui și învierea Lui, ci și despre înălțarea Lui? Pentru că, așa cum spune capitolul 52:13, „Se va sui, Se va ridica și Se va înălța foarte sus, multe popoare vor fi uimite, înaintea Lui vor tăcea, toți împărații vor închide gura, pentru că va fi atât de superior lor. Asta vorbește nu doar despre prima venire, ca să moară, ci și despre a doua venire, ca să domnească.

Vor înțelege evreii corect? Vor înțelege ei bine? Nu așa vedem și noi lucrurile? Sau așa vede Dumnezeu? Cum vede Dumnezeu crucea? Ei bine, știm încă de la începutul acestui text, din capitolul 52 de la versetul 13 la 15, că Dumnezeu este Cel care vorbește: „Iată Robul Meu” – Sclavul Meu, ebed, sclavul lui Iehova, care, de fapt, a fost titlul lui Mesia încă din capitolul 42. Așadar, știm că aici Dumnezeu este Cel care vorbește, persoana întâi, și El descrie lucrarea lui Mesia, Robul Său, și El spune că va propăși, că Se va sui, Se va ridica și Se va înălța foarte sus, și pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie. Așadar, vorbește despre înălțarea Lui și despre suveranitatea Lui. În versetul 14, versetul central, vorbește despre desfigurarea Lui, despre zdrobirea Lui, despre rănirea Lui că vor fi mai puternice decât a oricărui alt om. Înfățișarea Lui era respingătoare, era mai desfigurat decât oricare alt om. Așadar, ne spune că lucrarea Lui ca rob care a venit, va include slavă și suferință. Aceasta este o enigmă pentru evrei.

Am citit o carte călătorind cu avionul, seara trecută de la Seattle, era o carte care descria ce cred rabinii și care a fost gândirea lor de-a lungul istoriei cu privire la această porțiune din Scriptură. Ei au cunoscut cele două variante rele ale enigmei. Cum poate Mesia să fie înălțat și glorificat și desfigurat mai mult decât oricare alt om? Cartea descrie toate mașinațiile prin care au trecut de-a lungul istoriei lor – din vremea lui Cristos, până în ziua de azi – cum au încercat să-L descrie pe Mesia în nenumărate moduri. Cum poți să rezolvi asta?

Ei bine, capitolul 53 rezolvă această enigmă când spune că înainte să fie înălțat, va fi smerit. Înțelegem asta. Prima venire a Lui a fost ca să fie desfigurat și executat. A doua venire a Lui este să împărățească și să domnească. Așa înțelegem lucrurile. Însă este această înțelegere consecventă cu înțelegerea lui Dumnezeu? La urma urmei, perspectiva lui Dumnezeu este cea care contează. Problema mântuirii, problema iertării, problema împăcării, problema vieții veșnice sau chestiunea vieții veșnice, nu ține de modul în care vedem noi lucrurile. Felul în care vedem noi lucrurile nu reprezintă instanța supremă. Instanța supremă este reprezentată de modul în care vede Dumnezeu lucrurile. Eu vreau să știu perspectiva lui Dumnezeu asupra morții și asupra învierii lui Cristos. Așadar, avem aceste ultime două versete din acest uimitor capitol.

Începând de la mijlocul versetului 11, Dumnezeu este Cel care vorbește. Se schimbă pronumele. De la plural la singular. Verbele trec de la trecut la viitor. Trec de la națiunea lui Israel care s-a uitat înapoi la cruce, la Dumnezeu care privește dincolo de cruce. Și care este perspectiva lui Dumnezeu? Ascultați, începând cu versetul 11. „Prin cunoștința Lui, Robul Meu Cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărți prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuși la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovați.” Acestea sunt exact cuvintele lui Dumnezeu, care rezolvă misterul din versetele de la 13 la 15 din capitolul 52. Aceasta este perspectiva lui Dumnezeu. Pronumele al Meu și Eu, verbele la viitor; Dumnezeu Însuși care vorbește, prezicând tocmai realitatea că evreii vor mărturisi. El a prezis moartea Celui neprihănit. El a profețit că El Se va da pe Sine morții. El profețește că va avea o moarte în care va purta păcatul, că va purta păcatele multora și prin aceasta îi va îndreptăți pe mulți. Aceasta este doctrina ispășirii înlocuitoare, substitutive – justificarea prin atribuirea neprihănirii. Aceasta este marea doctrină care va fi mărturisită de o generație viitoare de evrei și de noi toți, și Dumnezeu o afirmă. Dumnezeu o afirmă.

Dumnezeu afirmă divinitatea Robului Său când spune în versetul 11 că este Cel neprihănit. Cel drept. Voi spune mai multe despre asta într-o clipă. El afirmă umanitatea Lui când vorbește despre faptul că S-a dat la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege. Dar cel mai mult Se referă la jertfa Lui ispășitoare, înlocuitoare, substitutivă când spune în versetul 11: „va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” și în versetul 12: „a purtat păcatele multora”. El chiar afirmă învierea Lui pentru că :„Îi va da partea la un loc cu cei mari și va împărți prada cu cei puternici”. El afirmă mijlocirea Lui, medierea Lui și ultimul rând spune că: „S-a rugat pentru cei vinovați”. Așadar, avem aici un cuvânt din partea lui Iahve, un cuvânt din partea lui Iehova care declară răspunsul la întrebarea supremă a vieții: Cum poate un păcătos să fie iertat pe deplin și împăcat cu Dumnezeu, să fie izbăvit de la iadul veșnic și să ajungă în cerul veșnic? Răspunsul lui Dumnezeu este: prin moartea Celui neprihănit care a murit în locul păcătosului, plătind pe deplin pedeapsa pentru păcat. Aceasta este afirmația lui Dumnezeu.

Haideți să ne uităm mai de aproape. Așa cum am spus, Dumnezeu este Cel care vorbește – Iahve, Dumnezeu Tatăl este vorbitorul – și iarăși Își prezintă Robul. „Robul Meu”, Îl numește în versetul 11 – și așa L-a numit când L-a prezentat în 52:13: „Robul Meu, Robul lui Iehova” – acel titlu mesianic cu care suntem atât de familiarizați. Aș dori să ne concentrăm atenția asupra expresiei „Cel neprihănit, Cel drept”. Este unul singur care poate purta titlul acesta, unul singur în lume, un singur om, un singur om care poate purta acest titlu, Cel neprihănit. Acesta este un titlu extraordinar din Vechiul Testament al lui Mesia cu care credincioșii din Noul Testament erau atât de familiarizați, pentru că ei cunoșteau Vechiul Testament. De exemplu, Petru predică acea măreață predică din Fapte capitolul 3 și prezintă acel titlu. El spune: „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinților noștri, a proslăvit pe Robul Său Isus pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat; şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, cu toate că el era de părere să-I dea drumul. Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit” – Cel neprihănit. El este singurul Cel neprihănit.

Ștefan a predicat acea predică deosebită înainte să fie omorât cu pietre și le spune evreilor: „Pe care dintre proroci nu i-au prigonit părinții voștri?” Au omorât pe aceia care au anunțat încă dinainte venirea Celui neprihănit. Cel neprihănit. Acesta trebuie să fie un titlu mesianic. În capitolul 22, când Pavel își reiterează mărturia cu privire la drumul Damascului, el spune: „M-am dus la casa lui Anania și el mi-a vorbit despre Cel neprihănit”. Să ne întoarcem la capitolul 53. Dumnezeu de asemenea stabilește aici acest titlu când Îl numește pe Robul Lui Cel neprihănit, singurul care era sfânt, fără păcat, neîntinat, despărțit de păcătoși, în care nu era niciun păcat, despre care a spus: „Acesta este Fiul Meu, în care Îmi găsesc” – ce? – „plăcerea”.

Așadar, aici este Dumnezeu Cel care vorbește despre Fiul Său, Sclavul Său, Cel neprihănit, și spune: „Prin cunoștința Lui, va justifica pe mulți” – „mulți” se referă la cei pentru ale căror păcate a murit și au fost ispășite; El va justifica; asta înseamnă că va oferi neprihănire pentru ei. El, prin jertfa Sa, prin faptul că a luat păcatele lor, va fi în stare să le ofere neprihănirea Lui. Înțelegem doctrina justificării, că El a murit, Cel neprihănit, ca să îi justifice pe mulți.

Expresia la care doresc să ne uităm, pentru că pe celelalte le cunoașteți, este: „prin cunoștința Lui”. Despre a cui cunoștință vorbește aici? În ebraică poate suna la fel. Poate fi „prin cunoașterea Lui”, la acest lucru se referă în N.A.S. – „prin cunoașterea Lui”, se referă la rob, la Cel neprihănit, va justifica pe mulți. Se poate referi la cunoașterea Lui despre planul lui Dumnezeu, la înțelegerea Lui despre planul lui Dumnezeu, la înțelepciunea perfectă pe care El o are.

Isaia face referire în capitolul 1 și în capitolul 5 la lipsa de cunoaștere a lui Israel. În capitolul 44 din Isaia face iarăși referire la lipsa de cunoaștere a națiunilor. Așadar, poate că aici vrea să spună: „Dar Cel neprihănit are cunoașterea care Îl face să împlinească voia lui Dumnezeu ca să ofere justificare pentru mulți”. Problema cu asta este că nu prin cunoașterea Lui ne justifică El, ci prin ce? Prin moartea Lui. Limba ebraică ne lasă să traducem în felul următor: „prin cunoașterea de El, Cel neprihănit, Robul Meu, va justifica pe mulți”. Justificarea va veni la cei care-L cunosc pe El – care-L cunosc pe El. Cea mai bună interpretare este cunoașterea noastră cu privire la El, cu privire la persoana Lui, cu privire la lucrarea Lui, cu privire la purtarea Lui de grijă în moartea Lui și învierea Lui, cunoașterea Evangheliei. Aici Dumnezeu validează Marea Trimitere. Aici Dumnezeu spune că El va justifica pe mulți care au ajuns să-L cunoască. Nu este mântuire în niciun alt nume. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.

Ascultați, în Romani 10, Pavel planează asupra subiectului când scrie și face referire la câteva secțiuni din Isaia. „Fiindcă: „oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.” Apoi spune: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut?” Nu pot. Apoi spune: „Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit?” Continuă apoi: „Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Și cum vor propovădui, dacă nu sunt trimiși?” Apoi frumoasa afirmație: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” Doar cei care-L cunosc pe El vor fi mântuiți. Și asta este ceea ce spune, prin cunoașterea Lui, „Cel neprihănit, Robul Meu, va justifica pe mulți”. Din acest motiv mergem cu Evanghelia până la marginile lumii. De aceea predicăm la fiecare făptură. Nu există o altă cale pentru ei să fie mântuiți. Israel nu a fost mântuit pentru că erau evrei, pentru că erau monoteiști. Ei nu vor fi mântuiți până când ca indivizi, acum în vremea bisericii sau în viitor la sfârșitul vremurilor, nu vor privi la Cel ce L-au străpuns și nu-L vor plânge și nu-L vor mărturisi ca Domn.

Aici este mărturia lui Dumnezeu în ce privește urgența proclamării mesajului lui Isus Cristos până la marginile pământului. Cei mulți, oamenii pentru care Cristos a murit, pot fi mântuiți doar atunci când vor auzi Evanghelia, deoarece credința mântuitoare vine – Romani 10 – prin auzirea mesajului cu privire la Cristos. Credința vine prin auzirea Cuvântului despre Cristos. Acesta este mandatul nostru, și acest mandat ne este dat aici de Însuși Dumnezeu. Apoi Marea Trimitere și chemarea la credință este așezată tocmai în acest capitol – credință care se bazează pe cunoașterea descoperirii adevărate despre Cristos.

Și apoi Dumnezeu spune: Cunoscându-L pe El într-un mod mântuitor, cunoscându-L pe El prin credință unită cu pocăința, El va justifica pe mulți. Cum? Cum poate cunoașterea de El să justifice? Pentru că El a purtat păcatele lor. Dumnezeu crede în doctrina justificării. Dumnezeu crede în doctrina neprihănirii atribuite, pentru că Dumnezeu a rânduit-o.

Mai are ceva de spus. A doua parte a versetului 12, acestea sunt cuvintele lui Iehova, Iahve, care vorbește despre Robul Său, Cel neprihănit: „S-a dat pe Sine Însuși la moarte”. Întotdeauna – întotdeauna verbele sunt verbe de voință. „S-a dat pe Sine Însuși la moarte”. Ca în versetul 7: „A fost chinuit și asuprit”. Cu toții am trecut pe acolo. Disponibilitatea Lui este deplină în această întreagă porțiune a Scripturii. Literal, înseamnă că Și-a dat morții sufletul. Așadar, Dumnezeu face să răsune mărturisirea pe care am citit-o de la evrei. Da, S-a dat pe Sine morții. Apoi această minunată afirmație: „a fost pus în numărul celor fărădelege”. Literal, în ebraică înseamnă că S-a lăsat pe Sine să fie inclus între cei nelegiuiți. De fapt, Isus a citat asta în Luca 22:37 înainte să ajungă la cruce. A citat aceste cuvinte. Este o referire la întruparea Lui, faptul că a fost numărat între cei fărădelege. A trăit între cei fărădelege. S-a amestecat cu această lume. Și vizual, dintr-un punct de vedere, nu era diferit de nimeni. Nu avea nicio aură. Nu Se ridica un metru de la pământ. Nu avea nicio statură și nicio alură regală. Nimic din înfățișarea Lui nu Îl făcea atractiv. Arăta ca oricare alt om. A umblat ca oricare alt om. A vorbit cu o voce ca a oricărui alt om, a făcut ce face orice alt om.

Nimic nu i-a făcut să tragă concluzia că El era supranatural. Aceasta era problema când făcea minuni. Era o deosebire atât de evidentă între cum arăta și puterea pe care o avea, încât ei au decis, în necredința lor, că puterea care opera în El era cumva a lui Satan. Aici Dumnezeu afirmă întruparea. Aici, Dumnezeu Însuși, în propriile Sale cuvinte, spune că a venit jos și a acceptat să fie așezat între oamenii căzuți. Aici este Filipeni capitolul 2, S-a smerit, a luat chip de om, de rob și S-a dus la moarte, și încă moarte de cruce.

Așadar, nu-i vorba de moartea Lui alături de criminali, ci este vorba de faptul că a venit să Își ia locul alături de păcătoși. Și cu toate că a devenit familiar cu păcătoșii, cu toate că a putut fi numărat ca om între cei fărădelege, totuși a fost în stare să facă ceea ce nicio altă ființă umană nu poate face și anume să poarte păcatele multora, cu toate că a fost împreună cu păcătoșii în lume. Totuși El a fost singurul calificat să se ridice deasupra lor și să fie jertfa pentru păcatele lor. El este Cel neprihănit, Dumnezeu în trup uman, Dumnezeul-om și era la înfățișare ca toți ceilalți, însă a fost în stare să le ridice păcatele. Și ca țapul ispășitor din Ziua ispășirii – Levitic 16 – le-a purtat departe și această referire este făcută de câteva ori, așa cum bine știți, în acest capitol.

Cuvântul final din partea Tatălui despre moartea Lui și învierea Lui chiar – ultimul rând: „S-a rugat pentru cei vinovați”. „S-a rugat pentru cei vinovați”. Mi-aș fi dorit ca traducătorii să fi folosit în N.A.S. „a mediat”. Cuvântul înseamnă mediere. Înseamnă a media, a merge între, a sta între. Și aceasta este afirmația lui Dumnezeu - Cristos este Cel care este între Dumnezeu și om. 1 Timotei 2:5: „Este un singur” – ce? – „mijlocitor între Dumnezeu și om, Omul Isus Cristos”. Da, în această mediere, El este mijlocitorul. El este Cel care pledează pentru cazul nostru. El este Cel care este puntea către Dumnezeu, puntea către Cer. A făcut medierea posibilă prin moartea Lui. Medierea Lui pentru noi a început, într-adevăr, în Noul Testament, în Ioan 17, înainte să ajungă la cruce, când S-a rugat rugăciunea de Mare Preot, în noaptea trădării, când a început să Se roage pentru noi. A început să Se roage acea rugăciune incredibilă ca Dumnezeu să ne aducă pe toți în ceruri, ca tot ceea ce e al Lui de-a lungul istoriei umane să fie adunat împreună și astfel toți să fie aduși la slavă, acolo unde să-L poată vedea în slava Sa și să vadă slava Tatălui. Și astfel a început să mijlocească pentru cei pentru care a murit.

Însă este o remarcă ebraică foarte importantă ce trebuie observată cu privire la verbul „a mijloci”. Este un verb la timpul imperfect care înseamnă continuu – continuu. Toate celelalte verbe sunt la timpul perfect, care înseamnă o acțiune completă. Dacă mergem cu trei verbe înapoi: „S-a dat pe Sine însuși la moarte”, este complet, a făcut-o o singură dată. „A fost pus în numărul celor fărădelege”, este întruparea Lui, a făcut-o o singură dată. „A purtat păcatele multora”, acest lucru l-a făcut la cruce, niciodată nu va mai fi repetat. Acestea sunt complete, perfecte. Dar mijlocirea Lui este la timpul imperfect, pentru că ea continuă. „Trăiește veșnic ca să facă mijlocire pentru noi”. El este apărătorul nostru. Este mijlocitorul nostru pentru totdeauna. Pentru totdeauna și întotdeauna va fi mijlocitorul nostru, până vom ajunge în ceruri. Evrei 7:25, Romani 8:34 celebrează medierea, lucrarea de mijlocire a lui Cristos.

Așadar, în această secțiune, Dumnezeu însuși afirmă că jertfa înlocuitoare, substitutivă a lui Cristos este singura jertfă care poate să satisfacă dreptatea Lui și să asigure mântuire pentru păcătoși și să-i aducă la justificare. Cu alte cuvinte, ei sunt declarați neprihăniți de Dumnezeu. De acest lucru au parte numai cei care-L cunosc pe El. Să-L cunoști individual, în acest fel are loc justificarea. Și cunoașterea de El este așadar, un lucru critic. Acesta devine atunci mandatul nostru, să răspândim cunoașterea de El în lume. Aceasta este mărturisirea pe care evreii o vor face într-o zi. Aceasta este mărturisirea pe care noi deja am făcut-o. Și aceasta este o mărturisire pe care Dumnezeu Însuși o afirmă.

Acum ajungem la ultimul cuvânt, versetul 12. Ne-am uitat la Robul uimitor, la Robul disprețuit, ne-am uitat la Robul înlocuitor, la Robul tăcut, la Robul jertfit și acum la Robul suveran. Începând cu versetul 12: „De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari și va împărți prada cu cei puternici”. Aici este, bineînțeles, implicată învierea pentru că acum va fi răsplătit. După suferință, satisfacția. După întristare, mântuirea. După moarte, izbăvirea. După străpungere, slava. După durere, plăcere. După spini, tronul de slavă. După cruce, cunună. Prima venire a fost în smerenie, a doua va fi în înălțare.

Așadar, textul se încheie cu a doua venire. Textul se încheie acolo unde a început, în 52:13. Va propăși, Se va sui, Se va ridica și Se va înălța foarte sus, națiunile vor fi uimite, împărații vor tăcea. Textul se încheie cu o paradă de triumf și biruință, când Domnul Dumnezeu Însuși va așeza pe Robul Său pe scaunul de domnie și-I va răsplăti cu toată prada triumfului Său cuceritor. El este înălțat, El este glorificat pe deplin, El este pe tron. Aceasta este Apocalipsa 11, când împărățiile acestei lumi vor deveni împărățiile Dumnezeului nostru și ale Cristosului Său. Aceasta este Apocalipsa 19, când va veni pe un cal alb cu toți sfinții ca să judece și să Se războiască împotriva celor nedrepți și apoi să Își întemeieze Împărăția Sa slăvită pe pământ pentru o mie de ani, ca apoi să fie ceruri noi veșnice și un pământ nou, în care El va domni și va fi pentru totdeauna înălțat. Aceasta este o imagine puternică, regală. Aceasta este imaginea unui erou cuceritor care se întoarce cu toată prada de război în triumful său. După ce a cucerit toate forțele ostile și le-a făcut de rușine, El vine triumfător.

Și Dumnezeu declară două lucruri despre El: „Îi voi da partea la un loc cu cei mari” și „va împărți prada cu cei puternici”. Aceasta este o afirmație magnifică. Ne-am aștepta să spună: „Îi voi da totul”. Este adevărat. „Îl voi înălța”. Așa cum spune Pavel în Filipeni: „Îi voi da numele care este mai presus de orice nume, și în Numele lui Isus se va pleca orice genunchi”. Și acel nume, apropo, nu este Isus, ci este numele Isus – Domnul. Acesta este numele care ne face să ne plecăm.

Am înțelege dacă ar fi spus: „Îi voi da totul” și Îi va da totul, dar nu asta este accentuat aici. Ci aici este accentuată împărtășirea. „Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, va împărți prada cu cei puternici”. Cine sunt cei mari și cei puternici? Ce? Suntem noi. Cum de am devenit mari și puternici când suntem nesemnificativi și slabi? De fapt, cuvântul „mari” este harabim. El înseamnă literal „mulți” – cei mulți, cei mulți pe care i-a justificat. Deja am văzut acest cuvânt „mulți”. El îi va justifica pe cei mulți, sfârșitul versetului 12, „a purtat păcatele multora”. Aici sunt cei mulți. Așadar, îi voi da partea Lui la un loc cu cei mulți.

Ei bine, de ce traducătorul a schimbat de la cei mulți la cei mari? Pentru că în acea vreme, vom fi făcuți mari. Poate spui: „Vom fi și noi înălțați?” Vom fi. Vom fi moștenitori ai lui Dumnezeu – Romani 8:17 – și împreună moștenitori cu Cristos. Tot ceea ce are El, vom avea și noi. Nu este acesta harul nemărginit al lui Dumnezeu? Și anume nu vom sta în veșnicie, într-un sens, sărăciți, și ne vom uita la Cristos cum Se bucură de toate răsplătirile, ci tot ceea ce are El este și al nostru, ca să-l împărtășim. Aceasta este extinderea harului măreț al lui Dumnezeu. El împarte prada cu cei puternici. Cine sunt cei puternici? Sunt cei slabi care au fost făcuți puternici. Noi suntem cei mulți care am fost făcuți mari și cei slabi care am fost făcuți puternici. Noi suntem cei biruitori, la acest lucru se referă. Noi mărșăluim în convoiul Lui.

Mi-aș fi dorit să am timp ca să merg în cartea Corinteni acolo unde Pavel spune: „Suntem purtați cu carul de biruință”. Toată prada pe care Cristos a câștigat-o la cruce, toți răscumpărații din toate veacurile vor fi parte a părtășiei veșnice, care ne va îmbogăți viețile. Tot ceea ce El posedă din slăvile veșnice ale cerului nou și ale pământului nou vor fi de asemenea și posesiunea noastră. Vom domni pe pământ în împărăția milenară cu El. Vom sta pe scaune de domnie alături de El. Și vom domni pentru totdeauna cu El în slăvile cerului nou și ale pământului nou. Și tot ceea ce este al Lui va fi și al nostru.

Așadar, promisiunea lui Isaia este că o generație viitoare a lui Israel va fi salvată în cele din urmă, și aceasta va fi mărturisirea lor. Și Dumnezeu însuși afirmă că această mărturisire este o înțelegere adevărată a lucrării lui Cristos la cruce. Dar această mărturisire trebuie să fie și mărturisirea ta. Să te pocăiești de păcatul tău, să cunoști ce a făcut Cristos, să-L accepți în credință ca substitut care a luat locul tău, să-L mărturisești ca Domn înviat înseamnă să fii mântuit. Să fii mântuit. Oricine cheamă Numele Lui va fi mântuit și va scăpa de iadul veșnic și va intra în cerul veșnic. Aceasta este singura întrebare ce are un răspuns care te va afecta pentru totdeauna. Vă invit să vă plecați cu mine în rugăciune.

Tatăl nostru, Îți mulțumim pentru Cuvânt. Este așa de puternic și atât de pătrunzător! Îți mulțumim pentru că ne-ai dat o altă descoperire uimitoare a crucii lui Cristos. Acum, când stăm la masa Ta, Îți cerem să lucrezi în inimile noastre, ca să mărturisim orice păcat pe care-l avem în viețile noastre, orice lucru care stă între noi și Tine, și pentru cei care nu-L cunosc pe Cristos, fă ca acesta să fie momentul când le vei trezi inimile să vină și să-L accepte pe Mântuitorul ca singura lor speranță. Te rugăm să faci ca acesta să fie un timp de laudă și închinare, și de asemenea un timp de convingere și de pocăință.

SFÂRȘIT