Am vorbit despre Evanghelia lui Pavel, Evanghelia după Pavel și vă mărturisesc că este o mare provocare pentru mine să încerc să mă rezum doar la câteva subiecte. Cu toată sinceritatea, sunt puțin cam nehotărât ce să aleg, mă răzgândesc, cu privier la ce e în regulă pe ici pe colo, așa că va trebui să aveți puțină răbdare cu mine. În seara aceasta vreau să deschideți Biblia la 2 Corinteni și aș vrea să mă îndrept spre capitolul 5. 2Corinteni capitolul 5. Am vorbit despre slava Evangheliei. De fapt, am vorbit despre natura Evangheliei în cele două sesiuni din dimineața aceasta adâncindu-ne în doctrina justificării. Am înțeles că neprihănirea lui Dumnezeu trebuie să vină de sus, ea este primită prin credință și este un dar al harului, în felul acesta are loc mântuirea. Am vorbit despre asta.

Este Evanghelia glorioasă. Este o Evanghelie înlocuitoare, așa cum am văzut în această dimineață. Vom vedea mai multe despre asta în seara aceasta. Dar vreau să înțelegeți acest concept al împăcării. Este o Evanghelie care ne împacă. Evanghelia îl împacă pe păcătos cu Dumnezeu. La finalul capitolului 5 este un pasaj de o importanță esențială pentru a înțelege Evanghelia lui Pavel, Evanghelia lui Isus Cristos, Evanghelia Dumnezeului binecuvântat, Evanghelia păcii, a harului și a mântuirii, pe care Pavel a numit-o Evanghelia mea și chiar Evanghelia noastră.

Aș vrea sa începeți prin a vă uita împreună cu mine la versetul 18: „Și toate aceste lucruri sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos, și ne-a încredințat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în socoteală păcatele lor și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar suntem trimiși împuterniciți ai lui Cristos; și ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Isus Cristos: împăcați-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. De cinci ori în acest pasaj apare cuvântul împăcare. Ați văzut asta. Versetul 18: „Dumnezeu ne-a împăcat, și ne-a încredințat slujba împăcării, versetul 19, Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări”. Versetul 20: „împăcați-vă cu Dumnezeu”. Aici se vorbește despre împăcare.

Împăcarea presupune înstrăinare, nu-i așa? Presupune dușmănie, ostilitate. Se presupune că oamenii sunt dușmani sau mai rău, dușmani violenți. Astfel că împăcarea este necesară. Acum veți observa că Pavel spune că ne-a fost încredințată slujba acestei împăcări. Iar nouă ni s-a dat Cuvântul împăcării ca să administrăm această slujbă. Mesajul nostru este un mesaj al împăcării, un mesaj al împăcării. Cum putem să înțelegem această împăcare? Ei bine, în acest pasaj, nu numai în versetele 18-21, ci și puțin mai înainte, avem ceea ce cred că este esența înțelegerii a mesajului Evangheliei ca și împăcare. Ni s-a încredințat slujba împăcării. Am primit mesajul despre împăcare și acesta constituie, potrivit versetului 20, natura funcției noastre de ambasadori. Un ambasador era un reprezentant al unui monarh care a fost stabilit într-o cultură străină pentru a-l reprezenta pe acest monarh. Și așa suntem și noi: îl reprezentăm pe Regele regilor și suntem într-o cultură străină. Iar responsabilitatea noastră este să spunem oamenilor din acestă cultură străină, care sunt vrășmași ai lui Dumnezeu prin natura lor, că pot fi împăcați cu Dumnezeu. Acesta este mesajul nostru. Acesta este mesajul nostru.

Am avut ocazia în timp ce zburam cu avionul ca oamenii care stăteau lângă mine să mă întrebe cu ce mă ocup. Îmi amintesc că am răspuns la o întrebare în timpul unui zbor de la New York la Los Angeles, și am spus: „Ei bine, eu sunt un predicator al Evangheliei”. Iar omul care stătea lângă mine, care avea cercei pe tot corpul și în toate locurile posibile, trebuie să fi fost speriat, pentru că s-a mutat de pe scaunul lui și nu s-a mai întors. Și a fost un zbor care a durat cinci ore. Așa că am învățat să nu fiu atât de direct. Pe de altă parte, uneori spun asta. „Oh, am o slujbă grozavă. Le spun păcătoșilor că se pot împăca cu Dumnezeu. Te interesează?" Asta este ceea ce se numește scurt și la obiect. Dar exact asta fac. Asta e ceea ce facem. Mesajul nostru este despre faptul că păcătoșii pot fi împăcați cu Dumnezeu. Că Dumnezeu este un Dumnezeu care se împacă și care a oferit un mijloc de împăcare și un mesaj al împăcării, aceasta este responsabilitatea fiecărui ambasador al lui Cristos. Presupune înstrăinare, ostilitate, un fel de relație inamică, dar una care poate fi transformată într-o împăcare deplină și complete cu Dumnezeu.

Acum, privind acest pasaj, vreau să vă prezint câteva elemente despre slujba acestei împăcări. Câteve elemente care arată realitatea acestei împăcări. Și pentru a face asta, trebuie să ne întoarcem la versetul 14 și să luăm câteva lucruri care sunt acolo. Și întorcându-ne la versetul 14, vreau să spun că prima componentă a împăcării este aceea că este motivată de dragostea lui Dumnezeu. Este motivată de dragostea lui Dumnezeu.

N-ar trebui să mă ocup de asta prea mult pentru că sunteți cu toții foarte familiarizați cu faptul că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, nu? Încât a dat. Și dragostea stă nu în faptul ca noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și l-a trimis pe Fiul Său să fie jertfa de ispășire pentru păcatele noastre. Pavel spune că, pe când eram încă vrășmași, El ne-a iubit. În versetul 14 Pavel subliniază că: „dragostea lui Cristos ne strânge”. Acesta este un verb care înseamnă să pui presiune pe ceva pentru a crea o acțiune. Ar putea fi chiar tradus: dragostea lui Cristos ne stăpânește. Îmi place cuvântul „control" potrivit traducerii NAS. Pavel nu vorbește despre dragostea lui pentru Cristos; el vorbește despre dragostea lui Cristos pentru el. Ce-l motivează, am văzut că a înțeles slava Evangheliei, nu? Am vorbit din 2 Corinteni despre asta. Am înțeles gloria transcendentă a Evangheliei și am fost motivați de grandoarea unică și inegalabilă. Ei bine, el a experimentat, de asemenea, dragostea lui Cristos. Cristos a pus un semn salvator asupra vieții lui Pavel, astfel încât nu a putut trăi pentru nimic altceva decât pentru proclamarea Evangheliei acelei iubiri salvatoare.

Dragostea salvatoare a lui Cristos pentru Pavel l-a constrâns, l-a dominat, l-a motivat, l-a stăpânit. Și nu a văzut-o într-un mod personal. Nu a văzut-o într-un mod egoist. Nu a văzut-o într-un mod izolat, pentru că el spune în versetul 15: „Și El a murit pentru toți”. Ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine prin dragostea Sa, ceea ce a făcut Cristos pentru mine prin această iubire mărinimoasă, iertătoare și grațioasă nu este doar pentru mine. El a murit pentru toți pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel care a murit și a înviat pentru ei.

Ce l-a condus? Ce l-a constrâns? Ce l-a motivat? Nu a fost doar slava Evangheliei într-un sens larg, ci slava Evangheliei a fost legată de faptul că Evanghelia a fost o expresie atât de mărinimoasă a iubirii divine față de un păcătos nevrednic, încât el a fost cel care a mărturisit despre sine că a fost un blasfemiator. Și și-a dat seama că această dragoste pe care Dumnezeu i-a dat-o în Cristos, care i-a transformat atât de complet viața, nu a fost doar pentru El, ci Cristos a murit pentru toți pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel care a murit și a înviat pentru ei. El a murit pentru toți.

La ce te referi când spui pentru toți? El a murit pentru toți cei care cred în El. Toți cei care cred în El. A murit și a înviat pentru ei. Sfârșitul versetului 14 spune: „dacă unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit”. Nu vreau să fiu tehnic aici. El a murit pentru toți cei care au murit în El. El a murit pentru toți cei care au murit în El. Asta nu înseamnă că a murit pentru întreaga lume. Dacă Cristos ar fi murit pentru întreaga lume, întreaga lume ar fi mântuită. Înțelegeți asta? Dacă Cristos a plătit pedeapsa în întregime pentru întreaga lume, atunci întreaga lume ar trebui să fie mântuită pentru că pedeapsa a fost plătită. Există oameni care învață că El a murit pentru întreaga lume și dacă învățați că El a murit pentru întreaga lume, pentru toți cei care au trăit vreodată, atunci moartea Sa a fost o moarte potențială și nu o moarte reală. A fost o ispășire potențială și n-a fost o ispășire reală. Dacă spui că a murit pentru toată lumea în general, atunci El n-a murit specific pentru nimeni.

Asta e o problemă. A murit pentru toți cei care au murit în El. El a murit și a înviat pentru toți cei care au murit în El, și care trăiesc prin credință. Aceasta este o ispășire reală. Cristos a purtat de fapt păcatele noastre în propriul Său trup pe cruce, de fapt, a plătit pedeapsa în întregime. Moartea lui nu este una potențială, ci este o moarte reală. Ea nu face mântuirea posibilă; face mântuirea inevitabilă. Moartea lui Cristos a fost o moarte pentru poporul Său, pentru aleșii Săi care vor crede. El a plătit pedeapsa pentru păcatele lor.

Vei spune: „Asta sună a predestinare”. Exact. Apropo, știu că vreți să puneți întrebarea asta. Toată lumea are această întrebare, așa că mâine voi vorbi despre modul în care viziunea lui Pavel asupra predestinării se încadrează în pasiunea Sa față de Evanghelie. Bine? O să facem asta dimineață. Bun.

Pavel a înțeles că acest dar al mântuirii care i-a fost dat, și care îi stăpânea viața, nu putea fi păstrat doar pentru el. Deoarece Cristos murise pentru toți cei care muriseră în El, care urmau să se nască, care urmau să audă mesajul Evangheliei, dar aveau să-l audă în viitor, să creadă și să fie mântuiți. Ceea ce i-a condus viața a fost dragostea pe care Dumnezeu i-a arătat-o în Cristos pentru a-l mântui de mizeria și de condamnarea sa veșnică, și acea dragoste a preluat conrolul asupra vieții sale pentru că știa că va fi un instrument care va duce mesajul acelei iubiri la toți cei la care ar putea ajunge.

Astfel, toată viața lui s-a schimbat. Iată ce spune în versetul 16: „De acum încolo nu mai cunoaștem pe nimeni în felul lumii”. Înțelegeți asta? Ce s-a întâmplat în viața lui? Ei bine, dintr-o dată el nu a mai privit la oameni din punct de vedere exterior. Nu mai vedea oamenii doar ca pe niște ființe fizice. Nu s-a uitat doar la aspectul exterior. Nu mai era interesat în mod special de cum arătau. El nu a fost deosebit de interesat de comportamentele lor exterioare. Nu așa privea oamenii. El spune în versetul 16: „de acum încolo, din momentul mântuirii, nu mai cunoaștem pe nimeni în felul lumii”. Noi nu judecăm oamenii după ceea ce putem vedea și experimenta din viața lor fizică. Apoi spune: „Am făcut asta o dată, m-am raportat așa la Cristos, l-am cunoscut pe Cristos după fire”. A fost o vreme când l-am cunoscut pe Cristos doar în felul lumii. Și știți care a fost rezultatul? A fost considerat un blasfemiator. Un escroc. Un mesia fals. A fost o problem pentru iudaism. EL a meritat să fie răstignit și propovăduitorii lui au meritat să fie omorâți. Vă aduceți aminte la uciderea lui Ștefan cu pietre cine stătea și păzea la picioarele lui hainele oamenilor care aruncau cu pietre în Ștefan? Pavel. El a făcut o evaluare externă a lui Cristos și a fost total greșită. Cu toate acestea, acum, nu-l mai cunoaștem în acest fel. Întreaga mea părere despre Cristos s-a schimbat de la întâlnirea de pe drumul Damascului. Nu mai privesc la oameni doar din exterior. Cel mai oribil rezultat al faptului că am făcut asta, este ceea ce au făcut fariseii și toți oamenii religioși falși, și toți oamenii nemântuiți, cea mai oribilă expresie a acestui tip de gândire a fost felul în care l-am judecat pe Cristos. Ei bine, m-am înșelat. Acum privesc fiecare om din perspectivă spirituală, nu-i așa? Înțelegeți asta?

Știi, dacă ai copii care nu-L cunosc pe Domnul, se pot îmbrăca, pot arăta bine și pot pleca din casă, iar inima ta se frânge. Totul ar putea fi aranjat exact așa cum ar trebui să fie, tot ce-ți pasă este inima lor, nu? S-ar putea să ai un soț care să fie atrăgător și să nu-l cunoască pe Cristos, dar tu privești dincolo de asta. Noi nu vedem lumea așa cum lumea se vede pe sine.

Am fost la Casa Albă acum câțiva ani, vorbind cu personalul Casei Albe le-am spus: „Știți, voi aveți o problemă aici”. Le-am spus: „Și nu e genul de problemă care credeți voi că este”. Le-am spus: „Voi sunteți atât de strâmbi”, acest lucru a fost în perioada în care Bush era președinte, „sunteți atât de înclinați în a vă asigura că-i atacați pe democrați, atât de preocupați să vă atacați adversarii, încât ați transformat câmpul de misiune în dușmanul vostru. Nu puteți să faceți așa ceva. S-ar putea să nu vă placă politicile lor, dar nu vă puteți uita la ei într-un mod firesc. Acesta este un câmp de misiune”. Așa vedea Pavel lumea. Așa trebuie să vadă fiecare credincios lumea. Și Pavel spune acest lucru în cuvinte foarte bine cunoscute în versetul 17: „Căci”, îmi place asta, „dacă este cineva în Cristos, este”, ce? „o făptură nouă, cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Și „oricine" este cuvântul cheie aici. Oricine, nu știu cine sunt toți cei care au murit în Cristos, pentru care El a plătit, de fapt, în întregime pentru păcatele săvârșite, nu știu cine sunt, dar știu că oricine crede se încadrează în această categorie și oricine care este în Cristos este o nouă creație.

Pavel este astfel catapultat în lucrarea de împăcare pentru că are o experiență personală de primă mână a iubirii lui Dumnezeu în Cristos care i-a fost dată, care a dus la transformarea spirituală a propriului său suflet, i-a schimbat destinul veșnic și i-a oferit neprihănirea lui Dumnezeu în locul neprihănirii umane condamnabile. Aceasta a devenit pasiunea vieții lui. Este acea dragoste a lui Cristos care l-a stăpânit pe el și pe noi toți împreună cu el. Observați pronumele acolo în versetul 14. Suntem cu toții controlați de realitatea că am fost făcuți făpturi noi prin dragostea lui Dumnezeu în Cristos și nu poate fi limitată la noi, oricine este în Cristos este o făptură nouă. Nu mai vedem oamenii la fel. Dacă l-ai întreba pe Pavel, el ar spune: În Cristos nu există bărbat, femeie, rob, slobod, evreu, neamuri”. Nu este nicio deosebire. El a văzut pe fiecare ca pe un suflet etern.

Sunt sigur că experimentați asta. Chiar sunt. Mă văd uitându-mă prin persoane oricine ar fi, fie că-i cunosc, fie că nu. Când stau în fața oamenilor, sufletul lor îmi captivează gândirea. E sufletul lor. Nu mai cunoaștem oamenii, doar la nivel superficial. Trăim într-o lume a sufletelor pierdute. Sunt peste tot în jurul nostru. S-ar putea să nu vă placă politica lor, s-ar putea să nu vă placă comportamentul lor, s-ar putea să nu vă placă statutul lor social, s-ar putea să nu vă placă personalitatea lor, trebuie să vedeți dincolo de ea, pentru că pentru unii dintre acei oameni, Cristos a murit și a plătit pedeapsa pentru păcatul lor în întregime și ați putea fi, dacă sunteți disponibili, instrumentul pe care El îl folosește pentru a-i aduce în punctul de a accepta planul de mântuire care a fost făcut pentru ei înainte de întemeierea lumii. Ni s-a încredințat nouă această slujbă a împăcării. Aceasta este inima și sufletul responsabilității noastre în calitate de credincioși și este felul în care Pavel a privit viața lui. Lucrarea noastră este să împăcăm bărbații cu Dumnezeu, să împăcăm femeile cu Dumnezeu, să predicăm vestea bună potrivit căreia relația vrăjmășiei, a ostilității, a urii, și a înstrăinării dintre Dumnezeu și oameni poate fi total schimbată. Și o parte din aceasta, desigur, este definirea faptului că există înstrăinare între oameni și Dumnezeu. Astea sunt veștile bune. Există posibilitatea ca păcătoșii să fie împăcați cu Dumnezeul Atotputernic.

Mereu mă gândesc la asta. Poate m-ați auzit spunând asta undeva pe o casetă sau ceva. Călătoream cu un avion, Southwest Airlines la El Paso, stând pe temutul scaun din mijloc. Eram presat acolo și mă pregăteam pentru o conferință pentru bărbați de la Centrul Civic din El Paso. Numai ce mi-am deschis micul Nou Testament și făceam niște notițe despre ce voiam să vorbesc, iar lângă mine, stătea un arab. Mă uit la Noul Testament în timp ce ne ridicăm în aer iar după ce trec câteva minute, se uită la mine și spune: - „Scuzați-mă, domnule. Asta e o Biblie?" I-am spus: - „Da, este o Biblie”. iar el îmi zice, „pot să vă pun o întrebare?" I-am răspuns: „- Bineînțeles că poți să-mi pui o întrebare”. El a spus: -„Ei bine, eu sunt din Iran, eu sunt nou în America. Sunt în proces de imigrare și nu înțeleg religia americană. Nu o înțeleg. În țara mea toți sunt musulmani, toți. Dar nu înțeleg religia americană”. El a spus: „Ai putea, domnule”, și aceasta este exact ceea ce a spus el, „spuneți-mi diferența dintre un catolic, un protestant și un baptist”. Un catolic, un protestant și un baptist, așa că a fost expus la aceste trei categorii cel puțin. Așa că i-am spus: „- Da, pot să-ți spun diferența”. Și i-am dat un mod simplu de a înțelege catolicismul ca formă sacramentală de ceremonie, et cetera, et cetera. Iar protestantismul este un protest împotriva acestui lucru și o contopire a unei relații personale cu Dumnezeu prin Cristos, și am trecut prin aceste aspecte. Și i-am pus pe baptiști în categoria protestantă acolo unde le este locul.

Așa că a spus: „- Mulțumesc, mulțumesc foarte mult, mulțumesc foarte mult”. I-am spus: „- Pot să vă pun o întrebare, domnule?" El a spus: „- Desigur, desigur”. Eu știam răspunsurile, dar am vrut să le aud de la el. Așa că l-am întrebat: „- Musulmanii au păcate?" Știam răspunsul, dar am vrut să-l aud spunând-o. El a spus: - „Oh, avem păcate? Avem atât de multe păcate; Nici măcar nu cunosc toate păcatele”. I-am spus:

„- Bun, dar tu le înfăptuiești?", „– Tot timpul." Apoi mi-a spus: „- Zbor spre El Paso să fac niște păcate”. „– Chiar așa?” Aveam în fața mea un tip onest care zbura spre El Paso. „– Da” a spus el, „Am întâlnit o fată când am emigrat, acolo este un punct de imigrare, ne vom întâlni și vom săvârși păcate”. –„Oh”, am primit mai multe informații decât am cerut de fapt. I-am spus:„- Bine, atunci pot să vă pun o altă întrebare?" „– Desigur”. L-am întrebat: „- Ce părere are Alah despre păcatele voastre?" „– Oh, crede că e rău ce fac. Foarte, foarte rău. Aș putea merge în iad”. I-am spus: „- Bun, de ce nu te oprești și să nu mai faci?" „- Nu pot, nu pot”. L-am întrebat din nou: „- Deci continui să faci păcate care te-ar putea trimite în iad, în iadul cel veșnic?" Iar el mi-a răspuns: „- Sper că Dumnezeu mă va ierta. Sper că Allah mă va ierta”. După care am spus ceva despre care am realizat mai tarziu că am spus fără să gândesc. I-am spus: - „Ei bine, Îl cunosc personal, și pot să vă spun că nu o va face”.

S-a uitat la mine, s-a uitat la mine și mi-a spus, știi, în mintea lui, spunea: „- Cum ai putea să-L cunoști personal pe Dumnezeu și să zbori pe scaunul din mijloc în sud-vest?” Asta nu are nici un sens. I-am spus: „- Îl cunosc personal și El nu o va face”. El a spus: „- Ei bine, sper că o va face”. I-am spus:

„- Am niște vești bune pentru dumneavoastră. Știu cum puteți fi pe deplin împăcat cu Dumnezeu, puteți fi iertat pe deplin și puteți deveni prieten cu Dumnezeu și fiu al lui Dumnezeu și puteți primi tot ceea ce Dumnezeu deține ca dar de la El pentru dumneavoastră”. N-a mai auzit așa ceva în viața lui. În islam nu există răscumpărare. Și am continuat să-i prezint Evanghelia. El nu I-a răspuns lui Cristos, dar cred că i-am dat peste cap sfârșitul de săptămână. Probabil că fata a devenit foarte confuză. Sunt sigur că nu știa ce s-a întâmplat. I-am dat o grămadă de materiale, i-am trimis multe lucruri, i-am spus unde să meargă la biserică în locul în care locuia, dar n-am primit nici un răspuns. Dar ăsta e adevărul, nu-i așa? Nu asta facem? Nu le spunem oamenilor că se pot împăca cu Dumnezeu?

Întoarceți la capitolul 5, aici El ne încredințează nouă Cuvântul împăcării, literal El pune în noi Logosul care este în opoziție cu Mytos-ul. Logos este cuvântul adevărat, mytos este cuvântul neadevărat. El a pus în noi logosul împăcării. Am fost chemați astfel să predicăm lucrarea împăcării, să le spunem păcătoșilor că pot fi împăcați cu Dumnezeu. Și asta presupune că trebuie să-i ajutăm să înțeleagă că în prezent ei sunt înstrăinați de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu le poți spune oamenilor că se pot împăca până nu clarifici nevoia de a se împăca, pentru că nu vrei să fii dușmanul Dumnezeului Sfânt.

Acum, când ne gândim la aceasta slujbă a împăcării, vreau să vă dau doar câteva lucruri care vă vor ajuta să înțelegeți natura acestui mare adevăr, bine? Mai întâi, împăcarea, acest lucru este foarte important, este prin voia lui Dumnezeu. Împăcarea este prin voia lui Dumnezeu. Vă rog să întoarceți la versetul 18; să luăm textul original. „Și toate aceste lucruri sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos”. Care toate aceste lucruri? Toate lucrurile despre care a vorbit din versetul 14. Mântuirea, moartea lui Cristos ca resursă, faptul că am fost făcuți făpturi noi, lucrurile vechi au trecut și au venit în schimb cele noi. Aici nu este vorba despre justificare ci despre regenerare. Aceasta este prin voia lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri sunt de la Dumnezeu. Versetul 19: „Dumnezeu era în Cristos împăcându-ne” versetul 20: „Dumnezeu îndeamnă prin noi”. Împăcarea este prin voia lui Dumnezeu. Aceasta este o realitate fundamentală. Nu suntem noi cei care decidem împăcarea cu Dumnezeu. Nu avem capacitatea de a satisface mânia lui Dumnezeu. Nu putem evita dreptatea Sa și nu putem să împlinim neprihănirea cerută de El. Noi suntem ofensatorii. Noi am fost izgoniți din prezența Sa pentru totdeauna. Orice schimbare în relația noastră cu Dumnezeu trebuie să vină de la El. Orice împăcare trebuie să fie după planul Său. Și aceasta este inima Evangheliei.

Dumnezeu îi iubește pe păcătoși și caută să-i împace cu Sine. El a conceput un mijloc de a se împăca cu păcătoșii, de a-i face fii pe păcătoși. Dumnezeu este Cel care ne-a împăcat cu El Însuși. Dumnezeu este Cel care împacă. Acesta este un punct atât de profund. Dacă vă întoarceți și studiați religiile lumii, nu veți găsi, așa cum am spus și aseară, că nu veți găsi în istoria religiei o zeitate împăciuitoare. Nu veți găsi un Dumnezeu care prin natura sa, să fie gata să se împace. 1 Timotei 4:10 spune: „Dumnezeu este Mântuitorul tuturor și mai ales al celor credincioși”. Ce înseamnă că El este Mântuitorul tuturor oamenilor? Dar mai ales al celor credincioși?

Ei bine, există un sens în care El este Mântuitorul tuturor oamenilor. Într-un sens foarte generic, foarte cuprinzător, și foarte larg, El este Mântuitorul tuturor oamenilor. Ce vrei să spui cu asta? Fizic și temporal, fizic și temporal. Biblia spune: „Plata păcatului este”, ce? „Moartea”. Biblia spune: „Sufletul care păcătuiește, va muri”. Biblia spune: „Cine greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate”. Biblia spune că: „În păcat, m-a zămislit mama mea; Am fost un păcătos de la concepție”. De ce sunt în viață? De ce sunt aici? Pentru că Dumnezeu este prin natura Sa un Mântuitor și fiecare păcătos care respiră este dovada vie că Dumnezeu este prin natura sa un Mântuitor. Este așa cum spune Romani 2, bunătatea și răbdarea lui Dumnezeu cu păcătoșii sunt menite să demonstreze că El este Mântuitorul și să-i conducă la pocăință.

Însuși faptul că experimentăm ca păcătoși harul comun, mirosul de cafea, sărutul unei persoane dragi, faptul că avem copii, bucuria unui apus de soare, gustarea unei mâncări bune, posibilitatea unei vacanțe frumoase, experimentăm succesul, încântarea în muzică bună. Păcătoșii au parte de toate astea. Și toți cei care au experimentat vreodată așa ceva, care încă mai respiră, depun mărturie despre faptul că Dumnezeu este prin natura sa un Mântuitor, și dacă El nu ar fi fost, El i-ar fi distrus pe păcătoși înainte ca ei să respire din nou.

Vestea bună este că nu trebuie să încerci să-L convingi pe Dumnezeu să mântuiască; trebuie doar să-l convingi pe păcătos să primească. Unul dintre lucrurile care mă irită la romano-catolicism, o mulțime de lucruri mă supără, dar unul dintre lucrurile cele mai iritante, unul dintre lucrurile cele mai dezonorante despre Dumnezeu, unul dintre elementele cele mai blasfemitoare ale romano-catolicismului este aceasta: Uite, dacă vrei ca Dumnezeu să vină și să te mântuiască din starea în care te afli, dacă vrei ca Dumnezeu să te elibereze, dacă vrei ca Dumnezeu să-ți acorde atenție, nu te duce la Dumnezeu. E foarte ocupat. Și e foarte sfânt. E sfânt, sfânt, sfânt. Nu are timp pentru tine și e dur și nemilos. Nu vrei să mergi la Dumnezeu. Nu vrei să strigi la Dumnezeu.

Acum, ai putea merge la Cristos. Ai putea merge la Cristos pentru că Cristos fiind om, și experimentând toate lucrurile pe care oamenii le-au experimentat, fiind în toate lucrurile ispitit ca și noi, El este susceptibil de a fi un pic mai simpatic, dar, știi, și la El este destul de greu să ajungi. E cam dificil. Așa că, dacă aveți într-adevăr o problemă și aveți într-adevăr o nevoie, mergeți la Maria. Mergeți la Maria. De ce să te duci la Maria? Pentru că Isus nu o poate refuza pe Maria. El te poate refuza pe tine dar, El nu o poate refuza pe mama Sa. Așa că mergi la Maria. Aceasta este o blasfemie împotriva naturii lui Dumnezeu, care este un Dumnezeu iubitor și dornic de a se împăca, așteptând ca păcătosul să vină în prezența Sa și să-I ceară iertare. Nu e nevoie să mergi la Maria. Maria nu a auzit niciodată o rugăciune de la vreo ființă umană de când a ajuns în cer. Și nimeni altcineva din rai în afară de Sfânta Treime. Dumnezeu este prin natura Sa un Dumnezeu al împăcării.

Tu spui: „Ei bine, uită-te la Vechiul Testament, cum poți spune că Dumnezeu este așa, cum poți spune că El este un Dumnezeu iubitor care se împacă cu omul atunci când câțiva copii spun unui prooroc: „suie-te pleșuvule, suie-te pleșuvule”, iar Dumnezeu trimite câțiva urși din pădure și-i mânăncă, ce fel de Dumnezeu face așa ceva? Ce fel de Dumnezeu trimite urșii din pădure să mânânce o grămadă de copii care strigă unui profet "suie-te pleșuvule?"

Nu asta e întrebarea. Vei spune: „Ce fel de Dumnezeu deschide pământul să înghite oamenii?" În realitate nu asta e întrebarea. Ce fel de Dumnezeu dărâmă o casă peste filisteni? Ce fel de Dumnezeu face așa ceva? Ce fel de Dumnezeu îi instruiește pe israeliți să-i omoare pe canaaniți? Ce fel de Dumnezeu e acesta? Nu asta e întrebarea. Întrebarea nu este: de ce a luat Dumnezeu viața păcătoșilor din Vechiul Testament în acele moduri cataclismice? Întrebarea este de ce i-a mai ținut în viață pe cei mai mulți dintre oamenii păcătoși? Asta e întrebarea. Plata păcatului este moartea, moartea este ceea ce merită. Observați cum în Luca 13 au venit unii la Isus și I-au spus: „noi nu înțelegem, noi nu înțelegem. Unii galileeni au intrat în templu, erau acolo închinându-se, iar oamenii lui Pilat au intrat, au luat niște cuțite și i-au tăiat și i-au omorât pe toți. De ce s-a întâmplat așa ceva?

Știți, întrebarea este: sunt închinători. Sunt acolo făcând ceea ce ar trebui să facă. Cum poate Dumnezeu să permită să se întâmple una ca asta? Iar răspunsul lui Isus a fost: „Și tu vei pieri”. Apoi au pus o a doua întrebare, au citit în Gazeta Ierusalimului că un turn a căzut și a zdrobit o grămadă de oameni și i-a omorât. Ce fel de Dumnezeu permite să se întâmple așa ceva?" Nu asta este întrebarea. Periodic, în istoria omenirii, se poate observa cum prin cataclisme și evenimente de felul acesta, Dumnezeu oferă mărturie cu privire la ceea ce merită toți păcătoșii iar majoritatea păcătoșilor care încă sunt în viață și se bucură de toate beneficiile harului comun sunt o dovadă vie a faptului că Dumnezeu este prin natura sa un Dumnezeu mântuitor. El își pune compasiunea și mila în dreptul păcătoșilor prin harul comun ca pe un avertisment pentru ca păcătoșii să se pocăiască. El este în acest sens Mântuitorul tuturor oamenilor, dar El este în special Mântuitorul celor care cred pentru că El îi mântuiește nu fizic și temporal, ci spiritual și veșnic. Dumnezeu este sursa împăcării. Mă bucur că nu trebuie să-l conving pe Dumnezeu să accepte un păcătos.

Știți, când Isus a murit pe cruce, era o perdea, nu era acolo, era în templu, o perdea care Îl separa pe Dumnezeu de toată lumea sau simbolul prezenței lui Dumnezeu. Dumnezeu a rupt perdeaua de sus pânâ jos și a lăsat-o larg deschisă. Iar toți păcătoșii care vor veni au acces la Singurul care este prin natura Sa un Dumnezeu al împăcării. Ne întoarcem la text. Dumnezeu este Cel care ne împacă cu El Însuși. Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu Sine. Este Dumnezeu Cel care imploră și cheamă. Niciodată nu ești mai în conformitate cu voia lui Dumnezeu decât atunci când propovăduiești cuvântul împăcării.

Astfel, împăcarea, este, în primul rând, prin voia lui Dumnezeu. În al doilea rând, este prin actul iertării. Este prin actul iertării. Cum poate Dumnezeu să facă asta? Ei bine, ne spune în versetul 19. Singurul mod în care Dumnezeu se poate împăca cu păcătoșii, iată că este, versetul 19, prin a nu ține în socoteală fărădelegile lor. Asta e singura cale. Cum este posibilă împăcarea? Poate El să împace lumea? Asta înseamnă toți oamenii din toate națiunile care vor fi împăcați. Cum poate El să îi împace? Neținându-le în socoteală fărădelegile lor. Asta este problema. Trebuie să treacă cu vederea păcatele lor.

Acum, știm despre ce este vorba, nu-i așa, am vorbit despre asta. Mica 7: „Cine este un Dumnezeu iertător ca Tine?" Exodul capitolul 33: „Dumnezeu este prin natura Sa un Dumnezeu milostiv și plin de îndurare. El este un Dumnezeu iertător”. Vechiul Testament ne vorbește des despre asta. Noul Testament, de asemenea. Dumnezeu este un Dumnezeu dornic să ierte fărădelegile păcătoșilor, fără să țină seamă de greșelile lor. Este adevărul pe care trebuie să-l spunem păcătoșilor. Iată care este întrebarea. Există posibilitatea să te împaci cu Dumnezeu. Dumnezeu te va ierta de toate păcatele pentru totdeauna. Ești interesat? Asta e problema. Deseori când oamenii fac evanghelizare, spun: „Vrei să ai un scop în viață?" „Vrei să ai o căsnicie mai bună?" „Vrei să-ți perfecționezi lovitura la cursul de golf?" „Vrei să marchezi mai multe eseuri?" Lucruri de felul acesta. Sau ce cauți în viață? Fericire, mulțumire, dorința de a trăi mai bine? Nu aceste este mesajul. Mesajul este: vrei să mori în păcatele tale și să mergi în iad pentru totdeauna? Sau ești interesat de iertarea perfectă, desăvârșită și veșnică? Acesta e mesajul.

Psalmul 32:2: „Ferice de omul căruia Domnul nu-i ține în seamă nelegiuirea”. Asta e în spatele acestui verset. Pavel probabil s-a gândit la asta aici pentru că a spus-o, de fapt, în Romani 4:8: „Ferice de omul căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!” Asta e o parafrazare a Psalmului 32. Dumnezeu este dispus să șteargă păcatul. De fapt, Vechiul Testament spune: cât este de departe răsăritul de apus atât de mult va îndepărta El fărădelegile noastre de la noi. Le va îngropa în fundul mării și nu-și va mai aduce aminte de ele. Coloseni 2:13 spune că Dumnezeu este Cel care ne-a iertat toate păcatele. Oameni buni, când suntem credincioși Cuvântului și credincioși Evangheliei pe care Pavel a proclamat-o, ceea ce le spunem păcătoșilor este despre iertarea propriilor lor păcate. Aceasta este vestea bună, că Dumnezeu va ierta toate păcatele tale. Acesta este mesajul împăcării. Să trecem peste orice superficialitate, să trecem peste toate gunoaiele prosperității, care spune că Isus te vrea sănătos, bogat, de succes. Ceea ce El oferă nu este nimic din toate astea. S-ar putea ca după ce ești mântuit să fii mai bolnav decât ai fost vreodată. S-ar putea să fii mai sărac decât înainte după ce ești mântuit. Dar ești în grija Dumnezeului suveran care hotărăște totul pentru binele nostru și slava Sa. Dar lucrul pe care poți conta, este că ești în drum spre cer deoarece El nu ține seama de păcatele tale.

De fapt, îmi place limbajul din Coloseni care spune că El a șters zapisul cu poruncile lui care stătea împotriva noastră. A fost dat la parte, a fost mutat. E o împăcare pe care Pavel o cunoaște pentru că a experimentat-o personal. Este prin voia lui Dumnezeu și prin actul iertării. În al treilea rând, este prin ascultarea credinței. Am vorbit despre asta. Nu vreau să petrec prea mult timp asupra acestui lucru. Este prin ascultarea credinței. Acest lucru este cuprins în versetul 20. Pentru a face acest lucru să se întâmple, păcătosul trebuie să răspundă, așa că începem. Suntem ambasadori ai lui Cristos. Suntem reprezentanții marelui Împărat care vrea să se împace cu supușii Săi înstrăinați. Avem vești bune să le spunem. Dumnezeu se va împăca cu voi. Dumnezeu nu vă va ține în socoteală păcatele, El vă va ierta. Vă rugăm să acceptați acest dar. Asta spune versetul 20. Este „ca și cum Dumnezeu, ar îndemna prin noi. Vă rugăm fierbinte, în numele lui Cristos, împăcați-vă cu Dumnezeu”.

Asta nu sună prea calvinist, nu-i așa? Doar nu crezi că o să ne plimbăm implorând oamenii, te rog să te împaci, să te pocăiești, să crezi, să-ți mărturisești păcatul, să te întorci din păcatul tău, să-L accepți pe Cristos. Știi, noi suntem calviniști. Dacă este să se întâmple, se va întâmpla. Chiar? Ascultați, nu doar că ar trebui să-i implorăm pe păcătoși să se împace cu Dumnezeu ca un act al credinței, ci ascultați, Dumnezeu este Cel care face chemarea prin noi. S-ar putea să concluzionați că Dumnezeu nu este chiar un calvinist foarte bun. Ce? Dumnezeu imploră păcătoșii să se împace? Sună absolut arminian. Ce vrei să spui? Asta e ceea ce spune. O să ne uităm la dilema aceasta mâine.

Nu există mântuire fără credință. Nu există mântuire fără a fi implicată dorința păcătosului. Ce scrie în Ioan 1:12? „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui le-a dat dreptul să se numească copii ai lui Dumnezeu”. Și continuă: „născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. Știm că este o lucrare a lui Dumnezeu dar nu separată de păcătos. Este prin exprimarea voinței celui păcătos. Dumnezeu este Cel care imploră păcătoșii.

Priviți la Isus: „Și n-ați venit la Mine ca să aveți viață. Ierusalime, Ierusalime. De câte ori n-am vrut să strâng pe fiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi și n-ați vrut. Iată că vi se va lăsa casa pustie. Și Isus a plâns”. Vă aduceți aminte de asta? A plâns. Ieremia plânge cu lacrimile lui Dumnezeu în profeția sa. „Ochiul meu va vărsa lacrimi pentru că nu veți crede”. Dumnezeu Însuși îi roagă fierbinte pe păcătoși prin tine. Noi suntem reprezentanții unui Dumnezeu care imploră, un Dumnezeu care roagă fierbinte și strigă păcătoșilor, cerându-le să creadă, să fie mântuiți și să se împace cu El.

Așadar, slujba împăcării, lucrarea împăcării este prin voia lui Dumnezeu, prin iertare, prin intermediul credinței. Asta ne duce la al patrulea și ultimul punct, și asta va cuprinde ceea ce am spus toată ziua. Este prin lucrarea de înlocuire, prin lucrarea înlocuitoare. Pentru că imediat vine întrebarea: cum poate Dumnezeu să hotărască să nu ne țină în socoteală păcatele?

Sau ca să împrumutăm limbajul din Romani4:5, cum poate Dumnezeu să socotească neprihănit pe cel nelegiuit? Afirmația că Dumnezeu socotește neprihănit pe cel nelegiuit ar fi cea mai, cea mai inacceptabilă frază pe care ar putea Pavel să o rostească într-un context evreiesc. Dumnezeu hotărăște că cei nelegiuiți sunt neprihăniți? Dumnezeu îi justifică pe cei nelegiuiți? Așa ceva este de neconceput. Cum să facă așa ceva? Așa cum am spus astăzi, știți, dacă înaintea unui judecător care stă pe scaunul de judecată ar sta un criminal care ar fi fost acuzat de mai multe crime și ar fi spus: „Eu le-am înfăptuit pe toate. Eu i-am omorât pe toți acei oameni, e adevărat, i-am omorât, apoi i-am tăiat în bucăți și i-am îngropat peste tot. Da, am făcut toate astea. Îmi pare foarte rău pentru ceea ce am făcut. Îmi pare rău pentru familie. Domnule judecător, îmi pare rău, chiar îmi pare rău, vreți să mă iertați și să mă lăsați să plec?" Și judecătorul ar spune: „Știi, pentru că ți-ai cerut iertare, te iert, ești liber să pleci”. Nu ar mai putea fi judecător pentru că nu a aplicat legea. Așa ceva ar fi strigător la cer. Asta a făcut Dumnezeu? A spus Dumnezeu: „Oh, da, sigur, mergi mai departe?"

Nu, în nici un caz. Dreptatea Lui trebuia satisfăcută și asta spune versetul 21. Aceasta este lucrarea înlocuitoare. Aceasta va concluziona ceea ce am auzit de fapt toată ziua. B. B. Warfield a fost cel care a spus: „Lucrarea înlocuitoare este inima inimii Evangheliei”. Dați-mi voie să vă ajut să înțelegeți versetul 21. Sunt 15 cuvinte grecești. Este cea mai condensată, clară și cuprinzătoare declarație în ce privește semnificația jertfei ispășitoare și înlocuitoare pe care o găsim pe paginile Noului Testament, versetul 21: „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Dacă El nu ne va ține în seamă greșelile noastre, ci mai degrabă va pune în dreptul nostru neprihănirea, cum poate să facă asta și totuși să rămână drept? Iată cum. „El, adică Dumnezeu, l-a făcut pe Cel care n-a cunoscut nici un păcat”. Cine-i acela? O listă foarte scurtă. Așa-i? Singurul fără păcat. „El l-a făcut păcat, pe Cel care n-a cunoscut niciun păcat”. Ce a vrut să spună cu asta? Cum adică El L-a făcut păcat pe Cel care nu a cunoscut niciun păcat? Ei bine, oameni ca Kenneth Copeland, Kenneth Hagen și cei ce susțin „Cuvântul credinței,” ne spun, și i-am auzit spunând de multe ori cu buzele lor că pe cruce Isus a devenit un păcătos, El a devenit un păcătos, și că El a trebuit să meargă în iad și să sufere pentru păcatele Sale timp de trei zile. Și apoi Domnul L-a înviat din morți pentru că a plătit pentru păcatele Sale.

Asta e blasfemie. El era Mielul fără cusur și fără pată. Și atunci când El a fost pus pe cruce a rămas fără păcat, așa cum a fost din veșnicie. De aceea El a spus: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" Dacă El era un păcătos, nu exista nici un "pentru ce". Pe cruce, Isus nu a devenit un păcătos. În ce sens a fost făcut El păcat? Într-un singur sens și doar în acest sens. Dumnezeu L-a tratat ca pe un păcătos, deși nu era.

Acum, urmăriți cu atenție. Pe cruce, Dumnezeu l-a tratat pe Cristos ca și cum El ar fi comis personal fiecare păcat comis vreodată de fiecare persoană care ar fi crezut vreodată, deși, de fapt, El nu a comis niciun păcat. Ați înțeles? Pe cruce, Dumnezeu L-a tratat pe Cristos ca și cum El a comis personal fiecare păcat săvârșit vreodată de fiecare credincios care a trăit vreodată, cu toate că nu a comis nici măcar un păcat. Dați-mi voie să o spun într-un mod mai personal. Pe cruce, Dumnezeu l-a tratat pe Isus ca și cum El ți-ar fi trăit viața. El nu a făcut-o, dar Dumnezeu l-a tratat ca și cum ar fi făcut-o. L-a tratat pe Cristos ca și cum mi-ar fi trăit viața. El a vărsat toată furia mâniei Sale împotriva păcatului nostru ca și cum Cristos ar fi cel vinovat. Nu asta este ilustrat în sistemul de jertfe, întorcându-ne la Leviticul capitolul 1 versetele 1 la 9?

Deci, o spunem astfel: pe cruce Dumnezeu l-a tratat pe Isus ca și cum ar fi fost un păcătos, deși El nu a fost un păcătos. De ce a făcut asta? În numele nostru, pentru noi. Pentru că dreptatea Lui trebuia să fie satisfăcută. Și v-am spus în această dimineață că, în trei ore de întuneric a fost în stare să suporte pedeapsa infinită, pedeapsa veșnică a tuturor oamenilor adunați care vor crede vreodată, pentru că El este o persoană infinită, cu o capacitate infinită, iar capacitatea Sa de a suporta pedeapsa nu avea limite.

Asta e doar prima parte. Dumnezeu L-a tratat ca și cum ar fi comis fiecare păcat comis vreodată de fiecare persoană care ar fi crezut vreodată, și apoi reversul doctrinei înlocuirii, la sfârșitul versetului 21: „pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Acum, ascultați, acest lucru trebuie să fie înțeles sau nu veți obține imaginea completă din acest verset măreț. Ești neprihănit? Înaintea lui Dumnezeu ești socotit neprihănit, dar ești neprihănit? Dacă ai întrebări despre asta, doar întreabă persoana care stă lângă tine, vei obține un răspuns sincer. Ești neprihănit? Nu. Pavel a spus la apogeul maturității sale spirituale: „Eu sunt cel dintâi”, ce? „neprihănit?" Nu. Nu. „Eu cel dintâi păcătos”. Nu ești neprihănit. Ce înseamnă asta? Înseamnă că Dumnezeu te tratează ca și cum ai fi neprihănit. Dați-mi voie să merg un pas mai departe. Pe cruce, Dumnezeu îl tratează pe Fiul Său ca și cum El ți-ar fi trăit viața pentru ca El să te trateze pe tine ca și cum ai fi trăit viața Fiului Său. Așa te vede Dumnezeu. El se uită la cruce și te vede pe tine; Se uită la tine și Îl vede pe Fiul Său. De aceea nu mai există nicio osândire.

Acum, cineva ar putea spune: „Ei bine, dacă aș fi fost Dumnezeu, cred că aș fi conceput această lucrare diferit. De ce a trebuit ca Isus să fie aici timp de 33 de ani și să treacă prin tot acest disconfort? Adică, de ce nu s-a dus Tatăl la El să îi spună: „Aș avea nevoie să te duci pentru un weekend pe pământ, poți? Dacă te duci într-o zi de vineri, te vor ucide. Vei învia din morți duminică, te vei întoarce până duminică seara târziu după câteva arătări. Răscumpărarea va fi realizată. Am nevoie de tine în weekend”. Despre ce sunt cei 30 de ani? Pentru ce sunt? Scriptura ne spune de ce. El a fost în toate lucrurile ispitit ca și noi, dar fără ce? Fără păcat. În toate lucrurile înseamnă toată, de la naștere. În toate lucrurile fără păcat. A trăit o viață desăvârșită fără păcat. Perioada inocenței, copilăria, adolescența, ca adult tânăr, adult matur, o viață deplină, El a împlinit pe deplin neprihănirea. De ce? Pentru ca acea viață să fie creditată în dreptul tău. Aceasta este neprihănirea activă a lui Cristos despre care am vorbit.

Deci, pe cruce Dumnezeu îl tratează pe Isus ca și cum El ți-ar fi trăit viața, iar acum El te tratează pe tine ca și cum ai fi trăit tu viața Lui. E destul de generos, nu-i așa? Se uită la cruce și te vede pe tine. Se uită la tine și Îl vede pe Fiul Său. Asta este o veste bună pentru păcătos. Pavel spune: „Nu pot vedea pe nimeni altfel decât ca pe o entitate spirituală, care are nevoie disperată de mesajul împăcării. Ni s-a dat această slujbă, ni s-a dat acest mesaj, suntem aici ca ambasadori într-o lume străină. Nu ne putem uita la oameni din punct de vedere exterior, trebuie să-i vedem așa cum sunt cu adevărat, suflete veșnice care își vor petrece acea veșnicie fie în cer, fie în iad, iar mesajul pe care trebuie să li-l transmitem este un mesaj al împăcării în care Dumnezeu îi iubește atât de mult, El este un Dumnezeu atât de dornic să ierte, încât El este dispus să le ia păcatele și să le înlocuiască cu propria Sa neprihănire, după cum a demonstrat și a manifestat asta în viața perfectă a Fiul Său. El l-a judecat pe Fiul Său ca și cum ar fi trăit El viața voastră, pentru ca El să vă poată răsplăti ca și cum ați fi trăit voi viața Lui. Aceasta este slava Evangheliei.

Tată, îți mulțumim pentru adevărul Tău. Aceste minuni sunt dincolo de puterea noastră de a înțelege. Suntem atât de neînsemnați, atât de păcătoși și nevrednici și nu merităm nimic. Și totuși, Tu ne-ai oferit această mare mântuire. Fie ca noi să fim ca Pavel, conduși de o astfel de dragoste, dându-ne seama că nu ai făcut asta doar pentru noi, dar Tu ai murit pentru toți. Și fie ca noi să ne dăm viețile într-un mod neobosit și cu nerăbdare acestei slujbe a împăcării pentru a le spune păcătoșilor că se pot împăca cu un Dumnezeu iubitor și iertător care îi va trata ca și cum ar fi la fel de neprihăniți ca Fiul Său desăvârșit. Acest lucru este disponibil prin credința în numele lui Cristos. Îți mulțumim pentru această seară minunată de părtășie. Îți mulțumim pentru privilegiul de a ne închina Ție. Știm că vrei să ne închinăm înaintea Ta în Duh. Am făcut asta în timp ce am cântat, dar și în adevăr. Iar acum că suntem mai îmbogățiți cu adevărul, umple-ne inimile de bucurie pe măsură ce continuăm să ne închinăm înaintea Ta, în numele Fiului Tău. Amin.

SFÂRȘIT